Pentru generații de copii, azi adulți, care au fost educați să vorbească doar întrebați, exercițiul de a pune întrebări este unul dificil. Cu atât mai dificil este pentru o tânără care provine dintr-o comunitate închisă, unde așteptările sunt să se conformeze regulilor și să nu iasă din cuvântul rudelor. Pentru Rowena Marin, asta însemna întemeierea unei familii devreme în viață, fără vreo șansă de autocunoaștere. Ea a ales însă să se întrebe cine este, iar căutarea, care a dus-o peste tot în lume și de mai multe ori acasă, ia azi forma unei cărți.
Rowena Marin își dorește să inspire femeile ce provin din comunități sau familii închise să își asculte vocea interioară, nu doar vocile celor din jur. Dar nu doar atât. Speră ca povestea ei să inspire pe oricine să treacă peste așteptări și etichete.
Spune că e mai degrabă corporatistă decât scriitoare, deși a fost prietenă cu scrisul de mică și în ultimii ani a urmat cursuri de scris și programe dedicate autorilor debutanți. Impulsul să-și spună povestea, iar apoi să o transforme în cartea Who am I in this world? – pentru care desfășoară o campanie de crowdfunding – a venit în mai multe momente cheie, unele dureroase.
Dorința Rowenei de descoperire este contagioasă. Iar povestea de mai jos ne arată cât de departe te poate duce o întrebare.
Când ai hotărât să-ți spui povestea
Au fost mai multe momente, nu doar unul. Cu siguranță un moment cheie a fost cel de de conștientizare a nevoii de a mă întreba cine sunt, ce vreau și ce mă definește pe mine, Rowena, femeia, mai departe de așteptări și de etichete. Această nevoie a venit, cum se întâmplă de multe ori, odată cu un eveniment tragic pentru întreaga comunitate din care fac parte. De acolo am început să îmi pun întrebări pe care o femeie ce vine dintr-o comunitate închisă nici nu are voie să și le pună, pentru că sunt prea înfricoșătoare. Iar atunci când am început să îmi pun întrebări am realizat că generațiile dinaintea mea aproape că mi-au pregătit fundația necesară de la care eu să plec în căutare de răspunsuri. Tatăl meu a fost primul în comunitatea noastră care a început o facultate, mama a fost singura care a terminat zece clase, iar frații mei primii care au terminat studii superioare și au decis să lase negoțul la tarabă pentru cariere în multinaționale. Ei mi-au dat curajul să caut.
Am plecat din țară la studii, m-am întors cu ceva răspunsuri, dar drumul către a mă dezice de fricile mele a fost lung, cu multe suișuri și coborâșuri. Dar am avut noroc pentru că am avut susținerea și iubirea necondiționată a fraților mei mai mari care m-au ghidat de fiecare dată când eram aproape de a mă pierde pe acest drum al autocunoașterii.
Scriu într-un jurnal de mai bine de 10 ani, dar nu m-am gândit niciodată să public ceva. Dar acum 2 ani am citit un articol în Vice despre un tânăr de etnie romă care lucrează ca fotomodel în New York. Comentariile la acest articol erau absolut îngrozitoare, extrem de rasiste. Mi-am amintit că există, încă, foarte multe preconcepții despre rromi, la noi în țară, și am sunat-o pe Elena Stancu, cu care am lucrat la Marie Claire. I-am povestit și ea m-a îndemnat să spun povestea mea în speranța de a contribui la crearea unei imagini mai coerente a identității etniei rome în România. Ea m-a pus în contact cu cei de la DoR și ei m-au ajutat să scriu un eseu numit “Cine în lume sunt eu?”. Prin urmare au fost multe momente și mulți oameni care m-au ajutat să mă hotărăsc să scriu.
Momente cheie în dezvoltare
Este interesant să constat că momentele ce mi-au definit drumul au fost date de întâmplări dureroase, dar presupun că doar așa știu să învăț. Două dintre capitolele cărții mele se numesc “Silence and Howls” (Liniște și urlete), fiecare dintre ele situate în diferite etape ale vieții mele.
Prima parte este dedicată familiei mele. Partea a doua a cărții, dedicată copilăriei, începe cu “Liniște și urlete” pentru că liniște era ceea ce îmi doream când întreaga mea comunitate îl plângea pe tatăl meu.
Parte a treia a cărții, dedicată conștientizării nevoii de a mă dezice de etichetele mele, începe cu “Liniște și urlete” pentru că liniște era ceea ce îmi doream când întreaga mea comunitate îl plângea pe nepotul meu. Cele două întâmplări m-au împins de la spate pentru că nu mai era posibil la 25 de ani să accept viața așa cum vine. Am simțit nevoia să înțeleg dacă există un sens al vieții. Cu această dorință am plecat de acasă, m-am mutat în Madrid pentru un master, și acei doi ani, departe, au fost cruciali pentru dezvoltarea mea ca om. În acea perioadă am început să înțeleg cât de mică era lumea Rowenei dinainte de a pleca, cât de paralizată în timp, în reguli și preconcepții. Odata ce am înțeles, nu am mai putut să fiu cine eram înainte. Am vrut sa continui să cresc.
Dorința de a scrie
De când eram copil îmi plăcea să scriu poezii și povești, dar odata cu adolescența mi-am pierdut dorința de a scrie. A revenit atunci când m-am mutat în Spania, când am început să scriu zilnic într-un jurnal. Au trecut aproape 10 ani și țin acest obicei cu sfințenie. Dar, cine m-a motivat să scriu a fost Elena Stancu, care mi-a dat curaj să public un eseu deși nu sunt scriitoare, ci mai degraba corporatistă. Apoi, când m-am mutat în State am început un curs de memoir writing. Am zis că o fac pentru mine, pentru ca aveam așa de multe povești ale femeilor din familia mea pe care voiam să le spun copiilor mei. Dar școala pe care am facut-o m-a ajutat să înțeleg că am o carte în poveștile mele, și astfel m-am decis să îmi asum scrierea unei cărți.
Geneza și mesajul cărții
În 2021, dupa ce am publicat în DoR și m-am mutat în SUA, am descoperit-o pe Cécile Barlier și cartea ei A Gypsy’s Book of Revelation. Am luat legătura cu ea și mi-a devenit mentor. Ea m-a îndemnat să mă înscriu la o școala numită The Writers Studio iar acolo am cunoscut-o pe minunata Michelle Herman, care folosește o tehnică foarte interesantă pentru a încuraja începători ca mine să scrie povești scurte. În câteva luni, deja aveam prima parte a ceea ce este acum cartea mea. Așa am început.
Mesajul pe care vreau să-l transmit are mai multe aspecte. Drumul parcurs de mine este unul de auto-descoperire, o poveste ce captează aspecte ale condiției umane și frumusețea ei indiferent de context si limitări. Din punctul acesta de vedere, cumva mai general, mesajul este pur și simplu că merită să ne punem întrebari profunde și să ne urmăm instinctul de a căuta răspunsuri.
Apoi, mesajul foarte clar pe care îl adresez femeilor ce provin din comunități sau familii închise este să aibă curaj să își asculte vocea interioară, nu doar vocile celor din jur. Așa cum am spus în eseu și am scris în introducerea cărții dedicată fetiței mele care va veni în două lumi: “Nu ești datoare nimănui cu nimic, nici mamei tale, nici tatălui tău, nimănui din familia ta, nici soțului tău dacă deja te-ai măritat, nici măcar copiilor tăi dacă ai deja. Continuând să trăiești conform dorințelor lor va duce la moartea ta, ca femeie, ca suflet. Când vei muri, sufletește, nu vei mai putea să faci lumea întreagă să lumineze”. Dar ceea ce mi-am dorit cel mai tare a fost să scriu o carte din care oricine citește să poată învăța ceva despre el însuși. Prin urmare sper ca fiecare cititor să își găsească propriul mesaj în paginile cărții scrise de mine.
Răspunsul la "Who am I in this world?"
Cred că sunt încă pe drum, dar consider că sunt într-un loc mult mai bun față de atunci când am început să caut. Toți anii aceștia nu am făcut altceva decât să conștientizez etichete sau măști - mai degrabă, ce le purtam fără să mi le doresc sau să mi le asum. Cu cât merg mai departe în aceste căutări cu atât devin mai autentică. Frica de mă depărta prea tare de cunoscut este, cu siguranță, în continuare de acolo, dar acum știu să o gestionez ceva mai bine și continui să curăț foile de ceapă pentru a ajunge la răspunsul real.
Procesul creativ
Scrierea în sine a durat cam un an, însă căutarea a durat cam 10 ani. De asemenea, acum doi ani, când a început pandemia, m-am mutat înapoi acasă, din Irlanda, și am avut mult timp să petrec alături de mătuși și unchi. Acești vârstnici ai comunității au fost o sursă extrem de importantă de povești despre femeile din famila mea ce au supraviețuit sclaviei în România, celor două războaie mondiale și deportării în Transnistria. Fiecare poveste a fost o surpriză incredibilă pentru mine și mi-am dorit foarte tare să captez învățăturile acestor întâmplari.
Publicarea
După o vreme de studiat la Writers Studio m-am înscris la Georgetown University. Cei de la Georgetown au un curs de 12 luni, în care primele 7 luni sunt extrem de intense, dedicate finalizării unui manuscris, împreuna cu o echipă de editori, iar următoarele 5 luni sunt dedicate publicării manuscriscului, doar pentru autorii selectați. Eu sunt acum în cea de-a doua parte a programului, în care am fost alocați unei edituri, mai exact New Degree Press. Prima parte este această campanie de crowdfunding, pe care ei ne ajută să o gestionăm. Dacă fondurile sunt suficiente, autorii primesc o altă echipă de editori, designeri, etc., cu care se lucrează pentru înca 4 luni, pentru finalizarea și publicarea cărții.
Engleză vs. română
Nu m-am gândit vreodată să scriu o carte, cu atât mai puțin în engleză, dat fiind că ultima dată când am studiat gramatica limbii engleze a fost în liceu. Însă mentora mea si toți profesorii mei sunt vorbitori de engleză, prin urmare m-am decis să scriu în această limbă, ajutată fiind de o mulțime de oameni. Dar, cu siguranță, scopul este să traduc cartea în română și să o public la noi în țară în 2023.
Fricile și speranțele publicării
Oh, nenumărate frici și speranțe. În primul rând că nu mă așteptam ca cineva să fie interesat de această carte, pe langă cei din familia mea. Prin urmare cea mai importantă frică a tuturor autorilor din comunitatea de începători pe care am creat-o în Georgetown este: dar cine ar vrea să citească o carte scrisă de mine?. Dar, încă o dată, am înțeles cum ego-ul meu propriu uneori este cel mai mare inamic al meu, din cauza lipsei de încredere în mine, în oameni. Odata ce am început campania, numeroase persoane la care nu mă așteptam sub nicio formă m-au susținut fără nicio așteptare. De la foști colegi, pe care nu i-am mai văzut de peste 12 ani, până la oameni din copilăria mea.
Iar speranța cea mai mare a fost și este ca această carte să ajungă în mâinile fetelor/femeilor care au nevoie de ea. Dacă o singură fată în lumea asta prinde curaj să se descopere și să crească frumos, ca o femeie împlinită, atunci tot acest proces a meritat efortul. Asta îmi doresc cel mai tare.
Fonduri pentru organizația Giuvlipen
În primul rând, am ales-o pentru că a fost fondată de doua femei de etnie romă pe care le admir foarte tare; femei asumate și curajoase. Apoi, pentru munca minunată pe care o fac, de a trezi pasiunea pentru exprimarea de sine în copii și tinerii de etnie romă.
Schimbă arta vieți?
Nu există urmă de îndoială. Cărțile, pentru mine, au fost porți către lumi la care eu nu aveam acces. Scrisul altora mi-a format harta mentală a ceea ce este posibil sau nu în viață. Fără astfel de surse de inspirație lumea noastră rămâne extrem de mică. Asta este o constatare empirică, pentru că majoritatea celor din comunitatea nu consumă artă de această calitate.
Acasă
Acasă este un concept foarte interesant pentru mine, având în vedere că până la 7 ani spuneam “acasă” banchetei din spatele mașinii tatălui meu, deoarece călătoream 10 luni din 12, între Ungaria și România, la diverse târguri locale.
Acum oriunde locuiesc, chiar și pentru un timp scurt, devine “acasă”. Dar, evident, acolo unde sunt mama, sora și frații mei va fi și inima mea. De aceea mă întorc foarte des în București, mai des decât orice expat pe care îl cunosc.
Mesajul tău pe un banner în București sau New York
Dacă nu ai mai fi mâine, ai fi mulțumită cu ceea ce a fost viața ta?
