[Book Talk] Ioana Maria Stăncescu: Eu scriu greu. Sau, mai bine zis, scriu ușor, dar rescriu mult. Am terminat primul draft după un an și am avut manuscrisul final după încă trei, timp în care l-am rescris de două ori

Scrisul are puterea să te salveze și să-ți dea ceva de iubit, spune scriitoarea Ioana Maria Stăncescu. Relația ei cu cuvintele vorbite a început în copilărie și continuă și acum, în meseria de la radio, dar și în “scrisul cu voce tare”. 

Ioana a publicat recent al doilea ei roman, “Tăcerea vine prima” (Editura Trei, 2024), care s-a născut dintr-un sentiment de angoasă legat de pandemie. Procesul de scriere și rescriere a durat câțiva ani, iar cel mai greu s-a lăsat descoperită miza poveștii, explică Ioana. Au ajutat-o și cursurile de scriere creativă la care a participat după publicarea primului roman, nu atât pentru tehnicile învățate, cât pentru comunitatea din jurul lor. 

Mai multe despre scrisul cu soare și cafea, personajul care nu se mai dădea dus și satul scriitorilor, în cuvintele autoarei.   

Momente definitorii

M-am născut într-o casă plină de cărți, am crescut printre oameni care iubeau cuvintele, am devenit foarte repede conștientă de puterea lor, de felul în care poți să te folosești de ele ca să stîrnești reacții. Am fost de mică fascinată de conversațiile oamenilor mari și am avut parte de adulți interesați de mine și de părerile mele, dornici să mă asculte.

Nu știu să spun care au fost momentele definitorii sau dacă au fost astfel de momente. Îmi plac poveștile, îmi place să mă las dusă de ele și să fug din mintea mea. Deși la prima vedere sunt o hlizită, sufăr de un fond anxios, și tata îl avea, cred că așa m-am născut și de cele mai multe ori mă folosesc de cuvinte și de imaginație, sperînd să-mi îmblînzesc spaimele. În capul meu sunt multe Ioane care vorbesc unele peste altele, iar cît timp e gălăgie, mă simt în siguranță.

Relația cu cuvintele

Cuvintele scrise au venit tîrziu, mult mai devreme au sosit cele vorbite. M-am apucat de citit împinsă de la spate de ai mei și asta pentru că îmi făceam singură povești, în cap, pe care apoi mi le recitam cu voce tare, în oglindă. Apoi, într-o zi, am descoperit basmele asiatice și africane și, dintr-o dată, a apărut o lume nouă despre care nu aș fi putut afla decît din cărți.

Eu sunt om de radio, sunt obișnuită să vorbesc, chiar și cînd scriu, scriu cu voce tare, am nevoie să aud ce se întîmplă, doar așa înțeleg. Înainte să pun cuvintele pe hîrtie, le zic pe gură.

Motivația

Pe mine scrisul m-a salvat. A venit într-un moment foarte greu, în care nu știam încotro s-o apuc. Atunci m-am gîndit ce aș putea face cu viața mea, ce mi-ar plăcea să mi se întîmple. Și mi-am adus aminte că, în copilărie, dacă eram tristă, trăgeam un fotoliu de la perete, mă ascundeam în spatele lui și îmi vorbeam. Și asta am făcut, m-am apucat să-mi vorbesc, doar că de data asta am și notat. Așa a apărut primul meu roman „Tot ce i-am promis tatălui meu”. Scrisul a reușit să-mi deschidă ușa către „o cameră doar a mea”, cum zice Virginia Woolf și mi-a dat ceva de iubit pe care să mi-l pot crea singură.

“Tăcerea vine prima”

Am scris această carte pornind de la sentimentul de angoasă pe care l-am simțit în pandemie. Doar că pandemia a trecut și angoasa mea era tot acolo. Și-atunci am luat-o pe fir în jos, să văd de unde ar fi putut să apară fricile Dorei, personajul principal. Așa am ajuns la mama ei, la celelalte femei din familie, la iubiți, soți și, mai ales, la tăcerile tuturor.

Procesul de scriere

Eu scriu greu. Sau, mai bine zis, scriu ușor, dar rescriu mult. Am terminat primul draft după un an și am avut manuscrisul final după încă trei, timp în care l-am rescris de două ori, am intrat cu o variantă în atelierul condus de Simona Antonescu și am ieșit de-acolo cu o formă aproape de cea finală.

Cel mai greu mi-a fost să descopăr miza poveștii. Aveam o voce, aveam o stare, aveam o schiță și niște relații clare între personaje, dar nu aveam o miză. Cea inițială s-a dovedit la un moment dat, greșită. Cînd am reușit să întorc capul și să mă uit în direcția bună, scrisul a început să curgă. A fost și momentul în care am decis să schimb numele personajului. Într-un prim stadiu, pe Dora nu o chema Dora, ci Ozana. Cel mai bine a mers ritmul frazelor, a existat un soi de cadență pe care am auzit-o de la bun început și care s-a potrivit cu povestea. Și personajele secundare. Le-am văzut foarte clar și, mai ales, le-am auzit foarte bine.

A doua carte versus prima

Nu a fost foarte diferit. Perioada de gestație a fost la fel de lungă, tot patru ani. Doar că prima carte are o componentă autobiografică și asta mi-a permis să recuperez amintiri și deci, să nu fiu nevoită să imaginez o lume de la zero, cum am făcut în cel de-al doilea roman. Mai mult, în cei patru ani dintre cele două cărți, m-am înscris la ateliere de scriere creativă. Nu mai făcusem pînă atunci și m-au ajutat foarte mult să învăț să controlez fraza și să devin conștientă de ce știu să fac bine în textele mele.

Publicarea

Cred că m-am simțit ușurată. Scrisesem și rescrisesem de atîtea ori textul, că îmi doream să scap cumva de el, să nu-l mai văd și să pot trece la altceva. Dora ajunsese să semene cu un soi de rudă foarte apropiată care zice că vine în vizită, dar se instalează cu totul și nu se mai dă dusă. Așa că m-am bucurat cînd a plecat la tipografie. Prima mea carte nu a avut lansare, pentru că fix cu două zile înainte de data prevăzută, s-a decretat starea de urgență și s-au închis librăriile. Așa că am stat ca pe ace să nu care cumva să se mai întîmple mai știu eu ce prin lume și să rămîn iarăși fără eveniment. Din fericire, totul a fost în regulă și am avut parte de o seară minunată, cu o librărie arhiplină.

Tabieturi

Mie mi-e frică de întuneric, sunt dependentă de soare, de lumină. Așa că scriu diminețile sau în timpul zilei, doar la PC-ul meu din sufragerie, musai cu o cană de cafea lîngă. Însă am obiceiul să notez în telefon sau în vreo agendă fel de fel de idei care-mi trec prin cap, replici și dialoguri la care asist fără să vreau. Îmi place să merg pe jos și să trag cu urechea la ce vorbesc oamenii.

Cursurile de scriere creativă

Am început să merg la cursurile de scriere după ce am terminat romanul „Tot ce i-am promis tatălui meu”. Nu știam la ce să mă aștept și am fost surprinsă să văd cît de serioasă e treaba cu atelierele astea. Dar, lăsînd la o parte toată partea de teorie și de tehnică pe care o oferă aceste cursuri, cel mai mare beneficiu rămîne, zic eu, comunitatea care se formează în jurul lor și datorită lor. Pentru că tot ai menționat-o pe Simona Antonescu, noi, cei care am făcut atelierul cu ea, am rămas prieteni. Ne vedem, ne sunăm, mai bîrfim, bem cafele împreună, povestim despre ce am scris, despre ce am mai citit, despre ce am mai auzit. E minunat să ai cu cine să vorbești despre lucrurile care te interesează, să ai un sat al tău.

Cărți care te-au pus recent pe gânduri

 „Madame Bovary”. Mi-am luat un răgaz și am recitit-o. Și și de data asta m-a fermecat. Nimic din această carte nu este depășit, plictisitor sau cu parfum de secol trecut, nici povestea, nici personajele, nici scriitura. Este, în continuare, o capodoperă. Aș mai zice „Iubire” de Hanne Ørstavik. Un micro-roman norvegian, în care totul e tensiune, deși nimic rău nu pare să se întîmple cu adevărat. Niște personaje surprinse într-o căutare singuratică și profundă a iubirii, într-un decor alb-negru, în care întunericul nopții se combină cu întinderea de zăpadă. Cea de-a treia recomandare ar fi „Alexis sau Tratat despre lupta zadarnică” de Marguerite Yourcenar. O carte cît o palmă, impecabil scrisă, cu o frază de o puternică muzicalitate.