Regizorul Andrei Măjeri s-a pregătit să dea admitere la facultatea de arhitectură, dar către finalul liceului a intrat într-o trupă de teatru și asta i-a schimbat traiectoria profesională. Fiindcă teatrul l-a atras mai puternic a mers la Facultatea de Teatru și Televiziune din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca.
În primele spectacole pe care le-a regizat, focusul său a fost pe tehnică, pe lucrul cât mai variat tematic, pe diverse explorări artistice. Cu anii și experiența, interesele i s-au schimbat iar acum îl atrag imperfecțiunile oamenilor. Temele pe care creează în teatrele din țară sunt: familie, război, sex și corp, relația cu politica, ridicolul societății, critica socială și îmbătrânirea.
"Teatrul meu e un spațiu al ratării, al perfectării ratărilor - asta caut. Ca să îmi/ne fie mai ușor apoi, când mă retrag/ ne retragem în viață. Ce a rămas neschimbat e certitudinea că nu voi face asta toată viața, că la un moment dat voi face pasul spre a deveni „doar” un spectator specializat".
Regizorul Andrei Măjeri a montat recent „Zeițe de categoria b” un spectacol în care protagoniste sunt Elena Ivanca (Teatrul Național „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca), Ioana Dragoș Gajdó (Teatrul „Regina Maria” din Oradea) și Silvia Luca (Teatrul „Mihai Eminescu” din Botoșani). Spectacolul vorbește despre relația actrițelor cu scena, munca lor, căutările și situațiile uneori grele prin care trec pentru a juca. Se poate vedea din ianuarie 2024 la Teatrelli. Povestim cu Andrei despre acest spectacol, despre inspirație și creația de teatru.
Despre tine
Vin dintr-un orășel de munte din nordul Olteniei. Novaci se numește. Am terminat liceul (profil mate-info) în Tîrgu-Jiu și apoi licență, master și doctorat la Cluj-Napoca. Copilăria mea idilică e un cosmos la care revin obsesiv. Poate că spiritual nu am plecat niciodată din satul meu. De asemenea, relația cu familia mea, pierderea unor persoane importante sau îmbătrânirea se declină în subiectele alese pentru unele montări.
Prima întâlnire cu teatrul
Cred că undeva la grădiniță a fost prima (deși n-o pot vizualiza decât prin intermediul unor fotografii). În schimb, îmi aduc aminte primul rol per se, în clasa întâi, jucam un personaj care se numea Împăratul literelor și aveam o mantie verde de catifea, pe care mi-o făcuse mătușa mea. Colegii mei erau litere și eu conduceam acest alai. Un soi de mini-regizor, aș putea zice acum.
Contactul cu teatrul profesionist
Contactul meu cu teatrul profesionist, ca spectator, a fost unul foarte târziu, prin clasa a zecea. Apoi, într-a unsprezecea, am intrat într-o trupă de teatru. Acolo, timp de doi ani, m-a prins patima asta. Eram cu siguranță mai timid, mai naiv, mai tânăr, mai fără griji, deși sigur nu credeam asta pe atunci.
Cum ai ales regie de teatru
Mă pregăteam pentru arhitectură, dar teatrul s-a dovedit mai puternic. Dorința asta de a pătrunde într-un domeniu pe care doar îl intuiam, despre care nu știam mai nimic. Poate că m-a atras teribil joaca asta cu pereții invizibili, în detrimentul celor fizici. Nu știu ÎNCĂ dacă am o voce… eu sper să fiu, mai degrabă, în sfera polifoniei, a lipsei de stil, a schițelor purtate de vânt.
Cum priveai teatru la început. Ce s-a schimbat
L-am privit serios și la început și o fac și acum. Mă fascinează cadoul permanent pe care mi-l pot face prin teatru. Sunt un norocos. Și asta mă responsabilizează. Nefiind deloc dominat de receptare, încerc în vremea din urmă să fac, totuși, punți sensibile cu receptorii muncii mele. Nu unele moi, ci asemenea unor poduri de lanțuri metalice, pe care să traversăm împreună spaime, angoase, dar și clipe de bucurii.
În primele proiecte mă concentram pe a-mi perfecționa tehnica, a lucra cât mai variat tematic, a atinge teme controversate și a explora neobosit. Acum mă interesează, cu asupra de măsură, imperfecțiunile, faliile și crăpăturile spiritului uman. În fond, reziduurile identitare. Teatrul meu e un spațiu al ratării, al perfectării ratărilor - asta caut. Ca să îmi/ne fie mai ușor apoi, când mă retrag/ ne retragem în viață. Ce a rămas neschimbat e certitudinea că nu voi face asta toată viața, că la un moment dat voi face pasul spre a deveni „doar” un spectator specializat.
Cele mai importante spectacole pe care le-ai montat până acum
Cred că Meșterul Manole de Lucian Blaga, de la TN Cluj, a fost, pe plan personal, un spectacol în care mi-am demonstrat că pot susține limpede un demers artistic amplu, curat, minimalist în grandoarea sa. Alte proiecte extrem de importante sunt cele prin care am dialogat creativ cu dramaturgia extrem contemporană (Rodrigo Garcia, Saviana Stănescu, Elise Wilk, Alexandra Badea, Ionuț Sociu, Cosmin Stănilă, Alexandra Felseghi etc.).
Dintre acestea, Exploziv (de la TN Craiova), Pulverizare (Apollo111) și mai ales Medea`s Boys s-au constituit în reale succese de public și de critică. Medeea reușește să umple sălile și după cinci ani. O altă etapă extrem de importantă a fost întâlnirea cu două culturi teatrale diferite, atunci când am montat în 2019 Las Meninas la Teatrul Maghiar de Stat Cluj și când am regizat în 2022 Slepa Mrlja/ Pata oarbă (adaptare după Oedip Rege și Antigona) la Teatrul Național Sârb din Novi Sad, în cadrul Capitalei Culturale Europene.
Ambele au fost invitate în Festivalul Național de Teatru. Aș mai menționa și procesul atipic pe care l-am avut la Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois, făcut la Reactor în 2020; pentru rolul principal, lui Emoke Kato fiindu-i decernat premiul Uniter pentru Cea mai bună actriță. Acesta din urmă a fost un spectacol necesar inimii mele, despre sănătatea minții, despre boală, despre iubirea față de părinți și iminența pierderii lor.
Temele pe care le aduci în spectacolele tale
Momentan, le-aș rezuma la: familie, război, sex & corp, relația cu politica, ridicolul societății/critica socială și îmbătrânirea.
Relevanța textelor vechi în spectacolele prezentului. Tu ce fel de texte preferi?
Contează să mă atingă la un nivel extrem de intim. Nu prea fac distincția vechi-nou. Ador textele clasice, mai ales dramaturgia antică, greacă. Am făcut adaptări după Bacantele, Medeea, Antigona, Oedip, urmează una după Fedra. Textele puternice rezistă timpului, sunt mereu redescoperite în moduri originale. Uneori, am senzația că textele mă aleg pe mine, poveștile mai precis. Am pățit asta cu Eroine, spectacol bazat pe scrisori ale eroinelor tragice, scrise de poetul Ovidiu. Mi s-au arătat într-o librărie din Valencia, aparent de nicăieri. Astea-s momentele acelea de neînlocuit.
Credit foto: Ghenadie Prisăcariu
Ce disciplină ai, atunci când construiești un spectacol nou
Încerc să îmi potolesc excesul de disciplină. Sunt extrem de punctual, uit uneori să dau pauze, dar pe de altă parte nu forjez emoția în repetiții. Sunt extrem de riguros gestual și lucrez mereu într-o geometrie spațială milimetrică. Cum zicea Ion Barbu: „poezia e o prelungire a geometriei”. Iar eu am translatat asta la poezia scenică. Încerc să protejez sensibilul și să împing limitele acolo unde văd alintare, sau, mai rar, lene și suficiență. Fac echipe creative în care mă pot încrede 100%, alături de care pot co-crea pașnic și curajos totodată.
Blocajele de inspirație
La robinetul inspirației, presiunea nu e constantă. Însă, faptul că am deja o experiență de 25 de spectacole mă face să nu mă panichez. Am mereu planul B, C… Trebuie, totuși, să știm să momim intuiția. Ca regizori, actori, scenografi etc. Să îi creăm teren propice. Și să fim atenți la intuiția celorlalți artiști de lângă noi, la momentele lor de grație. Și să ne lăsăm molipsiți de permanentul schimbător gust. Căci grația și gustul sunt mai rare și decât talentul.
Credit foto: Remus Toderici
Spectacolul „Zeițe de categoria B”
Acum mai bine de doi ani m-a lovit titlul, lucru extrem de rar, la alte spectacole fiind ultimul lucru care a apărut. Am știut că vreau să fac un spectacol despre punctele nodale din carierele unor artiști, apoi s-a restrâns la femei, iar ulterior la actrițe. Am fost printre finaliștii concursului de proiecte lansat de Teatrelli și cam acum un an, Roxana Lăpădat mi-a spus că e timpul să-l facem. Am vrut să creez o platformă pentru colegele mele de breaslă 50+, pentru că mi s-a părut o vârstă ignorată, chiar și în contextul discuțiilor despre abuzuri. Am lucrat intinerant, am călătorit, în destul de scurt timp, în patru orașe, actrițele putând să cunoască spațiile de lucru ale colegelor lor. Am dat premiera pe teren neutru, la București. Reacțiile au fost dintre cele mai calde. Valuri, valuri. Cel mai mult m-a interesat să fac o construcție regizorală subtilă, de plan doi, care doar să le pună în valoare curajul de a-și juca propriile existențe.
Credit foto: Remus Toderici
A doua colaborare cu dramaturga Alexandra Felseghi. Cum a fost scris textul
Pentru textul de spectacol al Zeițe de categoria B, I-am făcut invitația Alexandrei Felseghi (alături de care pregăteam o comedie cu țărani: La Academie), iar ea a fost foarte receptivă. A făcut o serie de interviuri cu cele trei doamne și a propus o structură extrem de echilibrată, care le complimenta subtil poveștile și cu o zonă de statement pe care mi-o doream. Astfel, doream să lărgim spectrul receptării poveștii către oameni din afara breslei teatrului.
Alegerea distribuției
Nu știu cine pe cine a ales. Le-am aruncat „pastila” și au fost extrem de receptive. Eu doar le-am cauționat întâlnirea, dar și o platformă unde să-și exhibe poveștile extrem de puternice și necesare. Silvia Luca, Elena Ivanca și Ioana Dragoș Gajdo sunt trei actrițe foarte puternice, cu experiență și fler. Cu Silvia și Elena mai lucrasem, iar cu Ioana e prima întâlnire. Toate trei sunt vârfuri de lance în teatrele în care și-au construit cariere solide. Au știut din prima că e șansa unui spectacol-întâlnire, a unui spectacol-platformă de exprimare, rar în contextul nostru teatral. Dar și unul care le va da, cu siguranță, un boost de vizibilitate.
Realizarea costumelor
În colaborările cu Lucian Broscățean, totul devine o experiență senzorială. E cea de-a patra noastră colaborare (după Meșterul Manole, Las Meninas și Bună seara, domnule Wilde!), dar, de data asta, vine cu un plus de intimitate, fiind piese selectate din colecțiile sale recente.
Credit foto: Mihai Smeu
Relația ta cu teatrul românesc de acum
O relație de indiferență. Sunt conștient că munca depusă în ultimul deceniu și spectacolele mele m-au poziționat destul de puternic în breaslă, iar permanentele invitații de a monta sedimentează această „amăgire” personală. Totuși, uneori îmi place să fac pași în lateral, ieșind din hora acestei bresle. Nu cred în genialitatea perpetuă pe care o mimează unii creatori prin teatrul românesc. Vizionarismul, accesele de guru și sectele mă lasă rece. Oamenii și uman, în schimb, nu. În toate formele lor/sale.
Misiunea unui regizor în zilele noastre
Pot intui doar că e ceva din sfera extinderii teritoriului cultural, a lărgirii accesului la evenimente artistice, a curajului estetic și politic, a vulnerabilității asumate, în ciuda tendințelor. Aureliu Manea spunea că un regizor este un „inginer al atenției”. Asta e mantra mea. Încerc, zi de zi, să înțeleg mai bine lumea care uneori mă sufocă.
