Cum vorbim despre ororile trecutului celor care nu le-au trăit? Cum aducem comunismul în prezent pentru generațiile care s-au născut după? De la aceste întrebări a pornit spectacolul de teatru imersiv “Eu nu am furat niciodată nimic“, produs de Muzeul Ororilor Comunismului din România. Spectacolul este realizat după textul și regia lui Radu M. Savin, acțiunea este plasată în București, în anul 1982, decorurile redau în detaliu atmosfera de atunci, iar publicul face parte din spectacol.
Ne-am propus să recreăm atmosfera de atunci în cel mai mic detaliu și asta mănâncă foarte mult timp. Partea cea mai grea este să recompui foarte fidel o perioadă istorică relativ recentă, dar pe care nimeni din echipă nu a trăit-o. E nevoie de mult studiu pentru a nu cădea în clișeu, spune Radu Savin.
Premiera “Eu nu am furat niciodată nimic“ a avut loc pe 29 ianuarie (aici calendarul următoarelor reprezentații). De ce e nevoie să vorbim despre trecutul recent și care au fost provocările acestui spectacol, povestesc mai jos Alexandru Groza, managerul Muzeului Ororilor Comunismului din România, și Radu M. Savin, creatorul spectacolului.
Cum a apărut Muzeului Ororilor Comunismului din Romania
Alexandru: Nevoia unui muzeu dedicat istoriei comunismului în România s-a făcut simțită încă din anii 90, când societatea civilă a acționat puternic în direcția de a consolida organizații și fundații destinate victimelor regimului. Consensul nu a existat asupra unei forme muzeale de stat, care să permită analiza diferitelor narative asupra istoriei recente. Din anul 2014 se redeschide subiectul muzeului pe mai multe linii de acțiune socială, dar și printr-o asumare la nivel politic a proiectului.
Conceptul muzeului a fost prins în tatonari birocratice ale discuțiilor care au blocat, reîntors sau anulat proiectul de lege, însă în anul 2019 se adoptă Legea 157/2019, prin care, în mod oficial, MOCR ia ființă, devenind din proiect o realitate, însă nu foarte palpabila, deoarece abia în 2020 este publicată hotărârea de Guvern prin care i se alocă spatiu temporar la Biblioteca Națională a României. Din 2021 a început să funcționeze efectiv cu un singur angajat, managerul instituției, la care după șase luni s-a ocupat al doilea post, de muzeograf.
In ciuda tuturor problemelor generate de lipsa sediului și numărul insuficient de angajați MOCR a reușit ca din 2021 și până în prezent să aibă peste 30 de evenimente, expoziții, lansări de carte și proiecte culturale. Efortul a fost și rămâne unul considerabil, deoarece suntem conștienți de valoarea istorică a acestei instituții care face primii pași apăsați in peisajul cultural românesc.
Misiunea muzeului
Alexandru: Nu este un muzeu convențional, ci unul viu care crește în fiecare zi. Proiectele și ideile noastre se bazează pe nevoia de a genera dinamism și de a stârni curiozitatea tinerilor fata de fenomenul comunist. Rolul MOCR este de a deveni un liant generațional, unde comunicarea este neîngrădită. Valorile individuale sunt și devin parte din conceptul muzeal, iar vocile prezentului și memoria trecutului sunt aduse în aceeași expoziție, pentru a se privi, asculta și înțelege.
Doar înțelegerea trecutului și a rănilor lăsate de comunism ne poate vindeca cu adevărat societatea de orice formă de totalitarism emergent sau reinterpretat. Misiunea rămâne în definitiv cea de a educa tânără generație în spiritul valorilor democratice și mai ales de a conserva trecutul sub orice forma documentară.
Eu nu am furat niciodată nimic
Radu: Inițiativa proiectului a pornit de la Alexandru Groza, care a venit cu ideea creării unui spectacol imersiv plasat în comunism. Noi ne-am cunoscut cu doi ani în urmă, la filmarea scurtmetrajului meu “N-a fost. Este și va fi”, a cărui acțiune este plasată în timpul Revoluției. În august 2022 a venit telefonul cu invitația și atunci ne-am apucat împreună să ne organizăm. Vreo două luni am studiat intensiv epoca și pas cu pas mi-am dat seama despre ce vreau să scriu. Cu titlul m-am trezit efectiv în cap într-o dimineață, după ce scrisesem deja jumătate de scenariu.
Cât ai lucrat la acest proiect
Radu: Se fac șase luni de când am început proiectul și, chiar dacă am avut premiera, munca nu s-a încheiat. Spectatorii, fiind parte integrată a spectacolului, ei interacționează de la mică distanță cu scenografia și actorii.
Noi ne-am propus să recreăm atmosfera de atunci în cel mai mic detaliu și asta mănâncă foarte mult timp. Partea cea mai grea este să recompui foarte fidel o perioadă istorică relativ recentă, dar pe care nimeni din echipă nu a trăit-o. E nevoie de mult studiu pentru a nu cădea în clișeu.
De ce lucruri ții cont când creezi un spectacol de teatru imersiv
Radu: Nu știu cum au făcut alții, dar pot să-ți spun cum e la noi în ogradă. Studiind până acum aproape exclusiv regie de film, spectacolul funcționează pentru mine ca un plan-secvență. Actorilor le-am spus de la casting că distanța dintre ei și spectator va fi aproximativ aceeași cu distanța dintre ei și o cameră de filmat la prim-plan. Am căutat împreună cu actorii naturalețea realismului cinematografic.
Din scenariu spectatorul a fost integrat în piesă. Rolul lor e clar pe tot parcursul acțiunii, ei sunt colegii personajelor din poveste - ce aud și află personajele, află și spectatorii odată cu ei. Asta a determinat o anumită formă a narațiunii.
Cum ai lucrat cu actorii
Radu: Părerea mea e că toate indicațiile sunt importante, mai ales că am ales să facem totul din scurt. Unul dintre cei patru actori este născut înainte de 89, clar cu ea a fost mai ușor să lucrez. Celorlalți trei a trebuit să le explic în câteva săptămâni ceea ce eu aflasem în ani despre viața anilor 80 în România. Chiar și unui actor îi este dificil să se decupleze de automatismele vieții de acum și să își însușească mentalități de acum 40 de ani.
Cum vorbim despre comunism
Alexandru: Spectacolul a pornit de la un nucleu foarte simplu, o întrebare care poate părea retorica: Cum vorbim despre comunism tinerelor generații? De aici a rezultat nevoia de a avea un fir narativ care să spună povestea anilor 80 într-o manieră cat mai naturală, având o singura convenție dată de fapte și situații care sunt inspirate din documentarea riguroasă a regizorului.
Formula finala a piesei a reușit să transforme cotidianul istoric într-o ficțiune cu valențe multiple și înțelesuri variate. Piesa poate fi o alegorie pentru lupta de putere în interiorul PCR, poate fi un sumar al tipologiilor umane, poate chiar un joc al aparențelor unde noțiunile morale devin un joc de clar obscur.
Radu: Oamenii trebuie să știe că vor sta în picioare cel puțin 20 de minute în spectacol. Există și opțiunea de urgență, în care cei care nu rezistă se pot așeza.
Mai există persoane care pot reacționa diferit când cineva strigă lângă ei. Aceștia au opțiunea de a sta la distanță față de actor.
Pe cei prea entuziaști, îi îndemn să respecte efortul actorului din fața lor.
Reacțiile de la premieră
Radu: Sincer, m-a surprins că a ieșit. Diferența dintre film și teatru e că la premieră filmul e gata, îl vezi, ăla e. Noi apucasem foarte puțin să testăm ce construisem. Spre surprinderea mea, spectacolul e fluent și oamenii sunt intrigați de ce văd.
Pe lângă presiunea spectatorului, au fost și multe aspecte tehnice de sincronizat. Suntem ajutați de Teodor Horea și Andrei Bălan pentru a oferi spectatorului si o dimensiune auditivă.
De asemenea, mă bucură faptul că oamenii chiar au “intrat în horă”. Au împărțit fructe și suc la alți spectatori, au încercat să se muleze pe anii 80, iar asta nu poate decât să îmi demonstreze că au fost captivați.
Alexandru: Nu pot spune că am fost surprins, ci mai degrabă încântat de faptul că toți cei care au participat au înțeles miza acestei piese, anume de a spune adevărul pentru a putea înțelege în final cum suntem de fapt definiți sau afectați de propriul trecut.
Cu ce sperați să rămână oamenii dupa spectacol
Radu: După mine, publicul nostru se împarte în trei categorii: cei care erau adulți la Revoluție, care erau copii, și cei care nu erau deloc. Este ușor de intuit ce sentimente îi poate trezi fiecărui individ din cele trei grupe. Spectacolul este adresat tuturor categoriilor de vârstă, mai puțin copiilor sub 12 ani. Celor care vin și văd spectacolul le doresc să își propună să înțeleagă mai bine realitatea societății din prezent. Asta mi-am propus și eu când am început să scriu povestea.
Alexandru: Ceea ce piesa reușește să facă este să genereze o radiografie a ultimilor ani ai regimului Ceaușescu, care poate fi interpretată diferit în funcție de persoana care analizează, tocmai de aceea la finalul fiecărei reprezentanții este destinat un loc de dezbatere. Unde fiecare punct de vedere, indiferent de poziționare, deschide din ce in ce mai mult drumul spre vindecarea de rănile trecutului și atingerea unui deziderat ce poate părea iluzoriu, o istorie sinceră a trecutului nostru recent.
