[Book Talk] George Moise: Scriu să umplu cu sens fisurile zilei și să fac lumină în propria poveste

Nu există blocajul scriitorului, ci blocajul omului, spune George Moise, autor a două volume, cel mai recent, "Kanashibari. Povestiri japoneze pe jumătate visate", apărut anul acesta la Curtea Veche Publishing.

George locuiește în Japonia de 15 ani și acolo și-a găsit, în sfârșit, un sens în scris, povestește el. Relația cu cuvintele nu a fost ideală din prima. După tatonări cu fizica și actoria – dar și un stagiu în armată – a lucrat în presă și apoi în publicitate. A lucrat și ca fotograf pe vas până să se mute în Japonia, unde a scris și prima lui carte, un jurnal al experiențelor de acolo.

S-a împrietenit cu modelul american de time management și organizare, explică George despre rutina de scris. Lucrează cu program, fapt ce îl ajută să progreseze indiferent de nivelul de inspirație. Iar bucuria de a scrie nu i-o poate lua nimeni, nici măcar un refuz de la o editură.

Interviul pe de-a-ntregul real, mai jos.

Momente definitorii

Nu-mi vin acum în minte, nu știu cum să le aliniez, ia, cine m-a făcut om mare să ridice mâna, eu să ți le-arăt și să zic, uite ăsta, ăsta. Toate momentele sunt definitorii. Așa cum se spune că ”there is no bad experience for a writer” (știu vorba asta de la Lucian Georgescu), la fel nu cred că pentru cineva care vrea să scrie există momente care să nu fie definitorii. Scriitorii sunt și un fel de culegători: de povești, care zboară prin aer zi și noapte, dar și de momente, gesturi, personaje, ticuri; ei ridică de la marginea tablourilor cotidiene scene scăpate din vedere de alții, le scutură de praful banalului și le pun pe toate bine, că nu se știe când o să le folosească. Unde? În ceea ce Neil Gaiman numește compost, ingredientul absolut indispensabil care îți crește poveștile în minte și apoi pe hârtie într-o zi cât altele într-un an.

Relația cu cuvintele

N-a fost dragoste la prima vedere. Știi genul ăla de prieten, sau coleg, pe care îl cunoști de ani de zile și între voi n-a fost niciodată nimic altceva, dar într-o zi vine un moment în care, închiși într-o cameră, e de ajuns o privire, un gest, o atingere și dintr-o dată o tensiune erotică inexplicabilă aruncă totul în aer? Cam așa a fost pentru mine scrisul și în loc de un one-night stand, după o perioadă de relație la distanță, ne-am mutat împreună și așa am rămas.

Am început să scriu dintr-o pură întâmplare: după un liceu la profil real (matematică-fizică) și o rătăcire de un an la facultatea de fizică am cârmit spre arte și am dat la actorie. Am picat de vreo patru ori de la UNATC, dar am făcut un an la Hyperion, unde la un moment dat, pentru a ne stimula creativitatea, am primit o temă care nu prea avea legătură cu domeniul: să scriem o povestire. Am scris o chestie informă și penibilă evident, cu care m-am fălit pe la toți prietenii pe care i-am obligat fie s-o asculte, fie s-o citească.

Mergem pe repede înainte un an și ceva mai târziu când, proaspăt ieșit din armată și în căutare de job, o fostă colegă de la actorie m-a sunat să-mi spună dacă nu vreau să lucrez ca jurnalist, se face acum o revistă nouă și și-a adus ea aminte că parcă am scris ceva la tema aia cu povestirea. Așa am ajuns să lucrez vreo trei ani în Casa Presei Libere, la revista Liceenii, colaborator pe la Cutezătorii și (dar să nu spuneți la nimeni) Inimă sălbatică. Editura care publica revistele astea a mai scos pentru câteva numere și o revistă care se voia de cultură, pentru care directorul mi-a cerut să scriu și eu ceva. Așa a apărut a doua povestire și parcă încă una, după care m-am oprit. La câțiva ani după, am intrat în sfârșit la o facultate pe care să o și termin (jurnalistica), apoi la a doua (facultatea de film, la scenaristică, în sfârșit la UNATC) și am tot scris, dar nu literatură.

În ultimul an al facultății de film am început să lucrez în publicitate, la Momentum, divizia de BTL a McCann unde timp de vreo trei ani am fost responsabil de tot ce ieșea text scris din agenție, fie el invitație la aniversare ING de zece ani, fie script de spot TV (am prins și așa ceva), fie discursul lui Țiriac la una dintre vânătorile lui de mistreți de la Balc. După trei ani, mi-am dat demisia și am plecat pe un vas de croazieră ca fotograf. Între demisie și plecat, inspirat de jurnalul lui Robert Falcon Scott, unul dintre eroii mei, un cavaler absolut al eșecului, am vrut să scriu o carte despre viața mea în publicitate, pe care am abandonat-o după vreo 10 pagini.

Din 2008, pentru că pe vas am cunoscut o japoneză care avea să-mi devină viitoarea fostă soție, m-am mutat în Japonia. Abia aici am reușit, precum personajul profesorului din Femeia nisipurilor a lui Kobo Abe, ca într-un mediu care m-a pus serios la încercare, să-mi găsesc în scris un sens și o ușă secretă prin care să evadez după bunul plac în spații cu o iluzie cât mai reală a libertății.

Scrisul: nevoie și motivație

Scrisul a devenit în timp o formă de cunoaștere (a mea, în primul rând), de terapie, o bucurie, și locul meu de joacă. Nu scriu să aflu răspunsuri, scriu să găsesc cele mai interesante întrebări. Scriu să umplu cu sens fisurile zilei și să fac lumină în propria poveste. Dacă ar fi să rezum într-un singur cuvânt, ar fi ikigai.

"Kanashibari. Povestiri japoneze pe jumătate visate"

Prima carte, Iertați-mă că nu sunt japonez, din 2011, a fost un jurnal la prima mână a experiențelor din primul an în Japonia. Deși continuam să întâlnesc situații care să mă surprindă, epuizasem realitatea și trebuie să recunosc că și ea pe mine. Și atunci m-am întrebat oare cum ar fi dacă mi-aș imagina amintirile. Oare poți face realitatea mai îndurabilă visând-o? Din acel moment, realitatea a fost mai puțin sursă de inspirație și mai mult punct de plecare către alte destinații, nu neapărat mai plăcute sau mai îndurabile, măcar mai interesante.

Scrierea cărții

Cartea s-a scris ușor pentru că nu am pornit la drum cu gândul să scriu o carte. Au fost întâi niște povestiri scrise prin 2012, la care s-au tot adăugat. Aveam aproape jumătate din povestiri când mi-am zis că vreau să public un volum și abia atunci m-am pus la modul serios, premeditat, pe treabă, iar asta târziu, în vara lui 2021. Atunci am dat prima oară de greu, pentru că nu scrisesem niciodată literatură la program de scris, la normă de semne, aproape zilnic. Am râs de americani și de metodele lor pentru orice, până am citit niște cărți de time-management, de cum să spargi ditamai visul în bucăți mici, realizabile pas cu pas, explicate ca pentru proști. Ce a mers cel mai bine? Păi exact partea în care am scris aplicând regulile de acolo, fără să mai stau cu capul în palmă și ochii-n zare așteptând inspirația să mă pălească în moalele capului.

Cartea în lume

Valuri de serotonină, asta am simțit când am dus volumul la capăt. Și că bucuria pe care am simțit-o scriind e ceva ce nu-mi poate lua nimeni, chiar dacă se va publica sa nu, chiar dacă va fi citit sau nu. De atunci, procesul publicării a durat doi ani. Manuscrisul a fost respins la două edituri, ignorat de alte două și primit cu răsfăț de Curtea Veche Publishing. Uitându-mă în urmă, deși o să sune a clișeu, trebuie să o spun: pentru toate etapele din proces, sunt recunoscător. Pentru refuzuri, pentru că m-au făcut să trec povestirile prin câteva rescrieri bune, iar pentru acceptare și tot modul de lucru cu editura - cu redactorul cărții, Diana Ilie, cu designerul coperții, Gabriela Toma, cu PR managerul Dumitra Râșnoveanu, dar mai ales cu Luana Schidu, directorul editorial - nu pot fi altfel decât recunoscător.

Timpul dintre cărți

A fost un blocaj al omului (între noi fie vorba, nu cred în blocajul scriitorului). În acești zece ani, ca să-l citez pe marele nostru poet minor Andrei Crăciun (l-am tot citat de la lansare încoace) ”s-a întâmplat viața”. Prea multă viață aș zice, pentru cât eram pregătit să duc la momentul acela: al doilea divorț, moartea mamei, finalul unei relații toxice, o depresie clinică, practic, am luat o mușcătură prea mare din această șaormă cu de toate a crizei vârstei mijlocii.

Tabieturi

De un an încoace, scriu cu program impus. N-aș spune tabieturi, mai degrabă rutină; scrisul e tabietul.

Viața în Japonia

Sunt deja de mai bine de 15 ani aici. La început, mărturisesc că nu mi-a fost ușor, cum spuneam, acesta fiind și motivul pentru care am început relația asta adulteră cu scrisul, care a devenit mai degrabă un fel de a ține legătura cu mine. La stilul de viață de aici nu pot spune că m-am adaptat, a devenit vizibil mai suportabil din momentul în care am renunțat la a mă mai zbate să mă adaptez cu orice preț. În țară mă întorc, bineînțeles, și în afară de vizite pentru lansări. Ca mulți români, a trebuit să plec din țară ca să-mi fac vacanțele în România și să-mi mai și placă.

Cărți care te-au pus recent pe gânduri

Exodul mieilor – Irina Georgescu Groza, Grădina de sticlă – Tatiana Țibuleac și, am lăsat domnii la urmă, Toate greșelile care se pot face – Cătălin Pavel. Și bineînțeles, cea care mă pune cel mai mult pe gânduri: aceea la care scriu acum.