![[Noii jurnalisti] Adrian Anton: Jurnalismul nu este atractiv pentru tineri, deşi generația noastră ar trebui să schimbe regulile jocului, fără compromisuri cu partidele sau căutarea senzaționalului pentru audiență](https://media.iqads.ro/2023/04/adrian-anton-1-cover-850.jpg)
Subiectele sunt peste tot, trebuie doar spirit de observație și sentimentul că nedreptățile trebuie făcute publice. Iar Adrian Anton, jurnalist Info Sud-Est, spune că este doar la început și plănuiește să publice materiale tot mai incisive.
Deși nu și-a încheiat încă studiile, Adrian a documentat și scris deja anchete cu impact național și a primit o nominalizare la Premiile Superscrieri #12 la categoria Debut jurnalistic, pentru materialul “Consultanță copy-paste pe banii UE: Firmele nașei lui Alfred Simonis și a verișoarei ei, contracte pe bandă”.
Adrian spune că nu a ales el jurnalismul, ci jurnalismul l-a ales pe el. I-a venit ideea că ar putea fi jurnalist încă din liceu, dar a încercat mai întâi la Poliție și Marketing. Acum învață însă meserie atât la facultate, cât și pe teren, și spune că se vede făcând asta mulți ani de acum înainte.
Vă invităm să citiți povestea lui Adrian, prima dintr-o serie cu tineri jurnaliști care promit să aducă un suflu nou în industrie, să citiți toate materialele nominalizate și să-l votați pe cel preferat pentru Superscrierea Cititorilor până pe 7 mai.
Începuturile în jurnalism
Era 2017, pe atunci încă eram în băncile unui liceu tehnic din Tulcea. Nu mă regăseam deloc în domeniul respectiv, dar îl urmam pentru că nu ştiam ce mi se potriveşte, iar părinții mei îşi doreau să devin inginer, un parcurs total diferit de cel pe care îl urmez în prezent. La acea vreme, în cadrul liceului se organizau diverse conferințe cu oameni din mediul de afaceri, avocați, ingineri care ne vorbeau despre parcursul lor profesional şi cum au reuşit să aibă succes în carieră.
Nu a durat foarte mult până când şi oamenii politici din municipiu şi-au făcut apariția. Nu vedeam cu ochi buni această situație la momentul respectiv, dar eram prezent ca să evit nişte ore de curs despre legile lui Kirchhoff. În una din conferințe a fost prezent unul dintre viceprimarii de atunci ai oraşului, care avea printre atribuții şi segmentul sportiv din comunitate. L-am lăsat să-şi termine prelegerea şi l-am întrebat de ce Delta Tulcea, echipa de fotbal locală, nu a reuşit să ajungă în Liga 1, deşi terminaseră sezonul pe loc de promovare în liga secundă. Îmi aduc aminte că îmi invocase diverse probleme, cum ar fi stadionul, care era "neconform". I-am răspuns că soluții ar fi existat, precum o mutare a echipei pe stadionul lui Hagi sau altele, o practică destul de întâlnită în rândul altor formații. S-a arătat vizibil incomodat şi a luat altă întrebare din sală, fără să dea nişte explicații pertinente.
În alt moment al conferinței, l-am întrebat pe acelaşi viceprimar de ce Primăria Tulcea a achiziționat două SUV-uri, pe post de maşini de serviciu, pe nişte sume destul de mari, în loc să aleagă variante mai economice. Întrebarea asta l-a enervat şi m-a întrebat foarte iritat dacă sunt jurnalist. I-am răspuns că nu. Atunci mi-am dat seama ce aș putea să fiu.
Dar tot n-a fost printre prioritățile mele, ci ultima variantă, pentru că îl vedeam ca pe un domeniu nesigur. Mă gândeam foarte serios să intru în Poliție, dar am picat testul psihologic. Anul următor, am aplicat la două facultăți de psihologie pentru că eram pasionat de domeniu. N-am intrat la niciuna dintre ele, aşa că în sesiunea de toamnă mă interesam pe site-urile facultăților de locurile care mai erau disponibile. Îmi doream să fac o facultate şi nu prea mai conta domeniul. Văzusem 12 locuri libere la Marketing şi am aplicat, cu gândul că "unul sigur trebuie să fie al meu". După afişarea rezultatelor, am fost repartizat al 13-lea. Ghinion pentru că mai pierdeam un an.
În vara următoare, până la urmă am aplicat nu la una, ci la trei facultăți de Jurnalism. În anul acela, îmi jucam ultima carte pentru că nu aş mai fi fost interesat să-mi continui studiile, în cazul unui alt eşec. Cel mai probabil, aş fi părăsit România. Cei de la Facultatea de Jurnalism din Constanța m-au sunat primii să mă anunțe că am fost admis şi să vin să-mi confirm dosarul şi să semnez contractul de studii. Mi-am făcut bagajele, iar a două zi eram acolo. Între timp, şi celelalte două facultăți m-au admis, dar era deja prea târziu. Pot spune că jurnalismul m-a ales pe mine, nu invers şi mă bucur de acest lucru.
Formarea: teorie versus practică
Am început să caut workshop-uri şi conferințe din care să învăț ceva care să mă ajute în domeniul acesta. Tot printr-un workshop am ajuns să lucrez în presă. Attila Biro (context.ro) şi Cristian Andrei Leonte (info-sud-est.ro) țineau seminarii online în facultățile de jurnalism din țară, unde ne arătau tool-urile pe care un jurnalist de investigație le foloseşte. Mi s-a părut destul de interesant, iar după aceea am avut oportunitatea de a lucra împreună cu ei la un subiect propus de mine. A urmat un stagiu de practică la Info Sud-Est şi, ulterior, am intrat în echipa lor pe termen nedeterminat.
Nu pot face o comparație între teoria din facultate şi practica dintr-o redacție, pentru că încă nu mi-am terminat studiile ca să pot trage o concluzie, dar există anumite aspecte pe care profesorul nu ți le poate explica din spatele unei catedre, ci trebuie să te loveşti de ele ca să poți înțelege. De exemplu, ai o cerere pe Legea 544 şi a trecut termenul maxim legal de zile pentru a primi răspuns. Ce ai putea face în cazul acesta? La facultate ai învățat că poți da în judecată instituția, dar un proces ar dura mult prea mult pentru o informație pe care o doreşti acum. În practică, dacă termenul maxim legal a expirat, suni din două în două ore la instituția respectivă. Mulți funcționari vor găsi scuze sau explicații nefondate, precum "colegul care se ocupa de cererea d-voastră este în concediu medical", "este în lucru la domnul primar". Îi poți ruga să încerce să trimită răspunsul cât mai rapid. Dacă nu o fac peste două ore, suni iar. După 3-4 apeluri în aceeaşi zi, în unele cazuri ai noroc și cedează, așa că îți trimit informațiile.
Perspectiva asupra jurnalismului
Perspectiva mea asupra jurnalismului s-a schimbat de când am început să lucrez în presă. De pe margine, jurnalismul pare un domeniu destul de accesibil, la prima vedere. Dar odată ce ai intrat în joc, vei vedea că nu te afli într-un singur domeniu, ci în mai multe. Azi, de exemplu, lucrezi la un subiect pe achiziții publice, trebuie să cunoşti procedura, pragurile de sume pentru care se deschide o licitație, etc. Mâine, ai un material legat de clădirile cu risc seismic şi trebuie să te interesezi care sunt grupele de risc, ce reprezintă acestea etc. Jurnalismul este o combinație de câte puțin din toate domeniile, pentru că va trebui să înțelegi foarte bine despre ce este vorba înainte de a scrie ceva, pentru a explica mai departe cât mai simplu publicului.
Rolul jurnalistului în 2023
Într-o explicație simplă, veche, dar atât de actuală astăzi, rolul jurnalistului este cel de câine de pază al democrației. Meseria această presupune multă atenție în selectarea informațiilor pentru că acestea ajung la public. Iar pericolul este că publicul, dacă este greşit informat, va lua decizii în raport cu informațiile greșite pe care le primește.
Pentru tineri dar nu numai, jurnalismul poate fi considerat un domeniu aflat în "moarte clinică". Aici reziști doar dacă îți place foarte mult ceea ce faci. Nu este o profesie unde te îmbogățeşti, faci acelaşi lucru în fiecare zi sau ai stabilitatea locului de muncă pentru viitorii ani. Părerea mea este că jurnalismul nu este atractiv pentru tineri, cel puțin nu acum, deşi generația noastră ar trebui să schimbe regulile jocului, fără compromisuri cu partidele sau căutarea senzaționalului pentru audiență.
Ce probleme resimți?
GDPR-ul. Ca jurnalist, lucrezi cu informațiile, chiar şi cu datele cu caracter personal. Acestea pot face diferența într-o investigație sau într-o simplă ştire. Dacă un anume Ion Popescu a cumpărat un teren din domeniul statului pentru o sumă mult sub nivelul pieței, tranzacția poate fi considerată suspectă pentru un jurnalist. Acesta poate fi şi punctul de plecare pentru documentarea unui subiect. De asemenea, în mod realist, ar exista un politician cu acelaşi nume. Atunci, cum probează jurnalistul că este vorba de una şi aceeaşi persoană? Foarte greu ar dovedi, deoarece există GDPR, iar acest lucru complică şi mai mult documentarea.
În al doilea rând, există instituții publice neprietenoase cu oferirea unor informații publice complete şi la timp, ceea ce îmi îngreunează şi mai mult munca, deoarece trebuie să dau telefoane, să-i explic funcționarului că am trimis o cerere şi vreau un răspuns. Acesta mă redirecționează în altă parte, după le explic şi celorlalți funcționari acelaşi lucru. Vor spune că nu ştiu despre ce e vorba, că nu au rezolvat solicitarea sau că n-o găsesc pe mail. Mă cuprinde o stare de indignare. După aceea primesc un răspuns scris "pe genunchi" şi iar trebuie să-i sun pe funcționari şi să repet procesul. Este o risipă de timp şi energie, pe când lucrurile se pot rezolva atât de simplu, dacă instituțiile ar fi transparente şi ar lucra în interesul oamenilor.
Primul material
În decembrie anul trecut am publicat primul material de impact. "Sub 3% din români încap în adăposturile de protecție civilă", unde era vorba de o analiză pe toată țara cu privire la buncărele unde populația se poate adăposti, în contextul războiului din Ucraina. Eu strângeam datele de la fiecare primărie în parte şi notam într-un excel informațiile. Am învățat să fiu mai organizat de atunci, încât datele pe care le introduc să fie înțelese de oricine se uită, nu doar de mine.
M-am bucurat foarte mult că materialul a fost preluat cu citare de mai multe publicații din țară şi am lămurit un aspect important: adăposturile sunt mult prea puține ca toată populația să fie în siguranță, în cazul unui dezastru.
Lecții și provocări
Una dintre cele mai importante lecții învățate de când sunt în presă este să scriu despre persoanele sau faptele pe care le documentez echilibrat, să văd toată fotografia, să nu văd doar în negru sau doar în alb, să încerc să obțin informațiile complete despre subiect, pentru o relatare obiectivă. Nu cred că au fost părți grele până acum, cel puțin nu le-am considerat "grele", ci doar situații noi de unde am învățat câte ceva.
Procesul de lucru
De obicei, propun mai multe idei şi mă consult cu editorii cu privire la ele. Odată ce am primit OK-ul, mă apuc de documentare, care îmi place cel mai mult. Acolo ştiu că trebuie să-mi cunosc foarte bine subiectul, să citesc tot ce s-a mai scris de acesta în trecut. Partea care îmi “displace” este fact-checkingul, dar doar pentru că este obositor și presiunea e mare, speri să îți stea în picioare fiecare afirmație până la final, altfel, trebuie să rescrii sau, în cele mai grave situații, să o iei de la zero. Uneori poți pierde subiectul cu totul, pentru o greșeală pe care ai făcut-o poate din neatenție, la început. Din fericire, la mine nu a fost cazul până acum și am trecut cu bine de toate fact-checkingurile. Este o etapă foarte importantă, care durează câteva ore, uneori și o zi sau două, până aşezi toate datele într-o ordine pentru fiecare afirmație, mai ales când e vorba de o investigație.
Subiectele
Îmi aleg subiectele prin observație. Scanez bazele de date, platforma de achiziții publice, rețelele de socializare, fac revista presei sau pur și simplu mă uit în jur când merg pe stradă, mă uit la fenomene, la trenduri sau identific ce nu merge cum ar trebui să meargă. Sau mă mai duc acasă cu trenul, cum a fost experimentul recent pe care l-am făcut şi am observat condiții de lumea a treia în vagoane. Mă intrigă nedreptățile, nu din dorința de “a le pedepsi”, pentru că nu este treaba mea, ci pentru că ele trebuie expuse public.
Presiuni
Niciodată n-am simțit presiuni editoriale, politice sau de altă natură. Nu a venit nimeni să-mi spună "scrie ceva pozitiv de X" sau din contră, "las-o mai moale cu Y". Cred că acest lucru se datorează faptului că ISE este o publicație independentă, finanțată prin granturi şi proiecte care îi permit să-şi continue activitatea, fără să depindă de patroni de presă cu activitate obscură sau de publicitate.
Rolul scrisului în jurnalism
Cred că o scriitură slabă poate să năruie un subiect bun din mai multe cauze, precum lipsa unei structuri a materialului, folosirea unor termeni tehnici pe care publicul nu îi poate înțelege sau complicarea textului cu detalii redundante. Toate acestea îl pot face pe cititor să renunțe la lectură şi astfel l-ai pierdut, chiar dacă ideea materialului este briliantă. La fel, un talent scriitoricesc desăvârșit poate să salveze și să îmbrace plăcut un articol cu informație puțină.
Nominalizarea la Superscrieri
Pe grupurile de WhatsApp din care fac parte a început o avalanşă de mesaje de felicitări şi susținere de la colegii de facultate, colegii mei de la ISE şi alți cunoscuți. La început, n-am înțeles despre ce este vorba, dar după am aflat. Mi s-a părut amuzant că toți ştiau deja de nominalizarea materialului la Superscrieri, dar eu nu aveam habar. A fost o surpriză plăcută şi m-am bucurat foarte mult atunci. Cred că aceste premii aduc o recunoaştere jurnaliştilor pentru eforturile făcute, mai ales într-un domeniu unde 90% din presă este cumpărată şi folosită pentru alte scopuri decât informarea corectă a publicului.
Povestea materialului nominalizat
Pe atunci, aveam aproximativ două luni de când eram reporter la Info Sud-Est. Îmi aduc aminte că mă aflam în redacție şi mai aveam 30 de minute până la terminarea programului. Mai era timp de o ştire pe domeniul achizițiilor publice, aşa că am deschis platforma SEAP şi am început să mă uit. Căutam o ştire locală pentru Tulcea şi găsisem o achiziție încheiată de o comună din județ pentru implementarea consultanței în domeniul IT. În urma mai multor căutări, am aflat că şi alte comune au încheiat contracte pentru acelaşi proiect cu aceeaşi firmă. M-a intrigat destul de mult şi am început să caut detalii despre SRL-ul respectiv. A fost o surpriză când am văzut că firma câştigătoare era înființată cu puțin timp înainte de semnarea primului contract. L-am anunțat şi pe editorul meu, Cristian Andrei Leonte, despre ce descoperisem şi i s-a părut destul de interesant.
După ce am terminat programul, m-am întors acasă şi am început să caut mai multe detalii despre administratorii firmei. Nu după mult timp, am aflat că persoana care deține 100% din societate era naşa unui cunoscut deputat PSD, iar “experiența profesională” a acesteia era de casnică în ultimii ani de zile. I-am scris lui Andrei un mesaj despre lucrurile descoperite. Subiectul a prins o altă întorsătură, aşa că a doua zi am stabilit alături de colegii mei cum lucrăm la material.
După şedința de câteva zeci de minute, am fost sfătuit, printre altele, să caut firme care au luat contracte similare. A urmat o activitate de documentare intensă şi nu a durat foarte mult până am descoperit o altă companie, care luase contracte pe bandă rulantă în județul Tulcea pentru acelaşi lucru, consultanță în domeniul IT.
În timpul documentării ne-a apărut un “red flag” despre o posibilă legătură între cele două firme. Rețelele de socializare m-au ajutat extrem de mult să realizez conexiunile şi astfel a început să se contureze materialul în forma publicată. Am obținut şi rapoartele realizate de cele două companii de la primăriile contractoare şi astfel, am observat aceleaşi greşeli de redactare şi propoziții luate copy+paste.
Ce ți-ar plăcea să scrii?
Cred că aş rămâne pe partea aceasta de achiziții publice şi baze de date. Vreau să urmăresc firmele, unde se duc banii publici, cine sunt oamenii la care ajung contractele. Mi-ar plăcea să merg să văd cu ochii mei cum a fost realizată o lucrare pe care o instituție publică a plătit-o.
Planuri
Mă văd făcând presă şi în următorii zece ani cu materiale și mai incisive şi mai de impact decât cele la care am lucrat până acum. Pentru mine, acesta este doar începutul.
