[Pauza de poezie] Cristina Alexandrescu: Societatea nu e prea blândă cu persoanele care provin din mediile defavorizate

Cristina Alexandrescu scrie doar despre ceea ce cunoaște suficient. Chiar dacă e dureros sau incomod, chiar dacă sinceritatea trebuie plătită cu anxietate. Așa face în poeziile ei, așa face și în acest interviu. Nu ocolește punctele nevralgice. Crede că dacă mai mulți oameni ar vorbi deschis despre subiectele vulnerabile și nu s-ar mai feri de ele, am putea să începem să ne vindecăm și să schimbăm, poate, lucrurile în mai bine.  Cristina e poetă și Marketing & Communications Director la Curtea Veche Publishing, a absolvit Facultatea de Filosofie la Iași, a publicat poeme în SUBCAPITOL și a fondat Reflector, un proiect dedicat poeziei contemporane și poeților tineri. Anul acesta a publicat volumul ei de debut, Cât mai departe de tot ce cunosc, la editura OMG.

 Pot scrie bine doar despre ceea ce cunosc suficient. Și cunosc foarte bine trauma și procesul de vindecare. E confortabil să scriu despre asta pentru că pot fi reală; e inconfortabil să scriu despre asta pentru că există multă tristețe chiar și în vindecare, spune Cristina

Povestim cu ea, în rândurile de mai jos, despre comunitățile vulnerabile de la sat, familii disfuncționale, sexismul din peisajul literar românesc, despre scris și poezie și felul în care cuvintele pot schimba sau vindeca, dacă le folosim cu onestitate. 

Ce e cel mai important de știut despre tine

Mă gândesc mai mult decât aş vrea să recunosc la trecut. Nu e nimic romanțat în el. Într-o familie disfuncțională de la ţară, într-o casă în care, mulți ani, nu a existat electricitate, s-ar crede că e greu să găseşti lucruri pe care să le rememorezi şi să te facă să vrei să le retrăieşti. Dar eu găsesc şi cred că multe din mine, cea de azi, se datorează felului în care m-am uitat mai mult spre binele de acolo decât m-am uitat spre rău.

Poate lucrul cel mai frumos şi viu din memorie e felul în care fratele meu mai mare a copiat ilustrațiile din ediția veche din „Legendele Olimpului”, cum am colorat şi decupat împreună, cum am reuşit să ne jucăm cu hârtiile alea o vară întreagă. Să te joci cu zeii greci cum ai face-o cu păpuşile, să înveți pe de rost poveşti nemuritoare, să le citeşti pe voci, să alergi prin vie până te doare într-o parte. Un moment important a fost chiar acolo, în conștientizarea tacită a faptului că eram marginalizați social și în nevoia de a inventa, în fiecare zi, un nou joc cu personaje fictive în care ce se întâmpla nu era despre noi și nici despre neajunsuri.

Știu că e un topic inconfortabil, dar societatea nu e prea blândă cu persoanele care provin din mediile defavorizate. Ar fi bine dacă am putea deschide mai des subiectul ăsta și dacă nu ne-am feri de ce simțim când o facem. Îndreptarea lucrurilor pe direcția asta poate începe, efectiv, de oriunde.

Mie mi s-au dat puține șanse din cauza unui context independent de mine și am fost nevoită să depun eforturi duble, constant pentru a nu renunța la mine și pentru a nu lăsa viața mea să se trăiască de la sine, pe un traseu determinat de factori externi. Șanse scăzute sunt prevăzute pentru toți copiii care vin din medii similare.

Îmi amintesc cum odată, pentru că nu aveam 2 lei să merg cu microbuzul/ trenul la liceu (cel mai apropiat liceu din județ e la 18 kilometri distanță de satul în care locuiam), am plecat foarte devreme de acasă și am parcurs distanța pe jos, pe linia trenului. Mi-a fost frică rău tot drumul, mi-am rupt pantofii și nu m-am ridicat din bancă toată ziua de rușine, dar mi-ar fi fost mai frică și mai rușine dacă nu aș fi ajuns la ore în ziua aceea. Copiii care provin din astfel de medii sunt copii care trebuie să se lupte zilnic mai mult decât restul și, din păcate, nu toți găsesc motivația singuri, în ei înșiși. Cei care o fac, iau acest fel de a fi cu ei, mai departe, în viața adultă.

Eu sunt acum Marketing & Communications Director la Curtea Veche Publishing. Învăț dublu, mă pregătesc dublu, mă dezvolt dublu.

Credit foto @ Alexandra Iftime

Prima poezie

Aveam doar 8 ani când am scris-o și râd la gândul că din cauza celei mai severe profesoare de română din școală și a laudelor exagerate venite din partea ei, chiar am crezut că e o poezie bună. Nu era, iar dacă nu crezi, imaginează-ți contextul ăsta: școala generală din satul în care ai copilărit, unde jumătate din profesorii titulari sunt profesorii care i-au predat și mamei tale, iar cealaltă jumătate – profesori care predau în același timp sport și franceză, scoate o revistă care iese în vacanța de primăvară și tema a fost să scrii despre asta – „E sărbătoare și totul e senin/ E sărbătoare și vântul bate lin”.

Ce ai simțit

Pentru că am avut un simț al penibilului foarte dezvoltat de mică, am simțit rușine. Și nu din cauza poeziei mele proaste; aparatul critic nu era format, iar faptul că eram cea mai tânără „scriitoare” din școală pompase în ego-ul meu. Îmi era rușine că nu am scris ceva care să mă reprezinte, ceva despre mine. Cine era această fată venită dintr-o familie nereligioasă scriind despre Paște?

Cum s-a schimbat relația ta cu cuvintele

Acum iau totul foarte personal în poemele mele, e singurul fel în care pot scrie.

Anxietatea mă face să fiu mereu atentă la cuvintele pe care le folosesc; în scris, verific de exagerat de multe ori înainte să dau send mesajelor, e-mail-urilor, iar în vorbire, mă cenzurez chiar mai mult și sufăr enorm când, împotriva tuturor eforturilor mele de a nu scăpa nimic interpretabil în ceea ce spun, cumva, tot nu sunt înțeleasă.

Prin poezie, am reușit să fiu foarte clară. O prietenă mi-a spus că vrea să recitească volumul meu pentru că nu simte că a înțeles tot, dar că amână să-l reînceapă pentru că știe că o va întrista.

Aș zice că a înțeles foarte bine despre ce e.

Credit foto @ Dora Marian

Când și cum scrii

Când nu trec printr-un episod serios de tristețe care să se vrea refulat așa, am nevoie de un alt factor de stres în viața mea pentru a scrie. De obicei, deadline-urile presante reușesc să funcționeze cumva în acest sens, iar dacă nu, scriu noaptea, până mă epuizez fizic. Există ceva în acele ultime imbolduri pe care le dă creierul către corp înainte de a ceda care face din textele mele un prim draft surprinzător chiar și pentru mine, a doua zi, când revin pentru corectură.

Și ca să nu împărtășesc doar latura nocivă a rutinei mele de scris, mai fac și lucruri sănătoase – muzica mă inspiră foarte mult și o ascult, în mare parte, pentru versuri (de aici și referințele muzicale pe care le puteți vedea în volum).

Ce mă încurcă cel mai rău e lipsa de disciplină, urmată foarte îndeaproape de acest perfecționism ca ramificație a autosabotajului pe fond anxios și de gălăgie. Toate sunt la fel de rele.

Cine citește prima dată

My partner (in crime). Fiecare devine, pe rând, cel mai de încredere cititor al celuilalt, se întâmplă foarte rar să scoatem texte în lume fără să ne consultăm pentru o editare finală. Cred că este esențial să existe cineva căruia să nu-i fie teamă să distrugă acele bariere între care te-ai bloca dacă ai fi pe cont propriu. Perfecționismul despre care vorbeam mai sus este un exemplu bun – o limită teribilă pentru creativitate, o plafonare pe care nu o poți depăși singur. E nevoie de cineva de încredere care poate interveni obiectiv acolo unde pe tine te doare să o faci.

M-am confruntat cu un astfel de blocaj în momentul în care a trebuit să dau un titlu volumului meu. Mă îngrozeau toate variantele propuse de mine, dar voiam să fiu proactivă așa că mă încăpățânam să le produc.

Mi-a făcut cadou „Cât mai departe de tot ce cunosc” de ziua mea, anul trecut și titlul încă e partea mea preferată din carte.

Credit foto @ Alexandra Iftime

Cât de mult editezi 

Am auzit povești despre oameni cărora le place mai mult să editeze decât să scrie. Eu nu sunt printre ei. Pe mine, pe cât de mult mă eliberează scrisul, pe atât de tare mă umple de anxietate revenirea asupra textelor vechi.

Când lucram la forma finală a manuscrisului am avut cele mai violente atacuri de panică de până atunci. Write drunk, edit sober al lui Hemingway nu se aplică la mine.

Poemele mele scurte nu au fost editate pentru că fie erau gândite foarte mult înainte să ajung să le scriu, fie au venit cum trebuie, dintr-o bucată, din prima. Pentru textele lungi, editare înseamnă să tai din ele cât de mult pot; de rescris, rescriu foarte rar.

Cum primești criticile

L-am ascultat pe Dr. Gabor Maté vorbind la Brand Minds despre anxietatea pe care i-o provoca faptul că un nou volum semnat de el era în curs de apariție. A explicat atunci cum declanșatorul anxietății sale nu a fost apariția în sine a cărții, ci gândul că existau șanse ca aceasta să nu fie primită bine și că, prin urmare, imaginea proastă a cărții se va fi răsfrânt asupra imaginii sale ca persoană. A reușit să depășească starea de criză separând critica primită la adresa cărții sale de propria persoană.

Discursul lui Maté m-a prins într-un moment în care și eu proiectam destul de multe frici asupra apariției volumului meu – dacă nu ar fi fost apreciat, ar fi fost întreg procesul un eșec? – și m-a ajutat extrem de mult să-l aud zicând că nu, că valoarea personală nu depinde de succesul/ insuccesul cărții. Și m-am liniștit.

Acum că volumul meu e peste tot în librării, mă simt puțin vulnerabilă, puțin în văzul tuturor, însă reacțiile primite m-au copleșit prin bunătatea lor; am primit foarte multe mesaje de la persoane pe care nu le cunosc, dar care au vrut să-mi transmită cât bine le-a făcut să mă citească sau cât de mult s-au regăsit în poemele mele. Încă nu știu cum să reacționez la asta, încă mi se pare cumva ireal.

Credit foto @ Alexandra Iftime

Temele care te obsedează 

Pot scrie bine doar despre ceea ce cunosc suficient. Și cunosc foarte bine trauma și procesul de vindecare. E confortabil să scriu despre asta pentru că pot fi reală; e inconfortabil să scriu despre asta pentru că există multă tristețe chiar și în vindecare.

„Cât mai departe de tot ce cunosc”

A fost un volum așteptat și cerut încă de prin 2015, când câteva poeme scrise de mine au fost publicate de SUBCAPITOL, cel mai ieșit din tipare și cel mai de succes proiect cu și despre poezie și fotografie, o platformă dedicată, mai ales, artiștilor tineri. În perioada SUBCAPITOL, oamenii se împărțeau în două categorii: cei care voiau să publice acolo și cei care nu recunoșteau că vor.

Scriam accesibil, pe înțelesul tuturor despre lucruri cu care se confrunta generația mea atunci – lumea digitală și impactul ei asupra rutinei umane relație - despărțire, iar asta m-a făcut foarte populară pe internet atunci.

I-am lăsat pe toți să aștepte pentru că nu credeam că acele câteva poeme pot asigura drumul spre publicare și nici nu mai simțeam că pot să întind subiectul ori maniera de a scrie la nesfârșit. Trebuia să schimb ceva și, pentru că nici lumea literară nu mă făcuse să-mi doresc să fac parte din ea, m-am oprit din scris. Aproape șase ani.

Am reînceput să scriu pentru mine, pentru că aveam eu nevoie de asta și apoi mi-am făcut curaj să le trimit un draft celor de la OMG Publishing. Nu am simțit niciodată disperarea aceea a tinerilor scriitori de a-și vedea cartea ca obiect fizic cu orice preț, însă acum că ea există în forma în care există, sunt cea mai fericită.

Egalitatea de gen în literatura din România

Dacă mă gândesc la perioada în care am intrat eu pentru prima dată în cercurile literare, pot spune că de atunci au evoluat destul de mult lucrurile, și sunt sigură că evoluția este cu atât mai clară pentru scriitoarele din generațiile anterioare celei din care fac eu parte.

Sexismul există în continuare, chiar dacă îl vedem public mai rar – mă gândesc acum la felul medieval în care a fost primită chiar de către unii scriitori de la noi, vestea că Premiul Nobel pentru literatură de anul acesta a fost câștigat de o femeie.

Lucrurile încep să se schimbe, însă, chiar dacă pare că se întâmplă cu încetinitorul.

Personal, am foarte mare încredere în Gen Z și în felul direct și îndreptățit caracteristic membrilor ei de a taxa deschis și de a condamna comportamentele nepotrivite. Avem multe de învățat de la ei când vine vorba despre revendicarea propriilor drepturi.

Cei mai importanți pași

În primul rând, mi se pare un pas important solidaritatea online și nu numai, arătată poetelor care au fost, în ultimii ani, subiecte ale unor scandaluri plecând de la niște premii literare acordate de bărbați. Faptul că s-a scris despre asta și că ne-am revoltat cu toții. (Amuzant cum în timp ce tastam „poetelor” mai sus, autocorrect-ul îmi arăta cuvântul ca fiind greșit și la sugestii de modificare era „poeților”)

În al doilea rând – faptul că există un festival literar destinat femeilor (Sofia Nădejde).

Poate chiar mai mult decât a avea un festival dedicat scriitoarelor, cântărește awareness-ul pe care festivalul a reușit să-l creeze în jurul egalității de gen și al ideii de feminism. Vestea bună e că la asta putem contribui toți și e absolut necesar să o facem.

Probleme cu care se confruntă femeile în acest domeniu

Nu sunt luate în serios. Le este minimizată munca. Le este negat talentul. Pentru că „literatura mare e scrisă de bărbați.”

Spuneam anterior că muncesc dublu; nu luasem în calcul și faptul că pe lângă a fi avut din start, un handicap de statut social, sunt și femeie.

Nu a fost cum sperasem să fie. Când am ajuns prima dată la un cenaclu literar aveam 19 ani și toți bărbații de acolo erau mai interesați de cum arăt decât de ceea ce citisem. Unii au spus-o chiar după eveniment, pe ceilalți i-am găsit în Inbox când am ajuns acasă.

După alte 2-3 evenimente de acest gen, am renunțat la scris. Când mi-am făcut din nou curaj să merg la festivaluri de literatură, am regăsit aceleași comportamente, dar nu m-au mai speriat. M-au revoltat. Chiar am un poem despre asta.

Recunosc că o parte din anxietatea mea legată de apariția volumului s-a format și în jurul gândului că va trebui să reintru în lumea literară; să vedem ce poeme vor ieși din asta.

Efectul online

Tocmai am citit un review de pe Goodreads făcut cărții mele. Cineva m-a comparat cu Rupi Kaur și mi-a dat 3 stele. Deși e o comparație cu care nu sunt de acord, nu e o comparație care să mă supere, dimpotrivă – să ajungi să ai turneu mondial ca poetă, când totul a pornit de la a posta poeme pe Instagram este un succes imens, pe care niciun autor român nu-l va cunoaște.

Plecând chiar de aici, de la conceptul de Instagram poet ne putem face o idee despre ceea ce a reușit tehnologia să facă pentru un gen literar aflat în reanimare la momentul respectiv.

Acum e poezie peste tot și mi se pare superb.

Cât de importantă e promovarea pentru un poet

De la primul contact cu Industria de Marcom am învățat cât de importantă e promovarea. Pentru un scriitor, cu atât mai mult, iar un poet are, literalmente, nevoie de orice fel de promovare i se poate face (bine, poate mai important decât promovarea, pentru poet, e tirajul). Orice share, tag, story sau postare ajută, deci dacă aveți prieteni poeți și nu știți ce să le cumpărați de Crăciun, îi puteți surprinde așa.

Cum te implici în promovare

Nu mă implic în promovare, sunt promovarea!

Lucrând într-o editură, la rândul meu, știu foarte bine cât de mult contează și cât de necesară e implicarea directă a autorului în planul de comunicare pentru carte. Fiecare autor are propria comunitate la care îi e lui mai ușor să ajungă decât editurii, pentru că el știe la ce reacționează cei care-l urmăresc și la ce nu. Editura funcționează mai mult ca un facilitator decât ca o agenție de impresariat. Uneori le face pe amândouă, dar autorii trebuie să se obișnuiască cu ideea că munca lor nu se termină în momentul în care a ieșit cartea din tipar. Vizibilitatea și vânzările sunt influențate direct de acțiunile lor.

Eu, de exemplu, mi-am făcut TikTok special pentru asta și urmează și câteva lansări cum nu s-ar aștepta nimeni să vadă pentru o carte de poezie, așa că, serios, fiți pe fază!

Poezia din România în 2022

Ultimii doi ani au fost plini de debuturi, ceea ce pe mine mă bucură. Am citit multă poezie bună, experimentală, cu abordări inedite. Din unele volume lipsește emoția pe care eu o caut în tot ce citesc, fie că vorbim de proză, poezie sau eseu, dar ăsta e un minus doar în parametrii mei de măsurare, nu aș generaliza.

În rest, citesc și susțin poezia „colegelor” mele de editură și nu numai. De anul acesta, recomand volumul de debut al Ralucăi Boantă.

O poezie pentru cei care nu înțeleg poezia 

„sînt plină de bucurie și de extaz

ca o fată în prima ei zi

de exercitare a puterii ei feminine

într-un stat dement

și apoi moare”

– Angela Marcovici, „Păsările pe cer țipă”