[Book Talk] Mihaela Buruiană: De la traducerea literară la scrisul propriu n-a fost decât un pas, dar unul pe care mi-a luat foarte mulți ani să-l fac

Rolul literaturii este să spună povești care lasă urme, iar proză scurtă reușește să facă asta în doar câteva pagini, observă scriitoarea și traducătoarea literară Mihaela Buruiană.

Pasionată de mică de citit și de puterea cuvintelor, Mihaela a studiat Limbi Străine, a făcut traduceri specializate într-o corporație și, după câțiva ani de încercări, a obținut primele colaborări cu editurile. Azi, după mai mult de 50 de volume traduse și apariția propriei cărți, „Pe cine iubești mai mult?“ (Nemira, 2023), spune că o motivează fericirea de a spune povești și de a crea punți către alții.

Volumul de debut a fost compus în pandemie, când Mihaela a găsit liniștea și spațiul să pună pe foaie idei care o bântuiau de mult. Scrierea a fost un proces frustrant și îmbucurător deopotrivă, iar publicarea a venit cu multe emoții.

Mai multe despre drumul lung de la traducere la scrisul propriu, vă spune chiar Mihaela.

Momente definitorii

Pare așa... un moment de bilanț. Privind în urmă, aș zice că sunt un om foarte norocos, pentru că mi-am descoperit de mică pasiunile și am putut să mi le urmez. M-am îndrăgostit de cărți și de limbi străine încă din copilărie și, din fericire, cele două s-au combinat foarte frumos în meseria asta de traducătoare literară.

Sigur, nu s-a întâmplat totul peste noapte, mai întâi au fost ani de studiu individual, pe lângă orele de la școală, zeci de caiete lucrate în camera mea până târziu în noapte, culegeri de exerciții de gramatică și traducere, lecturi peste lecturi cu fișe de vocabular, olimpiade etc. Da, eram un fel de geek care mânca engleza și franceza pe pâine, într-o vreme în care nu eram la fel de expuși la conținut în limba engleză ca azi și în care, de altfel, nu existau nici social media, nici platforme de streaming, nici romgleză peste tot în jur. Țin minte că era sărbătoare când puteam să-mi cumpăr o carte din Penguin Popular Classics sau Livre de poche.

Apoi, a urmat Facultatea de Limbi Străine, modulul de Traductologie, la Universitatea Al. I. Cuza din Iași, care mi-a confirmat alegerile. Învățământul nu m-a atras, mi se părea că nu sunt potrivită să lucrez cu copiii și că m-aș simți mai confortabil făcând o muncă mai solitară, de birou. Între timp, am descoperit că munca asta de birou poate fi uneori prea solitară și că lucrul cu copiii nu e așa de înspăimântător cum aveam eu impresia atunci. Dar e o decizie pe care nu am regretat-o niciodată și care cred că m-a trimis pe drumul cel mai bun pentru mine.

La traducerile literare nu am ajuns din prima. Mai întâi, după ceva hopuri ca proaspătă licențiată în căutare de job, am ajuns să fac traduceri specializate și interpretare într-o corporație. Nouă ani, am acumulat acolo experiență și profesională, și de viață. Însă, printre contracte și fișe de produs, prospecte de obligațiuni și manuale de utilizator, procuri și situații financiare, simțeam tot mai des nevoia de creativitate, așa că am trimis CV-uri și scrisori de intenție către toate editurile de care auzisem. După vreo doi ani, cred, în care nu m-a băgat nimeni în seamă, am pătruns ușor-ușor și în zona asta. Nu vreau să mă lungesc aici, o să zic doar că a fost tot cu greutăți și frustrări la primele colaborări, după care lucrurile s-au mai așezat. Până acum, s-au adunat peste 50 de cărți traduse – și mai scurte, și mai lungi, și mai dificile, și mai simple, și de copii, și de oameni mari, și de nișă, și foarte cunoscute.

De la traducerea literară la scrisul propriu aș putea spune că n-a mai fost decât un pas, dar un pas pe care mi-a luat foarte mulți ani să-l fac. Sigur, aveam exercițiul scrisului, eram obișnuită să caut termenii cei mai potriviți și să surprind nuanțele, știam ce înseamnă atenția la detalii și la voce, stil, ton, registru etc. Cu toate astea, a fost nevoie să-mi schimb stilul de viață (să locuiesc la țară, în pandemie, și să-mi pun ordine în gânduri, în spațiul și în oamenii din jurul meu), ca să folosesc tot ce știu nu doar pentru a traduce poveștile altora, ci și pentru a le scrie pe ale mele. Și, odată ce am început, mi-a fost greu să mă mai opresc.

Relația cu cuvintele

Eu îmi amintesc că am învățat să citesc pe Fetița Natalocika și peștișorul argintiu, de Mikola Trublaini. Mama mi-a povestit că am buchisit pe ziare și reviste. O fi fost o combinație. Cert e că știam deja să citesc și să scriu când am ajuns la școală. Așa cum am spus mai devreme, am adorat încă de mică poveștile și cărțile. Mai întâi, mi se citeau sau le ascultam la teatrul radiofonic de la radio și de pe discuri la pick-up, pe urmă le-am citit singură, adesea până noaptea, târziu. Le luam fără discriminare din biblioteca părinților și pe alese din cea a surorii mele, le împrumutam de la bibliotecile publice și de la prieteni. Sigur că am început să-mi construiesc propria bibliotecă și încă lucrez la asta. Deci cuvintele m-au fascinat de când am înțeles ce putere extraordinară au de a crea lumi imaginare, dar și de a reflecta realitatea, de a provoca emoții de toate felurile și – cu riscul de a spune o banalitate – de a te face să trăiești un milion de vieți.

Sigur că am fost tentată să mă joc și eu cu ele: am scris cu creionul pe fâșii înguste de hârtie, asemănătoare diafilmelor, povești pe care încercam să le proiectez pe perete; am compus poezioare pentru serbările de grădiniță ale mamei; am vărsat din mine drame și bucurii, sub diverse forme, în adolescență; am încercat să dau lumii și vieții un sens tot prin scris, mai târziu, în secret. Scrisul m-a ajutat mereu să sap mai adânc în mine și să mă exprim, atât cât puteam și în felul în care mă ajuta pe mine la fiecare vârstă.

Ca licențiată în Litere, traducătoare și cititoare, am devenit ceea ce se numește o grammar nazi. Și acum citesc cu creionul în mână și corectez când găsesc câte o scăpare. Sunt conștientă că limba e un organism în perpetuă schimbare și că e normal să încorporeze diverse influențe, indiferent de protestele unora. În același timp, chiar dacă și eu mai amestec engleza, mai ales în conversațiile informale, îmi place să vorbesc și să scriu românește.

În traduceri, dar mai ales în scris, mi-am dat seama cât de ușor e să te repeți și cât de bine îți prinde un dicționar de sinonime; cât de important e să ai un vocabular cât mai bogat, care să te ajute să alegi termenii adecvați, de câtă răbdare e nevoie să tatonezi, să scotocești, să revii, până când găsești exact nuanța dorită.

Bucuria și motivația

Cred că, după ce a trecut uimirea că volumul meu a atins atât de mulți oameni, a rămas bucuria. Sunt fericită că am găsit formula potrivită prin care nu doar am scos din mine niște povești care mă locuiau de ani întregi, ci am și reușit să creez niște punți către alții. Și asta e și motivația mea acum.

Când găsesc răspuns la întrebări precum „Ce mă preocupă?“, „Am ceva de spus despre asta?“, „În ce fel pot s-o fac?“, atunci știu că am o poveste nouă. Și încerc s-o scriu într-un fel care să spună ceva despre mine, dar să le spună ceva și celorlalți. Iar munca asta presupune mai multe faze: gândirea poveștii, de la personaje și conflict la structură și voce, apoi punerea ei pe hârtie, după care vine etapa de cizelare, în care sunt atentă la subtilități, nuanțe, detalii concrete și logice, dar și elemente care țin de expresivitate. Când sunt mulțumită de ea, știu că e gata, iar dacă cititorii receptează în povestirea mea ceea ce am vrut să arăt, atunci știu că mi-am făcut treaba bine. Uneori se întâmplă să găsească chiar mai mult, ceea ce mă surprinde mereu plăcut.

„Pe cine iubești mai mult?“, de la idee la publicare

Mă tot bântuiau niște întâmplări, niște personaje, niște stări, pe care îmi doream să le scot din mine, dar, cu toată experiența mea de cititoare și de traducătoare literară, nu îndrăzneam să le pun pe hârtie. Ocazia a venit odată cu pandemia. Uneori, grozăviile ascund și lucruri bune. Am fugit de aglomerația, restricțiile, teama și toată nebunia din București și viața mea s-a așezat pe noi temelii. Au început să conteze alte lucruri. Să am mai mult timp pentru mine. Și am scris. Mai întâi, ezitant și scurt, pe urmă cu mai multă încredere și mai amplu. M-au ajutat cursurile și atelierele de scriere creativă, unde am primit feedbackul de care aveam nevoie ca să las îndoielile deoparte. Măcar cât să continui.

Așa că am lucrat la asta timp de vreo doi ani, cu intermitențe, și am observat că personajele se plimbau între texte, iar spațiile în care erau ele plasate reveneau. Nu epuizam tot ce voiam să spun despre ele în doar câteva pagini. Și atunci, am văzut întregul ca pe ceva unitar, nu ca pe o colecție de povestiri disparate. Astfel, unele personaje copii din prima parte apar și ca adulți în a doua parte, iar povestirile sunt ordonate nu numai cronologic, ci și geografic (oraș, sat), cu un intermezzo care face trecerea între cele două părți ale cărții. În plus, întrebarea din titlu se regăsește, concret sau sugerată, în toate situațiile în care cineva are de făcut o alegere dificilă, oricât de banală ar părea.

Procesul de scris al cărții

Unele povestiri au curs firesc din start, pe altele le-am gândit și muncit mai mult. În general, am recitit, verificat, modificat, uneori chiar rescris de mai multe ori. Cred că cel mai dificil mi s-a părut să le dau drumul în lume. Bine, nu doar asta. Au fost momente cu frustrări, nesiguranță, oboseală, nerăbdare, teamă și așa mai departe. Dar au fost și speranțe, bucurii, perseverență și, cea mai importantă, probabil, plăcerea de a scrie.

Cel mai bine a mers partea de editare, cred, când deja scăpasem de ce fusese mai greu și rămăsese doar munca de finețe, pe care am făcut-o împreună cu Eli Bădică. M-am bucurat că am găsit în ea o editoare atentă și implicată, cu care am mai trecut prin tot volumul de alte câteva ori, până când ne-am asigurat că e totul în ordine.

Cartea în lume

Emoții. Multe. Între momentul acceptării manuscrisului și momentul publicării a trecut un an, de care am profitat să mai lucrez pe texte. Așa cum spuneam mai devreme, Pe cine iubești mai mult? a fost o carte muncită, de la primele rânduri scrise până la ultima virgulă corectată, și am fost foarte bucuroasă de forma pe care a luat-o în final și de familia n’autor / Nemira în care a intrat.

După apariție, a avut un traseu la care chiar nu mă așteptasem, a fost întâmpinată cu căldură și am primit foarte multe reacții de la cititori, atât în orașele prin care am mers cu turneul de promovare, cât și în social media. Oamenii mi-au spus cât de mult s-au regăsit în povestirile mele, cât de mult i-au emoționat, că le-a părut rău când s-au terminat și că ar vrea să mai citească. Așa că asta nu poate decât să mă încânte și să mă motiveze mai departe.

Ce urmează

Mie mi-a plăcut dintotdeauna proza scurtă, cu mult înainte să-mi treacă prin cap să scriu la rândul meu și să adopt genul ăsta. Proza scurtă bună reușește, în doar câteva pagini, să-ți spună o poveste – cu un conflict care să-ți suscite interesul de la primele rânduri și cu personaje suficient de dezvoltate încât să pară credibile și poate recognoscibile – și să-ți provoace surpriză, tristețe, dezamăgire, empatie etc. sau să te lase cu întrebări (existențiale). Pentru mine, ăsta și e rolul literaturii: să spună o poveste și să trezească ceva în tine, să lase o urmă.

Așadar, cred că tot asta mă atrage și în continuare. Deocamdată, adun și organizez idei, mai scriu, mai revăd, caut subiecte, unghiuri și conexiuni, atât în mine și în lumea din jur, cât și în lecturile mele.

Nu exclud totuși și un viraj către un alt gen, despre care nu vreau să zic mai multe acum. Mi-ar plăcea totuși să mai explorez și alte direcții.

Tabieturi

O, ce frumos ar fi dacă aș avea suficient timp la dispoziție pentru a avea tabieturi legate de scris! Cred că imaginea aceea idealizată a scriitorilor care își beau cafeaua în grădină și apoi scriu pătrunși de inspirație într-un birou ticsit de cărți nu e foarte departe de propria fantezie. (Doar că eu aș bea ceai, nu cafea.) Ce să zic? Am grădină, am pisici și un câine care să-mi țină companie, am și „o cameră doar a mea“, deci, oarecum, condițiile ar fi îndeplinite. Doar că am și o meserie, aceea de traducătoare, care plătește facturile. Am și tot felul de ocupații casnice și administrative, care îmi ocupă gândurile și orele zilei. Am și micile mele plăceri, vinovate sau nu, care îmi mai fură din ceea ce ar putea fi orele mele de scris. Scuze se găsesc.

Adevărul e că nu scriu după un program fix, ci mai degrabă când simt că povestea pe care vreau s-o spun mi s-a format suficient de clar în minte încât să-i dau o formă concretă. Folosesc laptopul, dar îmi notez diverse ori pe telefon, ori pe un caiet pe care îl țin pe noptieră. Au fost perioade în care am scris în fiecare zi și perioade în care nu am scris deloc. Nu știu dacă există o rețetă universal valabilă. Se recomandă să faci asta zilnic și tind să le dau dreptate celor care dau acest îndemn, dar până la urmă cred că fiecare trebuie să vadă ce funcționează pentru sine. Sau măcar să se descurce cu ce are. Până una-alta, visez la rezidențe literare sau, mai realist, la un stil de viață care să-mi permită din când în când să-mi iau singură răgazul ăsta pe care să-l dedic numai scrisului.

Cărți care te-au pus recent pe gânduri

Mă bucur că m-ai întrebat asta. Eu mai povestesc despre ce-am citit și mi-a plăcut pe pagina de Facebook Palimpsest, așa că pe cei care caută idei de lectură îi invit să arunce un ochi și pe acolo din când în când.

După acest scurt moment publicitar, să revin la recomandări.
Mai întâi, Prinde iepurele, de Lana Bastašić, carte câștigătoare a Premiului Uniunii Europene pentru literatură în 2020 și tradusă în peste 15 limbi, apărută în română la editura Black Button Books, traducere din sârbo-croată de Octavia Nedelcu. E un roman al prieteniei, al reinterpretării trecutului, al căutării propriei identități într-un road trip încărcat de rememorări, căutări, reconfigurări. Mi-au plăcut mult construcția cărții, stilul autoarei, subiectul, personajele, am găsit asemănări între Bosnia și România, precum și imagini de mare impact.

Toată dragostea dintr-o fotografie arsă, de Maria Orban, proaspăt ieșită din tipar în imprintul n’autor al Editurii Nemira. Mi-a plăcut și primul ei roman, Oameni mari, dar această a doua carte e mai concentrată și mai poetică, ea însăși aproape ca un poem în proză, pe care eu l-am simțit ca pe o rană deschisă. Într-un număr destul de mic de pagini, reușește să concentreze drame și traume care trec prin trei generații: bunica, mama – naratoarea, Leia – și fiica adolescentă. Am apreciat personajele bine individualizate și foarte recognoscibile, stilul ușor fragmentat, imaginile puternice, faptul că elementele autobiografice au fost atât de bine integrate în ficțiune. Am empatizat cu Leia și am închis cartea cu un nod în gât.

Închei cu o carte pe care eu am citit-o mai demult, dar care anul ăsta a apărut și la noi, Exist, exist, exist, de Maggie O’Farrell, publicată în apreciata colecție Anansi a Editurii Pandora M, în traducerea mea. E un volum de eseuri personale care pleacă de la ideea „atingerii morții“ și care evocă tot felul de situații în care autoarea s-a aflat în pericol să-și piardă viața. Pretextul poate părea senzațional, dar textele în sine sunt senzaționale în alt sens: sunt literatură pură, scrise atât de bine, încât uiți că citești non-ficțiune și simți suspans, ca într-un thriller, empatie față de femeia care își caută identitatea și fericirea, dar și față de durerea unei mame, și – peste toate – admirație pentru tot ce este, ca om și scriitor, Maggie O’Farrell.