[Book Talk] Ioana Burtea: Uneori mi se pare că nu mai știu să scriu fără vocile cititorilor în cap

Jurnalistă cu experiență și pasionată de povești spuse cu curaj, Ioana Burtea a publicat recent o colecție de eseuri personale, “Fără instrucțiuni de folosire” (Nemira, 2023). Autoarea crede că e important să existe mai multe voci feminine de 30 de ani care să-și asume experiențele și să le considere suficient de valoroase încât să fie trimise în lume.

Cartea reflectă momentele definitorii ale vieții Ioanei până la 35 de ani, de la relația cu familia, la cea cu prietenii sau cu diferiți angajatori. Scrisul a ajutat-o să înțeleagă lumea și să comunice mai bine și i-a fost meserie încă de la 19 ani. Azi predă jurnalism narativ la FJSC, dar se simte ruptă de peisajul media de la noi.

Am întrebat-o pe Ioana despre relația cu cuvintele, procesul de scriere a cărții și cum s-a împăcat cu închiderea revistei unde a publicat timp de opt ani.

Momente definitorii

Cred că tocmai colecția pe care am publicat-o în septembrie la editura Nemira, „Fără instrucțiuni de folosire”, e cea mai bună carte de vizită în legătură cu momentele definitorii ale vieții mele de până acum, la vârsta de 35 de ani. Însă nu e una scurtă, recunosc, așa că o să încerc să sintetizez: sunt o milenială formată de tranziție, haos și traume familiale, dar nu definită de ele. Am intrat la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării în 2007, unde cel mai bun lucru pe care l-am făcut a fost să o las baltă și să lucrez în presa mainstream câțiva ani. Am învățat multe lucrând, inclusiv faptul că pot mai mult decât se credea despre mine și decât credeam eu însămi.

Am plecat apoi în Anglia, unde mi-am terminat studiile și am descoperit această specie ciudată numită „jurnalism narativ” printr-un material citit în The New Yorker. Am decis că asta vreau să fac și am aplicat la un master de scriere creativă-non-ficțiune. Apoi am revenit în țară și am ajuns la DoR (Decât o Revistă) pe final de 2014, unde am publicat până la închiderea revistei în 2022. Și pentru că universul are un simț al umorului deloc subtil, azi predau jurnalism narativ la Facultatea de Jurnalism de care eu însămi am fugit la 20 de ani. Partea de publicat cărți a venit mai greu, în etape, dar mereu a avut o bază dorința de a spune povești, lungi sau scurte, bine, și curajos, și umplând spații care erau neglijate în economia poveștilor pe care le auzim în societatea noastră.

Relația cu cuvintele

Am fost o copilă timidă căreia i s-a spus mereu că e „sensibilă”, așa că am căutat metode alternative să exprim ce am în cap într-un mod cât mai clar și răspicat, ca să nu mai poată nimeni să-mi spună că ce am de transmis nu e legitim – așa am găsit scrisul. Am ținut jurnale ani de zile, în care scriam ca să-mi găsesc și dezvolt vocea. În liceu, am scris panseuri pe blog și tentative de eseuri personale pe care le împărtășeam cu prietenele mele. Cumva, am privit scrisul prin două lentile – una a dezvoltării personale (fără nicio legătură cu industria de dezvoltare personală, ci cu ideile de autocunoaștere și evoluție) și una a creării de apartenență.

Voiam să mă cunosc, să mă înțeleg, să mă comunic altora, să văd că nu sunt singura care trece prin anumite experiențe sau care gândește într-un anumit fel, și să vadă și alții că nu sunt singuri. Cu siguranță mi s-a schimbat relația cu scrisul odată ce a devenit o meserie. E mai multă presiune și uneori mi se pare că nu mai știu să scriu fără vocile cititorilor în cap. Învăț să accept asta, să accept că oricum suntem produsul mediului înconjurător, și să nu mă mai zbat să recreez ceva ce se întâmpla diferit la 15 ani. Era altă etapă, azi sunt altă persoană și mă bucur de asta. Slavă cerului că nu mai sunt fix ca la 15 ani.

Credit foto: Larisa Baltă

Ce înseamnă scrisul?

Înseamnă felul prin care reușesc să înțeleg lumea și prin care mă fac cel mai bine înțeleasă, poate. Deși, din fericire, nu mai e singura mea metodă de comunicare cu lumea. Viața de adult are dezavantajele ei, dar unul dintre cele mai mari avantaje – dacă urmezi și un proces terapeutic – e că ajungi să te înțelegi mai bine și să-ți dezvolți și alte laturi ale personalității. Dacă la 15 ani nu eram în stare să leg două vorbe în comunicarea verbală și aveam nevoie de scris ca să mă exprim, azi lucrurile nu mai stau așa. E, deci, o relație mai democratică și mai puțin co-dependentă, ca cele mai bune relații de la maturitate. Nevoia e mai mult una de comuniune, de împărtășire cu alții, de explorat subiecte insuficient explorate sau, pur și simplu, de lăsat curiozitatea să zburde.

"Fără instrucțiuni de folosire"

Ideea a apărut, concret, în 2020, când am scris și publicat eseul care deschide colecția, „Vorbesc. Ca să nu știu doar eu”, despre traumă sexuală în copilărie și adolescență. Vorbeam cu editorul meu de la DoR, Cristian Lupșa, despre cum aveam deja alte două eseuri personale publicate anterior în revistă, „Vorbesc” era al treilea, mai aveam idei pentru cel puțin două. Devenise clar, atunci, că se încheagă o colecție și ni s-a părut o idee bună pentru că nu existau multe voci feminine de 30 de ani care să scrie non-ficțiune creativă, care să-și asume poveștile prin care au trecut și să le considere suficient de valoroase încât să devină literatură.

Turneul n’autor, alături de Raluca Nagy și Eli Bădică

Scrierea cărții

Dacă ne uităm la cât timp a trecut de la publicarea primului eseu, în 2015, până la lansarea cărții în 2023, pare că a fost foarte greu. Și a fost, dar nu neapărat la nivelul scriiturii. Cel mai greu a fost să-mi dau voie să scriu o colecție de eseuri personale, deși vin dintr-un background de jurnalism pe teme de justiție sau teme sociale. Mult timp a părut un demers insuficient și indulgent. Până la „Vorbesc”, care mi-a schimbat cu totul perspectiva asupra valorii eseurilor personale și a impactului pe care pot să-l aibă. Am primit mai mult feedback ca oricând, a circulat peste tot, a luat premii, a devenit piesă de teatru – a avut și încă are niște picioare pe care nu i le întrevedeam. Așa că m-a ajutat să trec peste propriile prejudecăți și, de acolo, am scris într-un ritm constant: un eseu pe an, muncit serios și editat serios, până la finalizarea colecției.

Cred că cel mai bine a fost că nu mi-am setat din start un deadline nerealist și ambițios, cum am făcut în alte proiecte când eram mai tânără și dornică de a demonstra. I-am dat cât timp a avut nevoie acestei colecții.

Cartea în lume

Am simțit o bucurie și o ușurare imense, pentru că au fost multiple momente de-a lungul anilor în care m-am îndoit că o să vadă cerneala tiparului. Am avut susținători de nădejde, însă: Cristian Lupșa, Cătălina Nicolau de la Nemira care și-a asumat misiunea de a-i găsi acestei colecții un loc sub umbrela editurii și Eli Bădică, coordonatoarea n’autor – colecție transformată în imprint al editurii, care odată cu lansarea cărții mele și cu cea a Ralucăi Nagy (“Despre memoriile femeii și alți dragoni”), s-a îmbogățit cu o colecție dedicată non-ficțiunii creative.

Turneul n’autor, alături de Raluca Nagy și Eli Bădică

Tabieturi

Am încercat mult de-a lungul anilor să-mi șlefuiesc o rutină și, pur și simplu, nu s-a lipit nimic la nivel de program sau ore din zi în care scriu mai bine. Sigur că e mai util să scriu în prima parte a zilei, nu în creierii nopții – dar sunt și excepții. Cred că mai mult de 3-4 ore de scris fără pauză e o tortură inutilă. Nu pot să scriu cu stomacul plin, dar nici fără snacksuri la îndemână. Rareori pot să scriu în gălăgia cafenelelor, mai degrabă mă retrag în munți câteva zile, cum am făcut și pentru ultimul eseu din carte, cel despre relația cu munca. În rest, cred că am învățat să accept o flexibilitate mai mare a procesului.

Împăcarea cu finalul DoR

Cred că „împăcare” e cuvântul bun pentru cum m-am simțit apropo de închiderea DoR. A fost, cu siguranță, finalul unei ere pline de bucurii și realizări, a existat tristețe, dar mi s-a părut, din nou, important să știi când să pui punct unei etape și să pornești în căutarea alteia. Cred că cea mai mare îngrijorare, care a rămas și persistă, e că se împuținează platformele independente care publică jurnalism narativ în România. Și cred că e nevoie în continuare de povești bine scrise despre ce înseamnă să trăiești aici.

Eu mă simt destul de ruptă de peisajul media de la noi, în prezent. Lucrez pentru o organizație de fact-checking din State și, deși acopăr subiecte legate de România, o fac dintr-o altă bulă și printr-o altă prismă. Nu mă deranjează neapărat situația asta, dar nici n-o văd ca pe ceva permanent. Probabil o să mă mănânce degetele să mai încerc ceva și în plan local.

Cărți care te-au pus recent pe gânduri

Jenny Odell – Saving Time. E o carte despre relația „lumii civilizate” cu timpul și cu productivitatea. Mi-a plăcut enorm prima carte a lui Odell, „How to Do Nothing”, și îmi place pur și simplu cum gândește femeia asta, cum demontează mituri despre muncă în capitalism, și performanță, și productivitate.

Maria Orban – Toată dragostea dintr-o fotografie arsă. O poveste recent publicată în colecția n’autor despre relația dintre trei generații de femei foarte diferite și totuși legate unele de altele. Mă interesează poveștile despre traume generaționale, despre legături complicate de familie, iar cartea lui Orban n-am putut s-o pun jos o seară întreagă, am citit-o dintr-o suflare.