[Noii jurnaliști] Andra Mureșan: Scrisul e esențial în jurnalism, dar merge mână-n mână cu o documentare foarte bună și cu acuratețea

Uneori (de multe ori), convingerile de acasă nu se potrivesc cu cele de la școală. Deși era hotărâtă să devină jurist, Andra Mureșan a descoperit că meseria nu i se potrivește. Schimbarea către jurnalism a venit cu bucuria că face ce-i place, dar și cu nesiguranță și frică de eșec.

Lucrează încă din primul an de studii la FJSC. A descoperit că profesioniștii pe care îi admiră au frici la rândul lor, că și cei premiați suferă de sindromul impostorului, așa că a decis să depășească rușinea și să caute cât mai multe oportunități de învățare.

A publicat deja texte importante, precum materialul despre abuzurile din unele redacții sau investigația despre eșecul statului român de a preveni crimele conjugale. Spune că momentan scrie despre orice și că vrea să-și dea această libertate. Îi place să găsească idei și să se documenteze. Deși scrisul vine la pachet cu anxietate, Andra spune că s-a împăcat cu imperfecțiunea textelor.

Despre provocările din presă, rolul jurnalistului și planurile pentru o relație de lungă durată, mai jos.

Începuturile în jurnalism

Nu am vrut dintotdeauna să fiu jurnalistă. Am făcut patru ani de drept înainte să ajung la FJSC. Îmi definisem prematur identitatea și eram ferm convinsă că vreau să port robă, dar fiecare an la drept îmi demonstra doar că n-am ce căuta acolo. De prin anul al doilea m-am gândit să dau la jurnalism. Pe atunci voiam să fac jurnalism de modă. Am și vrut să aplic la un internship la o revistă din țară, dar mi-am dat seama treptat că nu mă potriveam cu zona aia.

După ce-am terminat cu dreptul, am lucrat un an într-un call center și mă gândeam, zi de zi, că vreau să scriu un articol despre cât de groaznică e viața unui operator care lucrează acolo. Am aplicat la jurnalism mai mult la mișto, pentru că eram convinsă că nu voi intra. Șocul a fost foarte mare când am văzut c-am intrat la buget, fără nicio problemă. Am început cursurile la facultate și țin minte că urlam de fericire prin casă. Aveam un curs despre fake news și îmi plăcea extrem de mult ce învățam, la momentul ăla eram convinsă că vreau să devin fact checker. Așa mi-am dat seama că am ajuns unde trebuie și că nu mai e nevoie să caut ca să aflu ce-mi place.

Teorie și practică

Studiez, momentan, la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării din cadrul Universității din București. Pe scurt, FJSC, cum o știe toată lumea. Aici mă formez încă, pentru că tocmai ce-am intrat în al treilea an. Trecând peste toate scandalurile legate de FJSC din ultima vreme, simt că a fost un loc foarte bun pentru mine, din care am învățat multe. Inclusiv din problemele pe care le are facultatea. Aici m-am format ca jurnalist și chiar dacă mai am de învățat, e o bază bună. În plus, am cunoscut niște profesori și jurnaliști excepționali, cărora le cer aproape zilnic sfaturi și care sunt suficient de răbdători încât să-mi răspundă la sutele de mailuri și mesaje.

Cât despre discuția teorie vs. practică… Sincer, pentru mine au contat aproape la fel de mult ambele. Fără teorie, cred că m-aș fi simțit extrem de nesigură prima dată când aș fi mers pe teren. Dar asta poate că se întâmplă doar în cazul meu. Practica am învățat-o la HotNews.ro și la Buletin de București, la început. Eu m-am angajat la sfârșitul primului an și am făcut practică încă din primul semestru de facultate. În al doilea an știam deja aproape toate lucrurile pe care trebuia să le învăț la școală. Deci, e un oarecare avantaj pe care doar experiența unei redacții ți-l poate oferi.

Primul material

Primul material a fost publicat pe site-ul România Curată cu titlul „Abuzul, vechea normalitate din școala românească”. Pornise de la o investigație Recorder despre un profesor care își abuza sexual elevele. Am scris despre alte tipuri de abuzuri la care sunt expuși elevii în școli, pe lângă abuzul sexual, și am încercat să vedem de unde vine mentalitatea noastră de „a bagă lucrurile sub preș”.

Vai, cum eram atunci…? Îmi amintesc că nu apucasem să învăț de undeva care-i treaba cu structurile, cum scrii un articol de tip feature sau alte lucruri de genul acesta. Tot ce-am făcut acolo era bazat pe ceea ce citisem anterior pe la noi sau pe-afară. Cred că lucram mult mai haotic pe atunci și nu înțelegeam atât de bine ce fac.

Știu că unul dintre interviuri le-am luat cu febră 39. Nu aș mai face asta acum, pentru că nu ascultam nimic din ce-mi spunea sursa. A fost prima dată când am lucrat cu un editor și cred că am învățat să ascult și să nu mă simt ofensată doar pentru că dispar anumite lucruri din text de care eu țin cu dinții. Deci, atunci am devenit mai maleabilă, zic eu.

Textul cel mai dificil și drag

Am început să lucrez la „Femei care au omorât pentru viața lor” prin februarie, după o discuție cu editorul meu, Gabriel Bejan. Ne-am tot gândit cum să scriem despre violență domestică, ce subiect nu e destul de acoperit și el mi-a dat ideea. Țin minte că mi-a spus de la început că va fi super greu și că nu se așteaptă să-l fac foarte repede, că poate într-un an o să iasă. A ieșit în cinci luni.

Ei bine, de la momentul ăla am început să documentez asiduu. Mă uitam la documentare pe tema asta, la filme, thread-uri de Reddit, ce scriu oamenii pe Quora, cercetări din state unde fenomenul este analizat îndeaproape sau video-uri pe YouTube despre subiect. Am luat legătura cu mai mulți jurnaliști despre care știam că au mai scris despre violență domestică sau care au reușit să intre în penitenciare. Visam cu asta. Țin minte că m-am trezit într-o seară pentru că aveam o idee de titlu. Am fugit la laptop și am notat-o. Nu a rămas același, dar e asemănător.

Cred că cea mai dificilă parte la acest subiect a fost să ajung în închisoare. Am reușit, după vreo trei luni în care am sunat aproape zilnic la ANP, să obțin aprobare de la Secția Exterioară Cluj-Napoca. Am luat trenul și știu că aveam multe emoții. Nu ai voie să înregistrezi în penitenciar, așa că trebuia să scriu răspunsurile pe carnețel.

Am plecat cu 32 de pagini scrise. A fost cel mai greu interviu luat de mine până acum. Printre mileuri și goblenuri cu pisici, în fața mea stătea o femeie plânsă, care scăpase de anii de chin, dar care acum așteaptă o altă sentință ce poate să-i schimbe viața total. Pentru prima dată, de când lucrez ca jurnalistă, mi-a venit să plâng în timp ce-mi povestea ororile prin care a trecut. Știu că mi-am repetat în gând „Nu, nu, nu! Tu ești aici să spui povestea ei. Trebuie să-ți revii!” și a trecut.

Lecții, provocări, descoperiri

Spre norocul meu, n-am dat de locuri de muncă abuzive și de șefi care să mă facă să-mi iau tălpășița. Dimpotrivă, am dat doar de oameni dornici să mă ajute peste tot pe unde am mers. Am toleranță foarte mică la lucruri de genul acesta, deci probabil m-aș fi lăsat de presă dacă mă angajam la un loc de genul, după experiența cu dreptul. Asta nu înseamnă că nu-s conștientă de peisajul media din țară și de lucrurile care se întâmplă în unele redacții. În timp ce documentam articolul despre Aleph News și abuzurile la care erau supuși angajații, erau o grămadă de jurnaliști care-mi spuneau „Scrie și despre X, e groaznic la noi!”, „Hai să vezi ce se întâmplă la Y…”, „Bine, așa e peste tot. Să vezi cum urlă Z!”.

Trecând peste neajunsurile profesiei, am dat de mulți oameni extrem de talentați, care sapă după nereguli zi de zi și de la care-mi doresc să învăț. În plus, am descoperit că știu să ascult chiar și câte trei ore, că subiectele vin uneori de unde te aștepți mai puțin și că poți scrie oriunde, dacă o faci bine și îți dorești cu adevărat asta.

Cea mai grea parte de până acum, cu care mă zbat și în prezent, e competiția dintre redacții. Am fost la o școală de vară pentru jurnaliști, în Berlin, și am realizat că asta e o problemă peste tot. Înțeleg, în mare parte, de unde vine, dar cred că s-ar putea face multe lucruri la comun, pentru interesul public.

Rolul jurnalistului în 2023

Cred că rolul jurnalistului este esențial, mai ales în contextul actual. Avem un război la graniță, ne zbatem să înțelegem cum să luptăm cu criza climatică, extrema dreaptă câștigă teren în Europa, abia ne dezmeticim după pandemie, iar la mijloc stau jurnaliștii. E important să știi cum să transmiți informațiile astea și să oferi suficient context, ca să nu ajungi să pui și mai multe paie pe focul acestor probleme.

Presiunile sunt numeroase. De la deadline-uri care te apasă pe creier uneori, rutina care poate să apară ca piedică în fața subiectelor, așteptările publicului, așteptările breslei și până la amenințări, procese SLAPP sau alte lucruri mai grave. În ceea ce privește deschiderea față de tineri, cred că încă mai este de lucru pentru a avea redacții cât mai diverse, dar văd că se fac pași importanți în direcția asta. Lucrez din primul an și în aceeași situație sunt mulți alți colegi de-ai mei, deci redacțiile sunt dispuse să învețe și să angajeze tineri.

Probleme în presă

Problemele pe care le simt, oarecum direct, sunt cele legate de finanțare, care merg mână-n mână cu credibilitatea și încrederea pe care o are publicul în presă. Pe de altă parte, luând în considerare ce se întâmplă mai la est de noi, aș spune că cenzura și propaganda sunt principalele dificultăți cu care se confruntă jurnaliștii în acest moment.

Procesul de lucru

Cred că diferă, în funcție de subiect. Dar, în general, încep cu ideea. Cred că asta-mi place cel mai mult. Aș putea sta zi și noapte citind articole de la alte publicații sau uitându-mă la documentare sau filme, ca să prind inspirație. Poate că asta-i mai degrabă procastinare, acum realizez.

Apoi încep să documentez, merg pe teren, vorbesc cu sursele. La început nu obișnuiam să structurez ce urma să scriu și era totul destul de haotic. Am realizat rapid că nu merge așa și acum îmi fac o schiță înainte de a pune totul pe foaie. Cred că asta e cel mai greu, să mă apuc de scris. Pot să iau și 15 interviuri, dar mi-e greu să încep să redactez.

Relația cu scrisul

Am anxietate legată de scris, deci cred că e cam greu să mă pronunț. Totuși, de când lucrez am cam scăpat de ea, asta pentru că trebuie să trimit articolele la timp ca să-mi plătesc chiria. Deci, chiar dacă nu ies perfecte și am repetiții sau alte lucruri care mă deranjează, ele tot ajung să fie publicate. E destul de liniștitor să vezi că nu se întâmplă nimic chiar dacă ai spus „deja” de două ori în aceeași frază.

Scrisul mi se pare că e esențial în jurnalism, dar merge mână-n mână cu o documentare foarte bună și cu acuratețea. Poți să scrii super bine, dar nu te ajută dacă inventezi personaje sau greșești numele cuiva (asta am învățat pe piele mea, să nu greșesc niciodată numele).

În rest, cred că e o continuă șlefuire. Citesc tot ce prind și încerc să-mi creez un stil propriu, oricare ar fi ăla. Nu-mi place deloc cum scriu, dacă e să răspund punctual la întrebare. Nu consider că am talent și nu știu dacă ăsta e cel mai important lucru în jurnalism. Eu cred doar că pot spune poveștile oamenilor într-un anumit fel. Iar acel fel nu trebuie să fie perfect, ci doar să fie.

Subiectele

Nu cred că am o anumită formulă. Scriu, în general, despre ceea ce mă pasionează, deranjează, afectează, (enervează?). Ideile vin de oriunde. Pot să pornească de la o știre, un video văzut pe YouTube, comentarii pe Facebook, cărți pe care le citesc sau, pur și simplu, ce aud că se vorbește în jurul meu. La început scriam mai mult despre pop culture sau tehnologie, dar treptat am trecut pe subiecte din zona socială. Iar, mai nou, după ce-am scris despre problemele angajaților de la Aleph News sau despre femeile care au omorât pentru că n-au avut alternativă, am realizat că îmi place să scriu articole care necesită mai mult timp de documentare.

Momentan n-am găsit o nișă a mea, aș scrie despre orice. Azi îmi vine în minte un articol despre dragoste și roboți, mâine vreau să scriu despre migrație, poimâine ajung să vorbesc despre probleme de sănătate mintală. E puțină incertitudine, dar încerc să-mi dau timp. Poate în doi ani o să existe o oareșice legătură între ideile care se bat în capul meu. Deocamdată funcționez bine așa, în toate părțile.

Frici depășite

Rușinea și frica de eșec, la mine cel puțin, se pupă la fix cu perfecționismul. E mereu la purtător și ăla, așa că tind să fiu mai dură cu mine decât e cazul. Pe lângă asta, momentul în care m-am lăsat de drept a fost destul de traumatic. Aveam în cap o întreagă identitate pe care mi-o bibilisem ani de zile și care s-a dărâmat într-o fracțiune de secundă. Cred că și asta m-a destabilizat. Însă, nu aș ști să zic exact momentul în care s-a atașat rușinea de mine. Știu că mă rugau profesorii să particip la olimpiade, în școala generală sau în liceu, și refuzam de fiecare dată. Mă simțeam impostoare, cum mă mai simt uneori și-n presă.

După ce-am ajuns la jurnalism, treptat, am început să-mi dau seama că poate-s bună la treaba asta. M-a ajutat mult că am avut validare din partea unor super profesori și oameni din breaslă pe care îi admiram de foarte mult timp. Apoi mi-am dat seama că și acei jurnaliști sunt oameni, care cară frici la rândul lor, similare cu ale mele. La fel cum am realizat că poți să ai sindromul impostorului și după ce câștigi un Pulitzer și, totodată, că e probabil să nu câștig unul în viața asta, iar asta e perfect în regulă. Așa că am început să nu mă mai iau atât de în serios și să mă înscriu la tot ce prind pentru că vreau să învăț de oriunde pot. Am luat la la rând programele de la facultate, competițiile pe care le vedeam, școlile de vară pentru jurnaliști și, în sfârșit, programul de mentorat de la Rațiu Forum. La început îmi era frică, dar acum nu mai am nicio treabă. Dacă vine cu un refuz, e în regulă. Trecem la următorul.

Planuri

În primul rând vreau să termin facultatea asta și să scap de-o grijă. Aș vrea să fac un master afară din țară, însă nu m-am hotărât încă unde. Vreau în continuare să fac presă și sper să rămân în țară să fac asta, dar nu m-ar deranja dacă aș ajunge să lucrez și cu publicații din alte părți. Mă văd făcând asta multă vreme. De fapt, nu mă văd făcând nimic altceva. Deci, e foarte probabil ca relația cu jurnalismul să fie cea mai sigură dintre relațiile în care m-am băgat vreodată.