[Book Talk] Maria Orban: O poveste care nu mă izbește, nu mă provoacă și nu mă determină să îmi pun întrebări nu are de ce să existe

Scrisul e o formă de explorare a sinelui, spune scriitoarea Maria Orban, care a publicat recent al doilea ei roman “Toată dragostea dintr-o fotografie arsă” (Nemira, 2023), în care pune reflectorul pe relația dintre trei generații de femei.

Maria a descoperit puterea cuvintelor în facultate și este în continuare fascinată de universurile incredibile care pot fi create prin limbaj. Pentru ea, scrisul nu e nevoia de a înșira cuvinte frumoase, ci de a pune pe foaie povești care o provoacă.

La fel ca la romanul său de debut,“Oameni mari”, Maria a scris “Toată dragostea dintr-o fotografie arsă” abia când a știut clar în ce direcție merge firul narativ. Mai multe despre povestea din spatele poveștii, procesul de publicare și importanța întâlnirilor cu oameni pasionați de literatură, în cuvintele ei, mai jos.

Momente definitorii

Cred că e important să știi dacă e necesar sau nu să spui povestea pe care vrei să o spui. Altfel spus, nu cred în scrisul care vine din nevoia de a înșira frumos niște cuvinte. O poveste care nu mă izbește, care nu mă provoacă, o poveste care nu mă determină să îmi pun întrebări nu are de ce să existe.

Cât despre momentele definitorii pentru formarea mea, acestea au fost și sunt întâlnirile cu oameni pasionați de literatură sau de moduri diverse de a se expune și de a-și asuma vulnerabilitatea. De la ei am învățat enorm. Lor le sunt recunoscătoare, chiar dacă unii au dispărut și mi-au rămas doar cărțile lor, iar cu alții mă întâlnesc rar.

Relația cu cuvintele

Abia prin facultate am devenit mai atentă și mi-am dat seama că există o forță anume a cuvintelor, că ele pot crea sau modela o realitate. Mi se pare fascinant și acum faptul că, deși dispunem mai mult sau mai puțin de același limbaj, unii pot naște universuri incredibile, iar alții abia reușesc să vorbească în nume propriu. Nu s-a schimbat nimic în felul în care mă raportez la relația asta. Respect puterea asta și sunt atentă la ce scriu și cum scriu.

Scrisul: nevoie și motivație

Scrisul e forma cea mai apropiată – dintre cele pe care le cunosc – pentru a explora cine sunt. Motivația nu are legătură cu publicarea, nu are legătură cu vreo recunoaștere publică, e o nevoie interioară, așa cum sunt cele primare. Asta ar fi un prim nivel. Mă fascinează însă și imaginile care pot fi create prin limbaj, poveștile și felul în care pot fi ele spuse, luminând sau umbrind anumite aspecte.

“Toată dragostea dintr-o fotografie arsă”

Cartea asta a venit din dorința de a chestiona niște lucruri legate de maternitate, de ce înseamnă să fii o fiică bună sau o mamă bună. M-au interesat dinamica relației dintre trei femei din generații diferite și felul în care ele se adaptează sau nu rolurilor prescrise.

Procesul de scris al cărții

Toate au mers la fel de greu (inițial), pentru că am pornit de la o realitate pe care nu o acceptam încă (moartea mamei). Am avut și momente bune atunci când am lucrat pe text, până am ajuns la forma dorită, mă bucuram când îmi ieșea ceva anume. Am scris pe fragmente, am scris în diverse locuri, am rescris până mi s-a părut că am reușit să clarific. Nefiind o carte care să mizeze pe epic neapărat, ci mai mult pe senzații în haină epică, scrierea ei m-a solicitat destul de mult. La bază, însă, am făcut la fel ca la Oameni mari: nu am început să scriu până nu am știut foarte clar în ce fel vreau să spun povestea.

Cartea în lume

Chiar i-am scris lui Eli (Bădică, editoarea romanului), atunci când a anunțat cartea, că e ca și cum aș face public ceva extrem de intim, ce a existat întâi doar în mine, apoi între noi două.

Asta a fost reacția inițială. Am văzut cartea prima dată la Iași (la standul Cărturești de la FILIT), mi-a arătat-o Karmen Florea și m-am super bucurat, apoi am vrut imediat să o dăruiesc unor oameni la care țin foarte mult și care erau acolo, la festival.

Cât despre procesul publicării, a mers mai ușor de data asta, pentru că am vorbit cu Eli încă de la prima idee pe care am avut-o, i-am povestit mereu cum și ce vreau să fac, au fost și un fel de sesiuni terapeutice și îi sunt recunoscătoare. Uneori, ea a crezut mai mult în mine decât am crezut eu. Am semnat contractual de publicare, de exemplu, din ianuarie, înainte ca ea să vadă primul draft. Am lucrat împreună pe editare (când am fost în rezidența FILIT, în vară) și, două luni mai târziu, a apărut în lume.

“Oameni mari” la câțiva ani de la publicare

Mi-e foarte dragă cartea asta, povestea și felul în care am scris-o sunt reprezentative pentru cine eram acum 3 ani. Mă bucur că încă mai găsește cititori bucuroși și deschiși.

Tabieturi

Scriu când pot, când prind câte un moment liber (și asta nu se întâmplă des), mai ales dimineața, când toți dorm și am senzația că toată liniștea mi-e dăruită mie.

Fotografia și scrisul

Mă ajută foarte mult, nu neapărat în documentare, deși se poate spune și asta. Cel mai important este însă faptul că îmi permite să decupez într-un fel personal lumea din jur și să iau de acolo, uneori, premisele unei noi povești. Îmi place pur și simplu să mă plimb și să am aparatul cu mine, oamenii mă fascinează de cele mai multe ori, chiar dacă e greu să-i surprinzi fără să se simtă lezați. E discutabilă limita asta și cu atât mai provocatoare.

Cărți care te-au pus recent pe gânduri

Nu sunt numai cărți, sunt și multe filme, și niște melodii, și, mai ales, niște oameni care mi-au devenit apropiați. Dar, pentru că vrei cărți, uite câteva: Alwarda, de Ruxandra Novac, Ofsaid, de Moni Stănilă, Industria liniștirii adulților, de Anastasia Gavrilovici, Fizica tristeții, de Gheorghi Gospodinov, Une femme, de Annie Ernaux, Copil de octombrie, de Linda Bostrom Knausgård, Neliniștea serii, de Marieke Lucas Rijneveld, Dezrădăcinare, de Sașa Zare.