Arta a fost o vocație încă din copilărie pentru Silvia Trăistaru, artistă vizuală și restauratoare de artă. Ea își amintește cu amuzament că pereții casei arătau ca un spațiu de artă contemporană. Dealtfel, Silvia a lucrat ca mentor pentru copii și spune că ei sunt 100% talentați, dar trebuie să le oferim libertatea să-și descopere propria formulă.
După o copilărie creativă, a urmat un parcus firesc spre artă. Silvia a ales meseria de restaurator, ceea ce a ajutat-o mult în practica artistică, dar i-a oferit și o stabilitate financiară și i-a permis să-și auto-finanțeze o parte dintre expoziții.
Povestește că perioada de lockdown i-a oferit mai mult timp pentru creație, iar de atunci are o rutină de lucru și nu mai are blocaje creative. În 2021, s-a alăturat comunității Atelierelor Malmaison, unde și-a creat un spațiu de lucru și expoziții – Camera 30. Zilele acestea, Silvia vă așteaptă acolo pentru Bienala bucureșteană Jurnal de virus, un proiect internațional care a debutat ca un experiment tot în lockdown.
Detalii despre vizită, evoluția artistică a Silviei și o viziune asupra peisajului autohton de artă, citiți în interviul integral.
Arta, de la pereții casei, la nevoie absolută și terapie
Parcursul meu artistic a fost clar (și contemporan) încă de când eram copil, de mică am știut în ce direcție să țintesc. Am descoperit că îmi plăcea foarte mult să desenez pe hârtie și pe pereții din casă, dar și pe alte suporturi, în toate formele, nu doar în cea clasică în care creionul era instrumentul de lucru, ci și prin incizii, adăugări de obiecte, scobiri. Părinții mei mi-au lăsat liberatatea de a mă exprimă așa cum simțeam, chiar dacă toată casă arăta ca și când avea nevoie urgentă de renovare.
Abia după facultate când m-am focusat pe propria creație am realizat, cu un simț nelipsit al umorului, că de fapt pereții casei noastre găzduiau un spațiu de artă contemporană într-un continuu experiment artistic. A venit de la sine să mă înscriu la liceul de arte Nicolae Tonitza din București și, după un an în care am parcurs toate secțiile, am ales Conservarea și Restaurarea Operei de Artă, pe care am urmat-o și în facultate, apoi cursuri de specialitate.
Să aleg restaurarea ca meserie a fost cu siguranță decizia cea mai bună, am învățat enorm și m-a ajutat foarte mult în practica mea artistică, având o ușurință de abordare la nivel tehnic și în prezent îmi asigură venituri constante. În acest fel, mi-am auto-finanțat multe expoziții personale. Restaurarea este fascinantă, am acces la lucrări pe care nu le vede multă lume, nici măcar specialiștii din domeniu, însă este foarte tehnică și migăloasă și nu mă pot abate de la regulile de restaurare.
Am o nevoie absolută să creez, arta este esențială pentru mine și nu mă văd renunțând vreodată la ea, cu atât mai mult cu cât, din 2020, arta pe care o fac are și rol terapeutic, m-a ajutat să rezolv situații de viață dificile. Experimentul, căutările în sine, practica sau parcursul de la momentul când apare în minte ideea până la concretizarea într-o expoziție, din punctul meu de vedere, sunt cele mai valoroase aspecte ale demersului nostru artistic.
Evoluția artistică
Refuz să îmi definesc stilul, mă limitează, mă frustrează și îmi îngrădește libertatea de decizie și exprimare. Dacă m-aș încadra într-un anume stil, aș muri că artistă. Pe de altă parte, să am un demers identic de când am început să fac artă până la sfârșitul vieții m-ar obosi și mi-aș pierde interesul. Asta strict în ceea ce mă privește, este decizia fiecărui artist să facă artă așa cum consideră. Așa că am hotărât să îmi acord libertate totală și o prețuiesc cel mai mult.
O să îmi prezint lucrările gradual, în funcție de anul și succesiunea apariției lor, întrucât mi-am repoziționat demersul pentru fiecare proiect pe care l-am făcut, atât tehnic cât și conceptual.
Printre primele lucrări care s-au remarcat în peisajul contemporan au fost niște cercetări și studii de portrete hiperdimensionate, realizate realist și hiperealist, prin pictură în tehnică mixtă (acrilic, ulei, creioane colorate), bazate pe fotografii pe care le făceam, în care studiam jocul, dansul și descompunerea luminii și a umbrei pe portretul uman, iar modele mi-au fost persoane foarte apropiate – mama, tata, prieteni. Pentru una dintre lucrări - My Mom at a Funeral / Mama mea la înmormântare - am primit un premiu important în 2010 (Arte Laguna Special Prize) și la BP Portrait Award, Național Portrait Gallery, Londra, My Mom a fost selectată în primele 100 din 1950 de aplicații și propusă pentru premiu, însă din cauza tehnicii – 70% acrilic, nu a fost acceptată. La acel moment, lucrările trebuiau să aibă o tehnică predominant ulei.
Observarea luminii care învăluie un portret uman a fost o temă de cercetare dezvoltată pe mai mulți ani și un exercițiu de învățare care a fost înțeles, asimilat și integrat în mine, ulterior toată informația m-a ajutat să pot să renunț (cel puțin pentru o perioada, dar sunt întotdeauna deschisă să mă reîntorc dacă simt nevoia) la acest demers artstic și să mă îndrept către un alt tip de exprimare.
A urmat o perioada conceptuală, în care temele sociale erau predominante. Pentru Surrogate Mum / Mamele surogat, am ales să folosesc fotografia, în care analizam legal și moral probleme legate de mamele surogat, implicit ale individului în România anului 2010. Tot atunci am început proiectul COPIII. Lucrări despre avort în comunism, cercetare abandonată de mai multe ori din cauza impactului emoțional asupra mea, proiect pe care am reușit să îl duc la finalitate anul acesta în iunie, printr-o expoziție la Camera 30, Atelierele Malmaison. Tot în această perioadă, am făcut trecerea spre desen, în proiectul Doina, care nu și-a propus să fie o cercetare biografică. Este o poveste tristă, controversată, semi-fantasmagorică a unei artiste de origine română, decedată, Doina B, care a fost menționată în presă românească sub auspicii total diferite de domeniul sau de activitate. În zona conceptuală am rămas o perioada mai îndelungată de timp până în prezent.
Trebuie să menționez că activitatea mea artistică era deseori întreruptă de cea de restaurare, căreia îi dădeam o importanță crescută pentru că îmi asigura un trai, de aceea în parcursul meu artistic sunt ani în care nu am lucrat și nu am expus, ceea ce îmi adusese multă frustrare prin anul 2018. Chiar dacă pentru o perioada de timp creația proprie lipsește cu desăvârșire, prin practică restaurării în propriul atelier (STart CONSERVATION) am acumulat foarte multă informație și, privind în urmă, consider că m-a ajutat să am o claritate mai mare în demersul meu, făcând un salt calitativ.
Foto: Desene tandre despre Dragoste și Viață
2016 s-a concretizat cu un manifest, conceptual – Proces nescris / Unwritten Process, care și-a propus să încalce principiile restaurării prin intervenții asupra unor detalii fotografice ale unor opere de artă moderne și contemporane restaurate de mine.
2019-2020, perioada crucială în demersul meu artistic, care marchează revenirea la desen (până în prezent). În continuare statornică conceptualului, mă folosesc de tehnica ulei pe hârtie pentru a aborda, ca o formă de protest, subiecte legate de monitorizare, limitare, restrângere, interzicere. Ia naștere Istoria unei zile, care prezintă drumurile mele zilnice, înregistrate în aplicația Google Maps Timeline, chiar dacă pe telefon nu aveam locația și internetul activate. Proiect continuat și dezvoltat și în 2020, însă drumurile sunt restrânse și inexistente în unele zile, datorită restricțiilor pandemice impuse de guvern. În prezent, îl continui prin experiment cu sculpturi și sub diverse forme pe textile. O lucrare din proiect, de mari dimensiuni (10 metri), a fost expusă pentru prima oară anul trecut în noiembrie în Camera 30, și anul acesta la Baia Turcească din Iași. Din anul pandemiei am o rutină zilnică de lucru, care este întreruptă doar de evenimente expoziționale.
Foto: Istoria unei zile, Baia Turcească Iași
Ultimile proiecte sunt doar pe desen, în creion și marker pe hârtie, și abordează teme spirituale, situații de viață și trauma transgenerațională. Mă folosesc de cuvinte și cifre peste care construiesc cu hașuri și structuri, pentru a le ascunde și a le face greu identificabile. În toate cazurile scopul lor a fost terapeutic și pot spune cu multă bucurie că situațiile de viață de la care au plecat aceste desene au fost rezolvate în totalitate. Sunt foarte interesată de comunicarea interspecii, și particip la cursuri și exersez de câte ori am ocazia. Merg foarte des în Bușteni și urc pe munte, parcul național Bucegi apare că lait motiv, din subconștient, în cele mai multe dintre creațiile mele recente. Pentru expoziția Lockout Stereotypes. Counter-cliché de la WASP am fost comisionată să produc o lucrare. Am experimentat textilele pentru prima oară și mi-a plăcut foarte mult ce a ieșit: Prietenie (text work și munții Bucegi), o lucrare amplă, de 6 metri lungime.
Foto: Prietenie, Lockout Stereotypes, Muzeul de Artă Ploiești
Ca o concluzie, uitându-mă retrospectiv la evoluția mea artistică, am un parcurs interdisciplinar, în care îmbin pictură, desen, fotografie, video, sculptură și recent textile.
„Care îți sunt cele mai dragi lucrări?” Probabil lucrarea cu mama îmi e cea mai dragă, pt că e mama acolo. Greu de spus dacă îmi sunt “dragi”, dar știu că lucrul la ele m-a ajutat enorm. Dacă parcurgi toate lucrările mele de la început până la ultima pe care am făcut-o, e o anumită cursivitate în toate, astfel încât e foarte ușor să îmi citești viața.
Foto: I Wrote You Letters You Never Read (Letter no. 3)
Inspirația și creativitatea
Inspirația este de fapt exercițiul constant de a lucra zi de zi, a mă concentra pe o idee chiar și pentru 10 minute. Pandemia m-a ajutat enorm în acest sens, nu am mai avut colaborări pe zona de restaurare și tot timpul l-am alocat creației. De atunci am găsit un echilibru între proiectele de restaurare și arta mea, și mă simt foarte împlinită. De la jumătatea lui mai până pe 5 iulie am avut 8 participări la expoziții, dintre care 2 solo show-uri. Inspirația nu apare spontan, trebuie antrenată zilnic, am idei pe care mi le notez, fac schițe, și când este momentul optim, le dezvolt. Începând cu 2019 o serie conține un număr aproximativ de 100 de lucrări, uneori depășește, pentru anumite proiecte începute mai demult încă găsesc resurse și motivație să le extind.
Blocajele creative
Înainte de pandemie, anul 2020, uneori mi se întâmpla să nu pot să realizez tehnic ce îmi propusesem, însă acest lucru venea din cauza faptului că nu aveam consecvență în lucru și de aici apăreau și blocajele creative. De când lucrez zilnic, nu mă mai lovesc de această problema.
Foto: COPIII. Lucrari despre avort în comunism, Camera 30
Rolul de mentor
De-a lungul timpului am avut mai multe roluri de mentor pentru workshop-uri pentru copii, am colaborat cu mai multe ONG-uri, însă atelierul pe care l-am susținut la Malmaison a fost special, mă consider norocoasă că mi-am deschis spațiul de lucru pentru a experimenta împreună cu copiii, au fost cele mai multe înscrieri și au participat în total 29 de copii la Atelierul de cuvinte.
Am propus un atelier pentru copii care a plecat de la practică mea recentă, proiectul Desene tandre despre Dragoste și Viață, care încorporează text și propoziții, peste care am construit spontan, prin hașuri, texturi și structuri care “ascund” cuvântul, fără să urmăresc o anume finalitate. La Atelierul de cuvinte ne-am jucat cu conceptul de vizibil - invizibil - nevizibil, idee pe care am explorat-o și într-un alt proiect expus în luna iunie a.c. în Camera 30 - COPIII. Lucrări despre avort în comunism, în care cuvintele sunt înlocuite de cifre.
Conexiunea cu copiii participanți la atelierul pe care l-am susținut a fost cea mai sinceră colaborare într-o perioada dificilă, a fost o mare bucurie să lucrez cu ei. Atelierul a constat dintr-o parte practică în care fiecare copil își alegea un cuvânt/cuvinte sau propoziții cu însemnătate puternică pentru el/ea și construia liber desenul, fără să aibă vreo restricție. Copiii sunt că niște bureți, preiau informația și o folosesc imediat, în mod voit nu le-am arătat la începutul cursului lucrările mele, mi-am dorit să se exprime în propriul stil. Și au ieșit lucrări extraordinare! Copiii sunt foarte creativi și originali! Lucrările lor se pot vedea pe pagină mea de Facebook, în albumul dedicat Atelierului de cuvinte.
Cât este talent? Aș spune că la copii este 100%, dar trebuie să nu intervenim în demersul lor, ci să îi lăsăm liberi să caute propria formulă. La finalul cursului i-am provocat să analizeze fiecare lucrarea celuilalt și partea cea mai frumoasă din acel atelier a fost reacția fiecăruia când a căutat să înțeleagă și să surprindă în profunzime conceptul și modul de realizare a lucrărilor celorlalți colegi. A fost un exercițiu de empatie, și aici ar trebui să îi luăm de exemplu pe copii, pentru că noi, adulții am cam uitat acest cuvânt. Când vorbim de exprimare liberă, pe care o încurajez, talentul face diferența. Dar dacă este vorba de un studiu sau cercetare, munca primează.
Comunitatea Atelierelor Malmaison, Camera 30
În 2021, la îndemul lui Marian Ivan (căruia îi mulțumesc!), m-am alăturat comunității Atelierelor Malmaison. O idee și decizie înțeleaptă, pentru că am reușit să mă focusez mult mai mult pe propria creație, am produs de atunci câteva sute de lucrări. La acel moment aveam atelierul de la Cișmigiu, în care îmbinam proiectele de restaurare cu cele de creație proprie. Etajul 1 al Atelierelor Malmaison era deja renovat și spațiile erau luate în totalitate de colegi, deci m-am orientat către etajul 2 care nu era deloc funcțional. Ideea principala a fost să separ atelierul de restaurare de atelierul în care fac proiecte proprii, anumite operațiuni de restaurare sunt toxice. Ambele atelierele sunt pe Calea Plevnei, la o distanță de 10 minute unul față de celălalt, îmi este ușor ca după ce vernisez o lucrare pe care am restaurat-o să profit de timpul de uscare și să nu lucrez în toxicitate și să dau o fugă la Camera 30 la Malmaison. În felul acesta, am câștigat foarte mult timp. Prin urmare, spațiul atelier de la Cișmigiu a rămas strict pentru lucrările de conservare-restaurare, iar la Malmaison îmi desfășor activitatea mea artistică.
În camera de la Malmaison am investit destul de mult că să fie un loc plăcut, mi-am dorit să fie atât atelier cât și spațiu de expunere pentru propriile proiecte, să nu depind de niciun alt spațiu sau galerie în cazul în care doresc să prezint publicului lucrări recente. În Camera 30 expun propriile creații, însă în iunie am acceptat invitația Magdalenei Pelmus de a găzdui pentru o luna Jurnalul de virus, proiect inițiat în pandemie de Dan Perjovschi, această bienala este “ultima ocazie de a vedea afișele în contextul unei expoziții de acest gen deoarece București va fi ultima stație a Jurnalului de virus în formulă afișe (cu imagini din lockdown)”. Nu intenționez să transform atelierul în spațiu de proiecte, cel puțin pentru următoarea perioada, abia aștept să revin la lucru pentru că am multe idei noi și am nevoie de lucrul zilnic desfășurat pe mai multe ore, după o perioada intensă de expoziții și plecări în țară și în afară ei.
Foto: Bienala Jurnal de virus, Atelierele Malmaison, Camera 30
Bienala bucureșteană Jurnal de virus
Bienala Jurnal de virus este deschisă în două locații din Bucureșți: Camera 30, Atelierele Malmaison, și la Diptych Art Space. Proiectul a debutat ca un experiment internațional desfășurat online în lockdown în 2020 și, după încheierea restricțiilor impuse de pandemie, expus în Satu Mare, Madrid, Iași, Brașov, Târgu Mureș, Timișoara, Reșița, Viena, New York, Piatră Neamț, Koln, Nurmberg. Ideea prezentării lucrărilor la Bucureșți a venit natural, proiectul fiind valoros pentru întreaga comunitate artistică și o ocazie pentru iubitorii de artă bucureșteni să vădă contribuțiile unor nume reprezentative de pe scenă artistică contemporană. La ediția București au fost invitați noi artiști să prezinte lucrări alături de nucleul constant al grupării inițiale. Vizitele se fac până pe 28 iunie prin programare la [email protected] și [email protected].
Scena locală de artă
Este o mare bucurie să văd că scenă de artă din România crește și crește, diversificat, că apar peste noapte noi spații tip artist-run space (din inițiativa antreprenorială a unor artiști tineri) sau galerii (conduse de oameni care vin din mediul privat sau grupuri de artiști). Și asta nu doar în Bucureșți, ci și în țară.
De îmbunătățit: sistemul de finanțare al proiectelor culturale și trebuie menționat expres – instituțiile finanțatoare trebuie să se implice în extra verificare a proiectelor finațate – chiar dacă sunt bugetate în proiect artist fee, artiștii nu sunt plățiți. Am făcut deja sesizare la Ministerul Culturii, fără să am un răspuns scris, doar verbal – deci nu are nicio valoare. Din păcate cunosc foarte multe astfel de cazuri.
În solo showul Desene tandre despre Dragoste și Viață, deschisă pe 30 iunie la Camera K’arte, Târgu Mureș, am avut o intervenție pe geamul exterior al spațiului: “LĂCOMIA”, în care condamn practicile abuzive ale unor asociații care primesc finanțări de la instituțiile de stat în care sunt incluse artist fee, dar nu plătesc artiștii pe care îi expun.
Proiectul ideal
Am mai multe visuri, dar mă rezum în acest interviu doar la unul dintre ele și sper să devină realitate: să fac un adăpost/centru de recuperare al câinilor cu traume care au un comportament agresiv, pentru că acești câini sfârșesc abandonați pe stradă sau în cel mai bun caz în adăposturi, dar condițiile nu sunt grozave.
