[Book Talk] Alina Pietrăreanu: Practic, scriu ca să trăiesc, la propriu. Și ca să îmi găsesc locul în lume

Momentul în care și-a dat seama că nu vrea să fie actriță a fost definitoriu pentru Alina Pietrăreanu. Atunci s-a deschis lumea regizoarei, scriitoarei și organizatoarei de evenimente culturale. Prima carte a scris-o pe dealurile din jurul orașului într-o vacanță de vară și era una pentru copii.

"Citeam pe la mulți scriitori că e musai să scrii zilnic nu știu câte pagini, de exemplu. Eu am avut și un an întreg în care nu am scris deloc literatură, dar o lăsasem să ruleze în spatele minții. Iar când am reînceput să scriu, tot ce trăisem și studiasem s-a revărsat și mi-a schimbat radical modul de a scrie", spune Alina. 

La început, Alina folosea scrisul ca pansament anti-anxietate, devenit apoi modalitate principală de exprimare, parte din identitatea ei. "Să trăiești cu o presiune constantă" e cartea ei cea mai recentă și este despre o rețea de inceli naționaliști români. Nu a apucat să-și recitească cărțile, dar admiră cronicile care apar ulterior. Are în lucru 2 piese de teatru pe care le va pune în scenă anul acesta. 

Privind în urmă: ce e cel mai important de știut

M-am născut la Câmpulung Muscel, în copilărie mi-era frică de oameni și m-am jucat mult Sims. Cred că în Sims am creat primele mele povești complexe, cu conflicte, cu iubire, cu vieți ratate și împlinite. Spre surpriza tuturor, pe la 14 ani am renunțat la Sims și am hotărât să dau la facultate la actorie de teatru, deși nu fusesem niciodată la un spectacol (în Câmpulung nu există teatru). Am intrat din prima la UNATC în București.

În anul doi de facultate am realizat că singurul lucru pe care îl știam sigur despre mine, respectiv că vreau să fiu actriță, nu mai era valabil. Cred că momentul în care m-am hotărât că nu mai vreau să fiu actriță a fost unul dintre cele mai importante în dezvoltarea mea, fiindcă mi s-au deschis orizonturi infinite de posibilități. Încă mă pierd puțin prin ele și acum. Am aproape 27 de ani, sunt regizoare, scriitoare și organizez evenimente culturale, printre care și un festival internațional de arte performative, numit Ecosistem. Și în continuare caut, prin toate acele orizonturi, cine sunt ca artistă, ca cetățean, ca om. 

Momente definitorii 

Sunt multe, din fericire mi s-au schimbat viața și percepția de mai multe ori de-a lungul timpului până acum. Dar în linii foarte mari, probabil că facultatea de actorie, chiar dacă nu a fost ideală, din cauza unor concepții învechite de predare, a fost totuși un mediu de dezvoltare umană la foc automat: trei ani în care să fii închis într-o facultate aproape câte 12 ore pe zi și forțat să te gândești la toată paleta de emoții și gânduri umane, în diferite contexte istorice și sociale.

Apoi, momentul când, în anul 2, m-am hotărât să îmi schimb viața. Am plecat toată vara într-o excursie prin țară, fără niciun ban, fără nimic, doar un jurnal în care scriam tot ce mi se întâmpla, care apoi a devenit prima mea carte publicată. În lunile alea am riscat și am trăit cât pentru câteva vieți și mă bucur că am făcut-o atunci, fiindcă acum probabil n-aș mai risca. Chiar dacă a fost prost scrisă, cartea asta mi-a adus aminte că mie îmi place să scriu și că îmi place să creez povești mai mult decât să joc în ale altora. Așa se face că după facultate mi-am luat un an sabatic în care să citesc foarte multă literatură, apoi am dat la masterat la litere, apoi am revenit la teatru cu mai mult tupeu, mai multe păreri și mai multă libertate, mi-am deschis asociația și am început să fac proiecte culturale.

Fiecare proiect pe care l-am făcut a fost definitoriu pentru formarea mea, fiindcă mereu am intrat în ceva ce nu mai făcusem până atunci. Și oamenii. Câțiva oameni pe care i-am întâlnit au contat enorm pentru devenirea mea și au definit perfect etapele în care eram. Și cred că așa va fi toată viața. Dacă vrei să te înțelegi mai bine, privește oamenii pe care îi ai în jur.

Cum a început relația ta cu scrisul

Prima dată ever am scris o carte de povești în vacanța de vară de după clasa a opta, alături de cea mai bună prietenă a mea din copilărie, Teo. De mică am fost stresată să nu pierd timpul (nu știu dacă anxietatea o am de când m-am născut sau am dobândit-o în fragedă pruncie), așa că, după ce am scăpat de capacitate, i-am zis prietenei mele: „Avem toată vara în fața noastră, hai să facem ceva care să conteze. Să scriem o carte cu povești pentru copii!” Așa am scris prima carte, alături de prietena mea, în zile caniculare, la birou sau pe dealurile de lângă oraș. Ea și desena, așa că am și ilustrat-o, apoi am tipărit-o cu ajutorul mamei. Are chiar și ISBN. Următoarea carte am scris-o tot din frica să nu mor înainte să las ceva în urmă, jurnalul de călătorie de care povesteam mai sus, deci relația mea cu scrisul a rămas tot ca pansament anti-anxietate. Abia apoi, după ce am făcut niște cursuri de creative writing, am mai și citit, am și crescut, am început să văd scrisul mai limpede și mai puțin idealist, să îl privesc ca pe o parte din identitatea mea profesională, nu ca pe o salvare mistică. 

Ce înseamnă pentru tine scrisul acum

Acum scrisul e una dintre modalitățile mele principale de exprimare. Scriu proză, scriu poezii, scriu piese de teatru, scriu scenarii, de curând am primit o nominalizare importantă la un serial audio pe nume Orbis la care am fost co-scenaristă, scriu cereri de finanțări pentru proiecte culturale. Practic, scriu ca să trăiesc, la propriu. Și ca să îmi găsesc locul în lume.

Povestea cărții „Să trăiești cu o presiune constantă”

A fost un context destul de privilegiat. Într-o toamnă, acum doi ani, m-a sunat Diana Iepure de la editura Paralela 45 care îmi urmărea activitatea, să îmi spună că va începe să coordoneze o colecție de autori români contemporani și mi-a propus să public un roman în colecția lor. Doar că aveam la dispoziție cam 2 luni să trimit manuscrisul. Nu se întâmplă foarte des să îți bată o editură în geam dacă ești mai la început, așa că am acceptat, dar apoi m-am panicat că nu o să am timp. Din fericire, a doua zi, mergând pe stradă, mi-a venit o idee despre ce să scriu, apoi am scris. Am scris mult, am scris în două luni mai mult decât în doi ani fiindcă eram motivată și entuziasmată, iar pentru asta îi mulțumesc Dianei. Și așa a apărut cartea „Să trăiești cu o presiune constantă”.

Am lucrat mult, dar concentrat în acele două luni. Apoi încă puțin în etapa de editare. Dar probabil că ea lucra de multă vreme în mine, într-o formă sau alta, și s-a revărsat când i-am oferit contextul.

Cum s-a lăsat scrisă cartea?

A mers relativ lin. Întâi am hotărât să creez un plan narativ cu o rețea online de inceli (incelii sunt, pe scurt, bărbați care învinuiesc femeile de toate relele pământului) naționaliști români, inspirată de niște știri pe care le citisem atunci despre comunitățile astea online de inceli care au tot mai mulți adepți. Normal că am folosit un narator destul de ironic, dar în același timp am încercat să îi înțeleg în mod real, cum ajung să fie așa, cum sunt manipulați de niște figuri care doar se folosesc de această rețea de băieți pierduți ca să își îndeplinească niște scopuri etc.

Apoi, pentru celălalt plan, am hotărât să merg pe ceva mai familiar, așa că am format un grup de adolescenți stângiști care vor să scrie un manifest care să schimbe lumea, dar problemele personale ale fiecăruia dintre ei ajung să îi copleșească. Deși îmi făcusem un plan general la început despre fiecare capitol al cărții, a fost un punct în care chiar nu mai știam cum să continui, simțeam nevoia de ceva mai dinamic decât plănuisem inițial. În acel punct, am decis să merg total în altă direcție decât m-aș fi gândit inițial. Așa am ajuns să creez un personaj nou, în ultima parte, un detectiv misterios.

Ai tabieturi de scris?

Deloc. Și o vreme am fost îngrijorată că nu am. Dar nu cred că ar funcționa pentru mine, ar deveni o activitate mult prea stresantă dacă mi-aș impune atât de multe reguli. Citeam pe la mulți scriitori că e musai să scrii zilnic nu știu câte pagini, de exemplu. Eu am avut și un an întreg în care nu am scris deloc literatură, dar o lăsasem să ruleze în spatele minții. Iar când am reînceput să scriu, tot ce trăisem și studiasem s-a revărsat și mi-a schimbat radical modul de a scrie.

Procesul publicării

După editare, eu am așteptat și editura a lucrat. Am mai fost implicată puțin și la design-ul de copertă. Apoi am fost sunată să vin să semnez multe exemplare.

Ce ai simțit când ai terminat-o și a ieșit în lume

Am avut lansarea oficială la Bookfest parcă. Lansările de carte de la târgurile mari mă obosesc, dar m-am simțit bine, a fost un feeling ca de majorat, îmbrăcată frumos și toată lumea mă felicita. Abia apoi am început să primesc mesaje de la oameni care o citeau și am realizat că nu mai e nimic în controlul meu. E scary. N-am avut curaj să îmi recitesc niciuna dintre cărți până acum. Dar încă primesc mesaje despre ambele. M-a bucurat că despre romanul acesta s-au scris și cronici, chiar de către oameni pe care îi admir mult. Asta m-a liniștit puțin și mi-a dat încredere. E foarte interesant să vezi cum au citit-o alți oameni, mereu descoperi lucruri pe care nu le conștientizasei.

Ce urmează

Momentan lucrez la două piese de teatru pe care le voi pune în scenă anul acesta. Pe partea mai literară, nu știu încă să zic. Va urma.

Cărțile care ți-au marcat copilăria

Am citit Legendele Olimpului în disperare când eram mică. Apoi, am dat de Ionel Teodoreanu, Mihail Drumeș and comp, dar am impresia că mi-au plăcut mai mult din lipsă de altceva. Abia în adolescență am ajuns la seria Dune și am simțit cum mi se modifică la propriu interiorul capului. Apoi au urmat altele. Am avut norocul să am pasiuni puternice pentru multe cărți. Încă am. Și după fiecare ies puțin schimbată.