[Noii jurnaliști] Djein Vacari: Jurnalismul de acum îmi pare mult mai liber. Nu din perspectiva cenzurii, ci din cea a libertății de manifestare. Acum e mult mai divers și continuă să ia noi forme

A vrut să fie scriitoare, iar jurnalismul a părut un mod bun de a începe. Cu toate astea, azi scrisul e partea cea mai grea din proces, povestește Djein Vacari, jurnalistă Diez.md, nominalizată la Premiile Superscrieri #12 la categoria Debut jurnalistic.

În materialul care i-a adus nominalizarea, “15 primăveri ale Anastasiei”, Djein documentează povestea unei tinere care a fost condamnată la 15 ani de închisoare pentru proxenetism și trafic de copii. Cazul arată cât de misogin, cinic, incompetent și lipsit de empatie poate fi sistemul de justiție din Moldova, spune Djein, care speră ca plusul de vizibilitate adus de Premiile Superscrieri să pună mai multă presiune pe persoanele cu putere de decizie în situația expusă.

Deși școala nu a ajutat-o în formarea ca jurnalist și nu a avut mentorii pe care și i-a dorit, Djein a învățat pe cont propriu și se bucură de susținerea unei redacții deschisă către tineri. Plănuiește să continue să facă jurnalism narativ și să publice investigații. Și, în general, să scrie pentru oricine vrea s-o citească, pentru că scrisul “poate salva”.

Citește mai jos povestea unei tinere jurnaliste în cuvintele ei, iar, pe Superscrieri, materialele nominalizare în acest an. Până pe 7 mai, îl poți vota pe cel preferat la Superscrierea Cititorilor.

Începuturile în jurnalism

Nu știu când a apărut ideea de jurnalism în capul meu. Pe vremea când eram la școală jurnalismul mai mult mi se asocia cu prezentatoarele de la TV, eu nu-mi doream asta. Eu voiam să fiu scriitoare. Mă gândeam că pentru a ajunge scriitoare trebuie să o încep cu jurnalismul. Nu era niciun context, doar dorința de a scrie pentru cine s-a găsi să mă citească.

Teorie și practică

Am învățat la București, la facultatea de Comunicare și Relații Publice de la SNSPA. Și-a fost strașnic, strașnic nu în sens de grozav. Din prima până-n ultima zi am urât acel loc, așa că nu știu în ce măsură școala m-a format. Mai degrabă m-a rugumat, ciopârțit, decolorat, dar cumva am rămas vie și m-am format din ce-a rămas, din visele cu care am plecat de-acasă, din tot ce-am pierdut pe drum și nopțile din căminul de la Băneasa. Facultatea mea adevărată începea noaptea, după cursuri, când mă uitam la reportajele de la cea mai faină televiziune care a fost vreodată în Rusia (NTV), filme, când citeam articole în rusă pe Livejournal. Nu cred că a fost ceva la facultate care m-a format mai mult. Probabil era și o ripostă realității bucureștene în care nu m-am găsit, darămite regăsit. Așa că în cazul meu a fost multă teorie în format autodidact, pentru că odată ce am început să lucrez în jurnalism mereu făceam referință la jurnaliștii, redacțiile ruse pe care le urmăream de mulți ani, încercam să scriu cam cum o fac ei. În practică, cu părere de rău, nu am avut mentori, deși mi-aș fi dorit.

Perspectiva asupra jurnalismului

În primul rând, era cu siguranță mai interesant decât lucrul în sfera relațiilor publice. Eu am lucrat doar pentru o instituție media - #diez. Așa că mult timp pentru mine exista #diez și ceilalți, de altfel și acum mulți iubesc această delimitare #diez și presa bună, albă, care mișcă fotolii în Republica Moldova. Eu eram încântată să fac parte dintr-o echipă tânără, în care aveam libertatea să scriu despre orice îmi doresc. Deseori regret că nu am avut experiența de a lucra cu un editor, nu am avut mentori anume în jurnalismul narativ, dar cred că am avut susținerea pe care nu aș fi găsit-o în alte redacții. Jurnalismul de acum îmi pare mult mai liber. Nu din perspectiva cenzurii, ci din cea a libertății de manifestare. Acum e mult mai divers și continuă să ia noi forme. E și mai îndrăzneț, iarăși din perspectiva abordării, îmi pare că tot mai mult se renunță la rigorile din facultate. Iar eu ca om care nici nu a urmat facultatea de jurnalism nu pot decât să mă bucur.

Rolul jurnalistului în 2023

Să vorbească pentru cei, care din anumite motive, nu o pot face singuri. E foarte ușor să strivești un om și cred că asta-i responsabilitatea cea mai mare. Să ai grijă de povestea cuiva, să ții mereu minte că nu îți aparține.

Deschiderea către tineri

La #diez aproape toată redacția e alcătuită din studenți sau proaspăt absolvenți, nu știu dacă poți fi mai deschis decât atât. Problema e că salariile în jurnalism nu sunt prea atractive, cred că acesta e cel mai mare impediment.

Problemele acute ale momentului Aici cred că voi vorbi mai mult din cele auzite de la colegi. Sustenabilitatea și concurența cu sferele de activitate mult mai atractive din punct de vedere financiar sunt cele mai mari provocări. Foarte mulți tineri renunță la jurnalism, deoarece își doresc un venit mai bun.

Și poate conținutul clickbait produs de mulți vloggeri care se declară jurnaliști. Cu părere de rău, sunt materiale care ajung să fie foarte populare, deși sunt elementar lipsite de bun simț.

Mai nou, există un exces pe piața media de podcasturi de tip interviu cu destăinuiri. Republica Moldova nu-i o țară mare, noi nu avem atâția oameni pentru câte podcasturi sunt. Aștept momentul când la interviurile-destănuiri șocante vor merge experții și analiștii politici. În rest, Buzzfeed își închide redacția de știri, AI e foarte descurcăreață, iar noi toți oricum o să murim.

Primul material

Primul material l-am publicat în 2016. Am scris despre lansarea unei cărți. Nu a fost nimic serios, eu m-am gândit că ar fi interesant să scriu despre lansarea unei cărți pe care nu am citit-o.

Lecții și dificultăți

Am învățat că nu există detașare, pură obiectivitate, imparțialitate dacă vrei să povestești bine istoria unui om.

A fost greu să lucrez la o investigație mai mult de un an și așa și să nu ajung să o public. Nu știu când istoria asta o să mă lase și dacă o să mă lase vreodată. Mi-aș fi dorit să fi învățat mai devreme că nu trebuie să promit nimic.

Procesul de lucru

Greu.

Partea cu ideea și documentarea întotdeauna decurge foarte bine, aș putea să le dedic o veșnicie. Dar sunt gata să fac orice numai să nu mă apuc de scris, să spăl draperii, să le calc și să le agăț, lucru pe care nu l-am făcut niciodată, dar mereu mi-a părut o muncă sisifică. Don't like to write, but like having written. Apropo numai ce am descoperit că acest citat de fapt nu-i aparține lui Dorothy Parker.

Așa că da, partea mea iubită e apariția ideii, documentarea, adunarea materialului, lucrul asupra structurii materialul și plăcerea de a mă culca știind că materialul a fost publicat. Iată dacă aș putea să sar direct de la schițare la culcat ar fi minunat. Eu aș fi realizat mult mai mult și, cu siguranță, aș fi fost foarte renumită. Nu de alta, dar prea mult regret că numărul materialelor scrise e mai mic decât cel al materialelor nescrise, dar de care m-am apucat la un moment dat.

Alegerea subiectelor

Cred că aleg după principiul – dacă mă gândesc mai mult de două săptămâni la asta, înseamnă că trebuie să scriu. Mă simt atrasă de persoanele marginalizate, probabil și pentru că mă simt confortabil în preajma lor. Nu-s privită ca străină și asta contează foarte mult.

Presiuni?

Niciodată.

Rolul scrisului în jurnalism

Eu cred în scris. Cred că poate salva, dar și decolora, înălbi și-mpături compact o istorie cu zeci de falduri, cordele și năsturei.

Bineînțeles că asta nu se referă la toate sferele jurnalismului, uneori contează doar esența și structura, dar în mare parte așa e. Când mă gândesc care-s articolele mele iubite, văd frânturi de fraze, detalii, nu doar subiectul.

Nominalizarea la Superscrieri

Eram în Tbilisi, iar la geam era soarele. M-am bucurat mult. Asta înseamna că și România va afla de Nastea mea. Asta înseamnă că persoanele de care care depinde eliberarea ei vor simți o și mai mare presiune asupra lor. Noutatea despre nominalizare a coincis oarecum cu publicare continuării istoriei lui Nastea, care a avut efectul pe care mi l-am dorit. Persoanele cu putere de decizie în acest caz s-au autosesizat. Noutatea că articolul a fost nominalizat m-a făcut să cred și mai mult că după 6 primăveri petrecute la închisoare de la Rusca, în sfârșit, va urma o vară care va fi a ei, cu înghețată în păhăruț, parcul Valea Trandafirilor și zmeură direct de pe tufă.

Înseamnă că am fost apreciată în România. La București. Poate suna patetic, dar asta înseamnă. Totuși trei ani din viața mea i-am petrecut acolo.

Povestea materialului nominalizat

Anastasia este o tânără care la 20 ani a fost condamnată la 15 ani și jumătate pentru proxenetism și trafic de copii. Anastasia lucra la o rețea de videochat. Anchetatorii au calificat prestarea serviciilor de videochat drept prostituție, respectiv organizarea unei rețele – drept proxenetism. Implicarea unor minore a fost interpretată drept infracțiune de trafic de copii. Fostul ei iubit, învinuit pe același dosar, și adevăratul organizator al rețelei, a reușit să scape de detenție.

Este istoria unei fete abuzată emoțional, fizic și sexual de concubinul mamei, apoi de iubitul ei, el fiind și proxenetul, apoi de proxenetul devenit fostul iubit, fata în care nici anchetatorii, nici judecătorii, nici angajații vreunui ONG antitrafic nu au văzut o victimă.

În materialul “15 primăveri ale Anastasiei” am prezentat detaliat cine și cum anume a contribuit la această sentință. Timp de un an am adunat mărturii, am lucrat cu materialele din dosar și am primit săptămânal apeluri care încep cu 269 – prefixul raionului Hâncești, unde se află penitenciarul Nr. 7 pentru femei.

Istoria Nastei este un exemplu perfect de cât de misogin, cinic, incompetent și lipsit de empatie poate fi sistemul de justiție din Moldova. Dar pe lângă asta este și istoria celei mai hlizite fete din lume. Hlizită fără conotații negative, ci așa cum se zice în Republica Moldova.

Ce ți-ar plăcea să scrii, dacă resursele nu ar fi o problemă?

Pentru început m-aș bucura dacă aș începe să scriu cu mai multă plăcere. Ce ține de subiecte, bănuiesc că lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Mi-aș dori să fac în continuare jurnalism narativ sau de opinie și probabil în continuare sper să fac investigații, poate în colaborare cu alți jurnaliști. În ultima perioada mă gândesc tot mai des că poate ar trebui să încep să scriu despre rușii pe care i-am cunoscut – cei care au fugit de regimul lui Putin, care sunt împotriva războiului, dar își asumă responsabilitatea pentru tot ce se întâmplă în Ucraina.

Planuri

De jumătatea de an trăiesc în Tbilisi și mă văd, în continuare, trăind acolo. Totodată nu vreau să renunț la jurnalism, așa că încerc să găsesc un compromis. Vreau și mai departe să scriu pentru cine s-a găsi să mă citească.