Teama că povestea nu va ajunge în mâinile potrivite, lipsa de răspuns din partea editurilor, dar și încrederea că ce scrii merită o șansă sunt toate sentimente familiare pentru Emilia Toma. A publicat recent al treilea volum, după ce, în urmă cu doi ani, și-a făcut curaj să pășească în necunoscut și să publice o colecție de povestiri adunate de la clientele din sala de fitness, “Terapie pe salteaua de pilates” (2020).
Fitnessul a fost o încercare de a-și dovedi că poate face și altceva decât munca la birou. I-a ieșit, însă s-a întors la meseria ei de bază – sociologia. A scris în timpul liber și, deși avea ideile ultimelor două romane dinainte primei cărți publicate, a făcut un exercițiu de curaj, spune ea, cu un text care i s-a părut mai accesibil emoțional la momentul respectiv. După ce a înțeles cum funcționează procesul de scris și publicat, a pus pe foaie și ideile mai vechi, care au curs repede și s-au materializat în “O numărătoare inversă” (2021) și “De la zero” (2022).
Lucreză deja la următorul roman și încearcă să-și facă constant timp pentru scris, chiar dacă uneori e dificil. Munca de sociolog o ajută ca scriitoare, și invers. Cum, cel mai bine vă povestește Emilia, care are și câteva recomandări și un îndemn la final.
Cum se împacă scrisul, sociologia și fitnessul
Drept dovadă că alături de fitness foarte bine ai menționat “la un moment dat” e clar că la ceva tot a fost nevoie să renunț. Eliminând o componentă a ecuației, rămânem, așadar, cu două, din fericire nu întru totul paralele, astfel că, deși ziua are tot 24 de ore și pentru mine, reușesc să mă folosesc de una pentru a o practica pe cealaltă și invers. Domeniul profesional îmi aduce de multe ori înțelegere în ceea ce scriu, iar scrisul contribuie cu empatie în interpretarea datelor cu care jonglez pentru interpretări mai out of the box.
Cu toate astea, scrisul este încă acea activitate “de timp liber”, în România scriitorii (mai ales cei la început de drum) au nevoie de acea activitate full-time care să le ofere confortul scrisului de weekend (cel puțin).
Parcursul
Încep încă din liceu. Pe-atunci, profesorul meu de Sociologie mi-a arătat că “mă vede” și o consider prima mea reușită profesională de importanță. Doar faptul că m-am bucurat atât de mult când mi-a spus că o să devin sociolog m-a așezat, trei ani mai târziu, pe băncile facultății de Sociologie. Mai avusesem 2 opțiuni: Facultatea de Litere și cea de Psihologie. Am rămas cu Sociologia pentru că era dintre cele mai vânate (din evantaiul meu de alegeri), dar nici pe celelalte nu le-am abandonat definitiv date fiind temele pe care le abordez în textele literare.
Apoi procesul a fost lin, din facultate am continuat parcursul lucrând în același domeniu, al cercetării de piață, meserie pe care o practic, deci, de 10 ani cu o scurtă întrerupere, cea în care m-am dedicat fitness-ului.
Ajung, așadar, la momentul trei, cel în care am riscat cel mai mult doar pentru a-mi transforma o pasiune apărută ca de nicăieri în job. Și cum se întâmplă cu toate pasiunile puternice și neașteptate, după ce mi-am demonstrat că pot, m-am întors la ale mele :). Cu scrisul e altfel, el nu venit, așa, din senin, ca o pasiune furtunoasă precum sportul. Are rădăcini vechi, dar am așteptat o maturizare să le pot fructifica în ceva concret.
Începuturile scrisului
Momentul esențial este vârsta de 5 ani (zâmbiți, și eu o fac) când, copil precoce, dar care încă desenează invers literele de tipar, scriam scrisori de dragoste pentru băiețelul unor prieteni de familie. Am continuat cu poezii (nu mai am caietele, ce bine!), iar prin liceu am început primul roman pe care l-am abandonat la foarte scurt timp. După care am ținut-o tot așa: scrisori imaginare, mailuri reale, jurnale, gânduri, opinii, caiete, carnete, foi dictando, post-it-uri, mesaje netrimise în telefon, fișiere împrăștiate prin foldere, am scris și am tot scris.
Trei cărți publicate
O să răspund schimbând puțin cronologia, pentru că ideea ultimelor două romane a apărut înaintea scrierii primei cărți. Se întâmpla prin 2017 când, după ce am abandonat jobul de birou, am descoperit că am mai mult timp liber. Nu m-am așezat imediat să scriu, dar vorbind cu multe cliente în sala de fitness și punând lucrurile cap la cap, totul întărit de pasiunea mea pentru lecturi nonfictive dintr-o restrânsă ramură a psihologiei, mi-am construit mental un roman, cel care până la urmă a devenit două. L-am început pe-atunci, spre final de 2017 și început de 2018, dar am abandonat proiectul în momentul în care m-am reangajat în cercetarea de piață. Ulterior, în pandemie, m-a bântuit iar ideea (se pare că ambele momente cheie au avut ca motor principal mai multul timp liber), însă îmi pierise curajul. Știam despre ce vreau să scriu, aveam povestea în minte, temele, chiar și o structură, plus acel început de roman, dar odată așezată în fața foii virtuale și-a tastaturii mi-am spus: eu n-am cum să scriu despre așa ceva, e prea mult, prea dur, controversat.
Era deja momentul în care voiam să scriu pentru a publica, voiam să scriu pentru alții, voiam acea poveste care să ajungă la omul potrivit în momentul potrivit. Și asta m-a descurajat. Am zis că nu, nu știu cum se publică. Așa a ajung la prima carte. A fost exercițiul de curaj, încercarea apei cu degetul, undița aruncată la întâmplare. Am încropit, pe baza poveștilor auzite de la clientele mele din sala de fitness, o culegere de povești, situații reale ambalate într-o voce empatică și mai sensibilă decât las să se vadă în realitate. Miza nu era prea mare, voiam întâi să văd dacă se poate. Bineînțeles, printre rândurile acelor întâmplări reale se regăseau temele pe care mai târziu le-am dezvoltat așa cum îmi doream în următoarele romane, dar implicarea emoțională a fost minimă, un simplu “să văd dacă pot”.
Mă tem că dacă m-aș fi împotmolit pe undeva în acel proces mi-ar mai fi luat încă trei ani până să o iau de la capăt. De asta s-au și întâmplat lucrurile atât de rapid. Prima carte, Terapie pe salteaua pe pilates, pentru mine nici măcar nu se pune. Am scris-o repede, în câteva luni (de pandemie), poveștile le știam deja, iar în paralel eu lucram deja la romanul O numărătoare inversă. Scriindu-l mi-am dat seama că nu mă pot înhăma la acel unic roman pe care-l vedeam inițial, iar pe măsură ce lucram la el știam deja că voi veni cu un roman-replică ce mă va fi ajutat să îmi completez povestea (și să o și termin cu ea definitiv :)). Așa apare De la zero – început, de asemenea, în timp ce făceam ultimele retușuri la romanul anterior. Totul a mers, cumva, în cascadă, de aici și timpul totuși scurt în care au apărut aceste cărți. Sunt sigură că pe viitor ceasul meu de scriitoare va funcționa diferit, mai lent.
Procesul de creație
Ascult muzică, dar mi se întâmplă ca în momente de vârf să o pun pe pauză intenționat pentru a ajunge să pun punctul final în liniște. Când depășesc momentul și tensiunea se duce, reapăs butonul de play. Recitesc și cărți care mi-au plăcut în trecut, dar nu pot spune că o fac pentru a mă ajuta în procesul creativ, e doar pentru cărțile și autorii respectivi pe care îi îndrăgesc foarte mult. Sportul, în schimb, nu are nicio legătură cu arta în cazul meu, în cel mai bun caz mi se întâmplă să mă gândesc la ce mai fac personajele mele în timpul exercițiilor de la sală, dar asta o fac oricum și în timp ce spăl vasele. Mai degrabă mă ajută o băutură caldă, iar că tot a venit anotimpul ăsta atât de prielnic pentru scris, și câte o lumânare parfumată de la un business mic și foarte-foarte atent cu mediul, omul și animalele de prin casa omului, Rogvaivaroma, singurele pe care le accept în jur (iată, avem și tabieturi de scriitor :)). Doar avându-le lângă mine parcă îmi înlesnesc contextul și mă îmbie la scris.
Provocări și surprize
Provocările clasice, adică lipsa unui răspuns din partea editurilor, cu care am impresia că ne confruntăm cu toții la început. Cu prima carte a fost și lipsa de informare din partea mea. Eu trimiteam un manuscris de self-help unor edituri care publică ficțiune literară, acum râd.
La a doua, în schimb, când crescuse miza, credeam în romanul meu și că merită o soartă bună, mi-a fost mai greu să accept tăcerea editurilor. De asta voi fi mereu recunoscătoare editorului care a văzut ceva în povestea mea și a acceptat să publice romanul, Bogdan Hrib de la Editura Tritonic, datorită căruia am aflat într-adevăr cum este să fii un autor publicat ca la... carte. Deci asta pot spune că a fost surpriza, acel email care nu arăta ca un răspuns automat de genul “revenim peste trei luni”, ci un “manuscrisul dvs. ne-a atras atenția, când sunteți disponibilă pentru o discuție la telefon?”.
Următoarea surpriză a fost în timp ce scriam la ultimul roman, când printr-un concurs de împrejurări m-am văzut pur și simplu înconjurată de un lobby puternic, niște oameni valoroși care au format la propriu o echipă în procesul de publicare din care abia ce am ieșit, unul ușurat cu mult datorită prezenței lor în viața mea. Așa se întâmplă că am lucrat cu editor, corector, tehnoredactor și nu numai cu care am legat în ultimii doi ani sau chiar mai puțin de atât o relație solidă de susținere, cu care am avut o comunicare impecabilă și care simt că m-au purtat pe brațe suportând toane și scăpări pe care le-au corectat cu grijă și considerație. Pentru asta mă simt extrem de recunoscătoare nu numai mărcii finale, Editura Celestium, care a avut rolul cel mai important, dar și grupului de suport (atât psihic, cât și tehnico-literar să-i spunem).
Frici și speranțe
Încep cu speranțele. Când scrii pentru a publica vrei ca povestea ta să ajungă la oamenii potriviți, cei care citind cartea își spun că parcă a fost scrisă la comandă pentru ei – așa cum îmi place și mie să mă exprim când citesc o poveste care mă cucerește. Publicul este foarte variat și numeros, deci știi că romanele tale nu vor ajunge numai la acei oameni pentru care, în definitiv, ai scris (chiar dacă nu-i cunoști, știi sigur că sunt pe undeva așteptând povestea pe care vrei să le-o spui). Deci speranța este să ajung la cât mai mulți dintre acei oameni pentru care am scris, cei cărora am convingerea că romanele mele le vor vorbi direct.
Fricile? Reversul medaliei. Nu știu dacă e frică sau mă gândesc mai degrabă la o dezamăgire, cert e că m-ar întrista să văd că ar fi mai mulți aceia care ar pune mâna pe cărțile mele fără să aibă nevoie de ele.
Scrisul și jobul
Am avut faze și faze, nu e mereu la fel. Au fost perioade în care timpul îmi permitea să scriu zilnic și profitam de asta la maximum. Acum reușesc să scriu doar în weekend-uri și uneori nici atunci. Îmi propun, în schimb, să nu las să treacă prea mult timp fără a scrie – chiar pentru proiecte de o mai mică anvergură decât un roman.
În prezent, găsesc o singură zi pe săptămână pentru a scrie măcar o oră. În plus, partenera mea în crimă de la IZI data, Silvia Luican, are un respect enorm pentru pasiunile colegilor și asta vine ca un confort psihic nesperat pentru postura mea de scriitoare. Să mai spun că anul ăsta mi-a dat și un concediu creativ pentru a putea să finisez romanul De la zero? O spun, cred că sunt o norocoasă în privința asta.
România prin ochii unui sociolog
Nu sunt pe cât de optimistă poate am părut până la această întrebare. S-au făcut salturi mari de-a lungul istoriei, dar prezentul în care trăim nu arată așa cum mi-aș dori. Nu aș vrea să intru în detalii, însă mă supără discrepanțele, discriminarea, extremismul și radicalismul din anumite colțuri ale lumii și, fără să mă exprim prea academic, spun cu părere de rău că o să ne mai ia mult timp până când ne vom face bine. România... e puțin mai bine pe de o parte (dacă e să comparăm cu situația din Iran) și nici nu are rost să spun că mult mai rău pe multe alte părți. Nu-mi place. Poate te așteptai la alt răspuns, dar nu îl am. Pe cât de visătoare pot să par și de mulțumită în bula mea, știu că mai e mult până departe.
Schimbările ultimilor ani
Oh, o mulțime! Ultimii doi ani de research au fost un izvor nesecat de surprize. Abia ce încheiem cu succes un studiu public comandat de Romanian Business Leaders în care agenția unde lucrez este partener al doilea an consecutiv și comparând rezultatele obținute în ultimii doi ani am văzut atât de bine cum stilul de viață al tinerilor s-a pliat la propriu pe întâmplările din ultimii ani. Versiunea publică a raportului este disponibilă aici, dar pentru cine nu are răbdare să îl răsfoiască o să spun doar atât: tinerii dau dovadă de o adaptabilitate incredibilă, se mulează perfect pe împrejurări, fie ele pozitive sau chiar mai puțin fericite, iar asta vine cu presiuni, tensiuni, dar și cu speranță și entuziasm – vedem fluctuații strâns legate de context, dar și stabilitate în ierarhia valorilor, a lucrurilor cu adevărat importante (ne-am recăpătat optimismul privind, să zicem, sănătatea, pe de o parte, dar devenim mai precauți și mai atenți la partea financiară pe de o alta, iar asta ca să vorbesc numai despre o foarte mică parte a ceea ce am observat recent, ar fi o discuție încă pe atât de lungă să-ți pot vorbi despre fascinanta lume a cercetării sociologice în perioadele cu schimbări de toate felurile).
Recomandare de autor contemporan
Nici nu era nevoie să specifici, anul 2022 aproape că l-am dedicat contemporanilor, mai ales români – nu de alta, dar piețele de carte străine au o viață mai bună decât pe meleagurile noastre. Îl recomand pe Pavel Nedelcu, autorul-revelație pentru mine de anul acesta, dar mă doare sufletul că trebuie să mă limitez la unul singur. Mă prefac că nu am citit cu atenție întrebarea să-i adaug pe Mihail Victus și Radu Găvan, merită să fie citiți de cât mai mulți oameni, vor deveni următorii clasici, o spun fără rezerve. Iar din afară o recomand pe Hanya Yanagihara – cu toate că am citit doar al doilea ei roman, mă așteaptă de ceva timp în bibliotecă și primul, dar cel pe care l-am citit eu a fost atât de bun, încât mă îndoiesc că îmi voi schimba părerea despre ea.
Ai vrea să trăiești din scris?
Nu cred că este posibil, dar sigur că mi-ar plăcea. E un vis frumos, nu costă să visezi. Planurile le mai las să se facă și singure, să se întâmple, să mă cheme, dar e drept că deja scriu la un alt roman, e început și el undeva prin noiembrie trecut, curând împlinește un an și aș vrea să mă concentrez pe el poate prinde viață anul următor. Pe termen lung mi-aș dori să adun niște proze scurte într-un volum, e un exercițiu pe care vreau să-l fac de când am început să public ficțiune de mai mici dimensiuni pe diferite platforme literare, cum ar fi LiterNautica, dar nu e singura. Apoi, apariția în colecția de proză Dragostea când te doare, publicată vara aceasta la Editura Litera nu a făcut decât să-mi crească și mai tare apetitul pentru scrierea de proză scurtă. Nu spun că o să îmi și iasă, dar aș încerca.
Un mesaj pe un banner în București
Știind că mesajele de activism evident (deși atât de necesar) sunt ignorate cu grație, aș încerca ceva mai specific, cu o miză mai mică, dar care doare destul de tare în piața asta în care mă învârt, poate - poate atrage atenția. Cu gândul la nevoia de susținere a micilor librării hai să încercăm un: Cumpără o carte din librăria din drumul tău. Am voie să fie mai lung? O carte a unui scriitor român contemporan. Atât :)
