[Book Talk] Simona Antonescu: Îmi valorific experiențele personale în scris. Asta nu înseamnă că am încălecat pe cal și am condus o oștire, nici că am scăpat din Constantinopolul în flăcări

Fiecare lucru are timpul lui, trebuie doar răbdare și planificare, spune Simona Antonescu, care lucrează azi la cărțile ei cu aceeași organizare și determinare cu care și-a gândit activitatea de scriitoare cu mulți ani înainte să o pună în practică.

Autoarea mai multor romane cu temă istorică, Simona a publicat recent "Chiajna din Casa Muşatinilor" (Polirom, 2023), poveste ce o reabilitează pe Doamna Chiajna, o importantă figură a Evului Mediu românesc. De altfel, scriitoarea spune că o motivează ideea de a face dreptate personalităților istorice necunoscute sau controversate.

În propriul proces, pe Simona o ajută tabieturile – o anumită cafea, poziție a mesei sau perioadă a zilei. Iar pe cursanții ei de la atelierul de scriere creativă dedicat romanului îi învață că scrisul trebuie să vină din cunoaștere și din informație, nu din inspirație.

Povestea din spatele cărților continuă, în cuvintele scriitoarei.

Momente definitorii

Fiecare carte nouă pe care o scriu mă mai modelează încă puțin. Nimic nu se compară cu felul în care îți recitești propria carte în format de volum, la ceva vreme după ce au citit-o și alții. Abia atunci, la câteva luni după apariție, mă simt cu adevărat detașată și atât de obiectivă pe cât este posibil. Abia atunci știu cu adevărat ce se putea face mai bine și învăț.

Privind în urmă, cel mai important lucru de știut este că am fost decisă întotdeauna să-mi scriu cărțile. Chiar și atunci când mi se demonstra cu dovezi de necombătut că nu mă voi putea întreține din scris, chiar și atunci când vedeam bine că nu pot crește un copil și în același timp să construiesc un personaj, că trebuie să aleg. În loc să aleg, am planificat: acum cresc copilul, peste cincisprezece-șaisprezece ani voi construi un personaj. Asta nu m-a descurajat, mi se părea că fiecare lucru are un timp al lui, iar timpul pentru scris încă nu venise. Sunt foarte răbdătoare atunci când sunt corect motivată.

Nu spun că nu se poate scrie roman atunci când copiii sunt încă mici. Știm cu toții scriitoare care au făcut asta cu succes. Spun doar că eu nu aș fi putut.

Relația cu cuvintele

Primul lucru care mi-a răsărit în minte atunci când am văzut întrebarea aceasta a fost: “Eu nu știu ce poate să fie, / Că-mi sună mereu în urechi / Cu veșnica-i melancolie, / Un basm din zilele vechi”. Este începutul poeziei Loreley, de Heinrich Heine, într-o traducere a lui Șt. O. Iosif. La șapte ani o știam pe de rost, mi-o spusese nana mea într-o excursie pe munte, iar muzica din cuvinte mă fermecase. O învățasem pe de rost pentru că mi se părea că este de fapt un cântec, cred că o și spuneam legănat, eram absolut vrăjită de ritmul cuvintelor. Este prima amintire a acestui sentiment care încă mă mai bucură și astăzi: un fel de mică fericire atunci când citesc o frază perfectă.

În liceu făceam naveta zilnic, mergeam vreo trei sferturi de oră cu un autobuz îngrozitor, și îmi repetam în minte strofe din Rugăciunea unui dac și începutul de la Scrisoarea I, de Eminescu, ca să mă feresc de mizeria din autobuz. Îmi vine să le scriu și pe acelea aici, pentru melodicitatea lor. O să mă abțin, sunt poezii cunoscute. Aceasta este relația mea cu cuvintele: de dragoste curată, declarată.

Ceea ce s-a schimbat între timp este faptul că s-a mai adăugat și un sentiment de protecție. Fac câte o fixație pe forma veche a unui cuvânt, care nu se mai folosește așa de mult astăzi, cum ar fi primejdie versus pericol sau nădăjduia versus spera, și folosesc forma aceea cu sentimentul că scot în lume un bătrân care nu mai are pe nimeni, pentru o plimbare scurtă prin parc. Îmi plac mult bătrânii. Îmi plac cuvintele care conțin litera ă: măgură, făgăduială, pământ. Atunci când scriu, pierd uneori șirul timpului testând în frază toate sinonimele unui cuvânt, felul în care ele îi schimbă ritmul și sensul. Găsesc o mică plăcere aici, nu este vorba despre nehotărâre.

Credit foto: Ciprian Măceșaru

Scrisul: nevoie și motivație

Astăzi mă așez în fața foii (care este un fișier word) din nevoia de a spune o poveste și din nevoia de a face dreptate vreunei personalități istorice controversate sau mai puțin cunoscute. Cred că toți scriitorii își creeează un mic Macondo personal, o lume închisă, rotundă și sigură, dar mai ales perfectă. Un spațiu plin cu morți și cu vii, în care scriitorului i se spune, ca băiețelului din cartea Vijelia a lui Gabriel Garcia Marquez: stai cuminte aici, pe scăunelul ăsta, și nu te mișca. Ce poți să faci? Stai pe scăunel și începi să scrii în minte poveștile morților și viilor care umblă în jurul tău. Am adesea sentimentul că stau cuminte într-un colț, în timp ce în jurul meu se întâmplă din nou lucruri care s-au mai întâmplat o dată, altcândva.

Am citit recent Două singurătăți, un dialog al lui Mario Vargas Llosa cu Gabriel Garcia Marquez, și încă sunt sub influența cărții. Marquez spune în aceste convorbiri că a scrie este o modalitate de a rezolva un conflict interior al scriitorului. Încerc să împac această idee cu un lucru pe care tot continui să-l susțin, anume că îmi valorific mult experiențele personale în scris. Asta nu înseamnă că am încălecat vreodată pe cal și am condus o oștire, nici că am scăpat din Constantinopolul în flăcări, îmbarcată pe vreo corabie. Ceea ce valorific este bagajul emoțional, frustrările și modul în care am reușit să mi le rezolv sau să mă prefac că le-am uitat, lucrurile acelea inefabile care fac ca o relație să ia naștere sau să moară între doi oameni, momentele (atât de greu de prins în cuvinte) în care un om se schimbă.

Înainte să încep să scriu Chiajna din Casa Mușatinilor m-a preocupat, o vreme mai lungă, singurătatea puterii despre care vorbesc Llosa și Marquez, locul acela pustiu în care te trezești după ce i-ai biruit pe toți. L-am sesizat pe parcursul unor discuții în contradictoriu la care participaseră parteneri puternici, care-mi dăduseră bătăi de cap, dar pe care izbutisem până la urmă să-i conving. M-am pomenit dintr-o dată singură în fața unui grup foarte compact: cei pe care argumentele mele îi convinseseră, dar care renunțaseră cu nemulțumire la părerea lor. Ei continuau să împărtășească lucruri, emoții, eu nu mai împărtășeam nimic cu nimeni. La suprafață, conversația s-a derulat mai departe, pe alte subiecte, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. În profunzime însă, ei aveau un aer comun care pe mine nu mă mai învăluia. Acest gen de experiențe personale pot fi valorificate într-un roman istoric.

Chiajna din Casa Mușatinilor, de la idee la publicare

Ideea unei cărți care să spună povestea Chiajnei a apărut pe când pregăteam, împreună cu Laura Câlțea, seria Istoria povestită copiilor. Inițial a existat o listă mult mai lungă cu personaje istorice care urmau să fie incluse în serie, printre care se afla, la momentul acela, și Chiajna. Ea nu a rămas pe lista finală a cărților pentru copii, dar a rămas ca subiect pentru un viitor roman, în folderul Cărți nescrise încă, pe care îl am în laptop.

Procesul de scris al cărții

Mi-am propus de la bun început să scriu o carte mai bună decât Hanul lui Manuc. Nu știu dacă mi-am atins scopul sau nu, dar atunci când mă înham la o sarcină anevoioasă, mă ajută să am ținta foarte clar definită. Așa că am pornit de la lucrurile care mi-au dat bătăi de cap la Hanul lui Manuc și mai ales de la ceea ce știu acum că aș fi putut face mai bine acolo. Am îmbunătățit tehnica de documentare și cea de planificare, de organizare a structurii viitoarei cărți. Am petrecut mai mult timp cu conceperea structurii.

Rezultatul a fost că, de data aceasta, chiar am reușit să nu mă mai pierd zile întregi într-o documentare care de fapt nu avea legătură cu subiectul meu, dar în care cad de fiecare dată de dragul informațiilor pe care le descopăr, în timp ce caut altceva. Am avut chiar câte o mică structură pentru fiecare capitol în parte, ca și cum el ar fi fost o carte în sine.

Aceasta a fost partea cea mai grea. A fost o mare cantitate de informație de organizat, atât istorică cât și ficțională, pentru că tot aici trebuia să suprapun și planul acțiunilor personajelor fictive. Toate poveștile trebuiau să se întrepătrundă la nivel molecular, fără să se vadă nicio cusătură.

Cel mai bine a mers scrisul, după ce am avut schița detaliată. Cu siguranța aceasta în spate, am putut să mă scufund în voie în imaginație, acolo unde filmul copilăriei Chiajnei începuse deja, Cetatea Sucevei clocotea de viață, Târgoviștea și Bucureștiul ardeau însângerate tot la câte un an - doi, iar Constantinopolul privea la toate acestea cam cum urmărim noi astăzi un serial nesfârșit, pe alocuri interactiv.

Credit foto: Ciprian Măceșaru

Cartea în lume

Am anunțat-o la editură în luna februarie, mult înainte ca manuscrisul să fie gata. I-am scris lui Adrian Botez și i-am spus că undeva prin vară voi avea o nouă carte care se va numi Chiajna din Casa Mușatinilor. I-am dezvăluit titlul cam cu teamă, pentru că știu că titlurile se mai pot schimba de către editură, iar eu țineam foarte mult la acesta. Mi-am spus că, la nevoie, o să aduc douăzeci de mii de argumente ca să mi-l susțin și am riscat să-l spun. I-am trimis manuscrisul așa cum arăta el pe atunci, iar acesta a fost unul dintre lucrurile foarte grele pe care le-am făcut, pentru că nu arăt niciodată nimic până când un pitic din capul meu nu spune: gata, povestea este terminată. Adrian mi-a spus că are nevoie de forma finală până în vară, dacă ne propunem să apară anul acesta.

Atunci când am terminat cu adevărat mi s-a întâmplat același lucru ca de fiecare dată: m-a cuprins o mare tristețe, ca la o părăsire, ca la o despărțire grea, un sentiment pe care l-am folosit și în carte, atunci când oștenii Chiajnei încearcă să explice cum se simt după ce ies biruitori dintr-o luptă grea. “Întotdeauna după bătălie suntem triști și ni se face frig”, spun ei.

Am plecat în vacanță cu prietenele și Palma de Majorca m-a scos din mica depresie, am colindat toată insula, m-am simțit ca și cum aș fi ieșit la suprafață dintr-un tunel lung. Când m-am întors acasă, știam ce avea să urmeze și abia așteptam perioada aceasta: căutarea unei coperți, lucrul la harta care apare la începutul cărții, lucrul pe manuscris efectiv, împreună cu redactorii. Intri într-un fel de carusel care pare nesfârșit, dar care mie îmi place foarte mult.

Evoluția lucrului la cărți

Procesul de lucru s-a schimbat foarte mult. Nu chiar de la o carte la alta însă, ci într-un ritm care pare să aibă propria lui voință. La cartea cu care am debutat, Fotograful Curții Regale, habar nu aveam ce fac. Până pe la jumătatea manuscrisului nici nu recunoscusem, în fața mea însămi, că scriu un roman, pentru că eu nu știam să scriu romane, așadar nu asta făceam.

La a doua carte, Darul lui Serafim, prea mare lucru nu s-a schimbat, în continuare habar nu aveam ce fac, doar că de data asta declarasem în capul meu că mă apuc să scriu un roman. Abia după feedbackul pentru această carte m-am mai luminat un pic și, pentru prima oară, am început romanul cu o schiță, o structură, niște personaje așezate pe o axă a timpului unde notasem punctele culminante și desfășurarea poveștilor paralele. Este vorba despre Hanul lui Manuc.

La Ultima cruciadă știam cum se face, înțelesesem care este rolul organizării în scrierea unui roman echilibrat, așa că am putut să mai introduc încă un element: jocul acela cu Povestea, pe care am personificat-o și am coborât-o printre oameni.

Credit foto: Ciprian Măceșaru

Tabieturi

Am tabieturi și le recomand. Nu neapărat pe ale mele, recomand tabieturile în general. Cred cu tărie că un mic tabiet poate fi semnalul pe care îl trimiți inspirației: alo, domnișoară, eu mă pregătesc deja, fac cafeaua la ibric și o pun în cana pentru scris, fă bine și apropie-te, pentru că avem de lucru astăzi.

Am o anumită cafea pentru scris, diferită de cafeaua de toată ziua. În timp am mai schimbat cafeaua pentru scris, important este să nu fie aceeași cu cafeaua pe care o beau de obicei. Pe când scriam Chiajna am făcut o pasiune pentru o cafea cu o textură foarte catifelată și cu aromă de vanilie. Am și o cană pentru scris, care nu este aceeași cu cana de toată ziua.

Scriu întotdeauna cu fața la fereastră. Peste tot pe unde mi-am mutat biroul prin casă, am avut grijă să-l așez cu fața la fereastră. Am nevoie să privesc undeva, departe, în zare, atunci când mai ridic ochii din laptop ca să caut ceva: un nume de personaj sau următoarea lui mișcare.

Încep cărțile numai pe hârtie. Mici fragmente care vor apărea undeva, în carte, începuturi de capitole, schița unui dialog dintre două personaje, vreun apus, vreun miros, toate acestea sunt scrise pe diferite foi și foițe, pagini rupte din tot felul de carnețele și agende, care rămân multă vreme așezate peste tot în jurul meu, după o logică greu de înțeles. Aparent haotic.

Scriu numai începând de dimineață și continuând tot restul zilei, adică nu mă așez niciodată la scris dacă știu că am la dispoziție doar o jumătate de zi. Fracțiile de timp de genul acesta – câteva ore de exemplu – le folosesc pentru documentare, pentru revizuirile nenumărate ale scenelor deja scrise, pentru verificări ale listelor cu nume de personaje sau pentru plimbări imaginare de-a lungul axei timpului pe care am notate toate poveștile care se desfășoară concomitent, ca să mă asigur că nu-mi scapă nimic.

Credit foto: Ciprian Măceșaru

Atelier de scriere creativă dedicat romanului

La toate grupele pe care le-am avut până acum, obstacolul cel mai greu de depășit a fost să începem să scriem din cunoaștere și din informație, nu din inspirație. Ajungem foarte repede cu toții la concluzia că scrisul este 10% inspirație și 90% muncă (procentele pe care le dă fiecare cursant variază, dar tot cam prin zona aceasta), însă atunci când trebuie să punem asta în practică, așteptăm inspirația. Care, o dată pentru totdeauna, nu este o rază de lumină care coboară blând din înalturi și ne intră nouă prin creștet, umplându-ne capul de cuvinte. Din păcate nu există așa ceva.

Cu toții devenim brusc inspirați atunci când primim câte o provocare din exterior: scrieți un text de o pagină, cu trei personaje de vârste diferite aflate în telecabina către Babele, dintre care un personaj este claustrofob, în care să apară culoarea roșie, o capră neagră, artrita la degetul mare de la o mână și o bufniță. Inspirația s-a trezit și a devenit atentă înainte să terminăm de citit provocarea. Asta face ea: vine la comandă. Cineva însă trebuie să dea comanda. O structură foarte clară a unui capitol poate fi o comandă puternică pentru inspirație.

Un alt mare obstacol pe care încercăm să-l depășim împreună este construcția de personaj. În mintea noastră el este viu și adevărat, un tip ușor răutăcios, însă foarte săritor la nevoie, cam plin de el și sensibil la femeile timide și la după-amiezele ploioase. Scriem cinci capitole despre el și, la final, un cititor nu l-ar descrie așa. Constatăm că “ne-a ieșit” de fapt foarte echilibrat emoțional, cam rigid în public și ușor doct. De ce? Pentru că așa ne-ar plăcea nouă să fim, așa suntem de fapt în interior. În loc să arăt personajul, am arătat o versiune a mea pe care mă aștept să nu o mai judece nimeni.

Și cum fac atunci ca și cititorul să descrie personajul tot așa cum îl văd eu în capul meu? Cheia este la acel “ne-a ieșit”. Ne-a ieșit presupune o întâmplare, un noroc, un hazard, o ruletă, așadar nimeni la cârmă. La atelierele de roman încercăm împreună să-l înlocuim cu “am construit”. Când construiești, ai planul clădirii pe hârtie, ai cotele notate pentru fiecare perete, știi care este rezistența materialelor pe care le vei folosi, astfel încât acoperișul să nu-ți cadă în cap. Mai ai cunoștințe temeinice de psihologie, sociologie, literatură, ai răbdarea de a observa detaliat lumea din jurul tău, ai modestia de a nu-ți exprima propria opinie chiar în toate discuțiile, ci de a mai rămâne uneori nevăzut într-un colț, observând cum se mișcă fiecare participant la conversație, mimica, gesturile, cum se schimbă aerul dintr-o încăpere atunci când cineva se impune clar și mai exact ce ne face să spunem că s-a schimbat aerul încăperii.

Primul pas pentru depășirea acestor obstacole este conștientizarea. Atunci când recunosc problema și vorbesc despre ea, este ca și cum aș schimba setările din subconștient. Locul unde, apropo, doarme inspirația, după părerea mea, așadar este mai degrabă vorba despre o ridicare la suprafață a unui lucru din mine, decât despre coborârea unei raze din exterior.

Al doilea pas este exercițiul. Învățăm pe baza unor teme de la o întâlnire la alta.

Cărți care te-au pus recent pe gânduri

M-a pus pe gânduri Confiteor, a lui Jaume Cabre, cartea cu nume de rugăciune care m-a plimbat prin câteva secole, cu ușurința cu care m-ar fi plimbat prin câteva anotimpuri. Am citit apoi Vocile lui Pamano imediat cum a apărut, căutând relația aceea degajată și stăpânitoare pe care o are Cabre cu timpul, și am regăsit-o îmbogățită. În Vocile lui Pamano apare în plus și problema puterii și a felului în care ea schimbă relațiile dintre oameni. M-am îndrăgostit pentru totdeauna și total de Prăvăliile de scorțișoară a lui Bruno Schulz, pentru limba aceea vie pe care pare să o născocească pe loc, să-i aparțină exclusiv, pentru muzicalitatea metaforelor și bogăția de sensuri ale limbajului. Mi-a mai rămas în suflet și Cărțile lui Iacob, de Olga Tokarczuk, a cărui titlu complet este Cărţile lui Iacob sau Marea călătorie peste şapte graniţe, cinci limbi şi trei religii mari, fără să le punem la socoteală pe cele mici, istorisită de cei morţi şi adăugită de autoare prin metoda conjuncturii, culeasă din multe şi felurite cărţi şi aţâţat. Un titlu care m-a convins pe loc.