Născut în '82, în București, trecut prin perioade instabile și vulnerabile, la fel ca mai toată generația lui, Mihnea Mihalache-Fiastru a avut încredere în instinctul lui autoformator și a acționat în virtutea lui, în toate proiectele editoriale și artistice în care s-a implicat. A studiat psihologia, a lucrat în presă, este autorul a trei volume de proză, Expres, Tehnologia Expunerii Universale și ȘPEC, colaborator Vice și Trepanatsii, inițiatorul proiectul de antropologie video Ștrăndooț și al serialul web de docu‑fiction Șușanele, jumătate din duo-ul inventiv și de soluții creative Fiastru, fotograf.
Inspirația e atunci când intuiesc felul în care o idee ar putea să funcționeze, cum s-ar putea materializa, în ce fel ar fi mai bine reprezentată, imagine, text, ce fel de imagine sau ce fel de text sau foto+text. Am unele gânduri care apar și trec, dar drumul până la un proiect e destul de lung. E adevărat, însă, că am niște spații de desfășurare, să le zic, o zonă intima, apropiată, pe de-o parte și întâlnirea dintre ficțiune și documentar, pe de altă parte, spune Mihnea.
Vorbim cu el despre toate lucrurile pe care le-a făcut până acum, despre presă, scris, fotografie, webseries, arhitectură de brand, proiecte personale și comerciale, inspirație, negociere creativă și supraviețuire artistică.
Ce e cel mai important de știut despre tine
Sunt tatăl Rosei și jumătate din duo-ul inventiv și de soluții creative Fiastru, alături de Otilia Fiastru. Pentru mine astea sunt chestiile importante, dincolo de care nu-mi dau seama ce ar fi important de știut despre mine pentru persoanele care nu mă cunosc. Sunt autor de proiecte editoriale și artistice (vizuale, în principal) și, mai nou sunt o treime din evenimentul bianual ”Piața de Artă și Design” împreună cu Otilia și cu Eugen Rădescu.
Privind înapoi, îmi e greu să mă desprind de schimbările sociale și de istoria locului, au fost lucruri mai mari și mai importante decât mine care m-au făcut să mă adaptez atât cât am putut și să fac și eu parte din lumea în care am trăit și trăiesc. Sunt născut în București, în 1982 și de atunci și până acum societatea a trecut prin multe. Am trăit perioade instabile și vulnerabile, la fel ca majoritatea persoanelor din generația mea. Din punct de vedere profesional cred că singurul moment important a fost acela când, ca reacție de supraviețuire la începutul anilor 2000, am decis, fără să-mi dau seama, să am încredere și să acționez după un instinct autoformator. De acolo am început.
În presă
Am intrat în presă la vârsta de 19 ani, la finalul anului 2001 și nu a fost altceva decât o soluție, singurul domeniu în care am găsit un loc, alături de câteva persoane în care aveam încredere. Atunci presa era un domeniu de neprofesioniști, controlat de câțiva profesioniști care considerau că puteau susține mass-media folosindu-se de persoane necalificate. Principiile după care funcționa presa erau capitalizarea și controlul. Oricine își dorea o conversie profesională sau căuta o pârghie de supraviețuire își putea găsi un loc în mass-media, persoane care veneau din actorie, transporturi, cu pregătire tehnică sau în economie, nu prea conta, important era să se scrie textele, așa cum se agrea ca acestea să fie scrise. Acel tip de mass media a fost criticată de jurnalismul independent de la finalul anilor 2000 și din anii 2010.
Acum, mass media este criticabilă cu totul. Despre toate aceste lucruri și despre cum am simțit acele vremuri am scris în cel mai recent volum al meu, ”ȘPEC” publicat la începutul verii la editura Dezarticulat. Este un volum de nonficțiune la intersecția dintre eseu și memorialistică care se citește rapid și fără pretenții, plin de întâmplări și considerente despre presa galbenă din anii 2000.
Nu mi-am propus să renunț la presă, pur și simplu s-a consumat, nu m-am mai regăsit în textele de tipul ăla. Undeva la finalul anilor 2000 am început să lucrez un gen mai editorial, la intersecția dintre eseu și reportaj, o soluție care mi s-a părut viabilă, dar până la urmă m-am plictisit și de asta. Chiar și așa, nu am ieșit vreodată total din mass-media, nici nu m-am radicalizat în vreun fel, doar s-au pierdut sensurile și motivațiile. Întotdeauna a mai fost câte o colaborare sau câte un guest care m-a ținut în domeniu. În prezent colaborez cu publicația Trepanatsii și mă bucur de chestia asta. Nu mă văd revenind în presă, mi s-ar părea simpatic să lucrez ca fotoreporter sau ca reporter de noapte, dar e o fantasmă, nu se va întâmpla.
Serialul Șușanele
Șușanele a pornit de la documentări pe care le-am lucrat în anii 2000 în presa galbenă, pe care, o parte dintre ele, le-am reluat într-o serie de articole care s-a numit ”mituri ratate” pe care am publicat-o în Vice în perioada 2010-2011. Îmi era clar de la momentul inițial că aceste povești nu puteau fi formulate așa cum mass-media de tipul ăla și din acea perioadă o cerea, ca și cum era ceva ”serios” sau ”adevărat” la mijloc. Am rămas cu gândul la faptul că am lucrat ceva ce știam că nu fusese dus la forma la care consideram eu că aceste mituri și istorii gonflate ar fi fost cazul să ajungă. La un moment dat, în 2015, când, deja, se lucra video independent și aveam în jurul meu persoane care se ocupau cu asta, m-am gândit că o serie de puneri în scenă grosolane ar putea servi reprezentării acestor povești așa cum îmi închipuiam eu că ar fi bine să ajungă la public.
Acum, când webseries-ul ”Șușanele” începe să primească recunoaștere în mediul academic, se pune în discuție, printre altele, dacă episoadele ar fi funcționat în cazul în care ar fi fost realizate ca documentare clasice, iar consensul la care se ajunge este că, mai degrabă, nu. În general nu îmi place să discut despre cum sunt primite proiectele mele, pentru că sunt de părere că felul în care un anumit material este receptat ține de subiectivitatea receptorului. Altfel, sigur că reacții au fost de tot felul.
Temele care te preocupă acum
Nu am niște teme, nu am nici măcar niște subiecte, astea pot fi oricare. Inspirația e atunci când intuiesc felul în care o idee ar putea să funcționeze, cum s-ar putea materializa, în ce fel ar fi mai bine reprezentată, imagine, text, ce fel de imagine sau ce fel de text sau foto+text. Am unele gânduri care apar și trec, dar drumul până la un proiect e destul de lung. E adevărat, însă, că am niște spații de desfășurare, să le zic, o zonă intima, apropiată, pe de-o parte și întâlnirea dintre ficțiune și documentar, pe de altă parte.
Declicul spre fotografie
Nu a fost un declic, am lucrat reporter special și îmi făceam singur terenul, documentam foto și scriam texte. Înainte de asta, în copilărie și adolescență, tata făcea fotografii și era un fel de deprindere în familie pe care m-am bucurat să o regăsesc în presă și cu care am rămas și azi. Nu urmăresc ceva anume, pentru mine fotografia este un instrument care mă ajută să-mi ordonez viața așa cum cred eu că e bine, cu ajutorul ei îmi mai aduc aminte de perioade, mai revizitez, dar și fac planuri pentru viitor, îmi mai vin idei, chestii dintr-astea.
Cum și când scrii
Scriu atunci când mă decid că vreau să lucrez la un volum. Îmi fac un plan/schiță de volum și apoi îmi fac și unul de scriere pe care îl introduc în activitatea zilnică. Nu e ușor și ocupă timp, o oră sau o oră jumate dintr-o zi e, de fapt, destul de mult. Nu am niciun tabiet, scriu și la comandă și perioada de mass media m-a ajutat mult în sensul ăsta. Prima dată citesc persoanele sau persoana cu care lucrez la volumul care urmează să apară și Otilia.
Expres
Într-adevăr, dintre cele trei volume ale mele de proză de până acum, Expres este cel mai cunoscut. Din punctul meu de vedere Expres seamănă destul de mult cu Șușanele, Ambele proiecte cuprind atât înscenări ale unor documentări, cât și istorii personale. Atât pentru Expres, cât și pentru Șușanele, documentările pentru înscenări fuseseră făcute cu mult timp în urmă. Ambele sunt proiecte de docu-ficțiune. Punctul esențial, cred eu, este că și Expres și Șușanele conduc publicul pe un teren pe care nu va primi răspunsuri, unde factualitățile și interpretările se anulează reciproc și ambele proiecte sunt, de fapt, mai mult despre cum publicul se raportează la ele. Sunt diferite pentru că acolo unde Sușanele blufează, Expres esențializează, acolo unde Șușanele amplifică, Expres reduce pentru a obține un efect invers, o normalizare a unor acțiuni și momente din trecut oricum exagerate privite prin lentila de acum.
Am început să scriu la Expres în 2017, totul a fost întâmplător. Un prieten, poetul și artistul Vasile Leac voia să scoată o colecție și m-a întrebat dacă aș fi interesat să particip și eu cu un volum și i-am răspuns că da. Până la urmă planul lui Vasile cu colecția a picat, însă eu avansasem cu Expres și am zis că o să termin volumul și o să-l public. Cam asta a fost, cartea a apărut în primăvară 2019.
Te interesează cronicile, reviwe-urile?
Sigur, da, le citesc, în măsura în care aflu de ele. Le citesc din perspectiva că fiecare își face treaba și cred că e o poziționare corectă.
La ce lucrezi acum
Nu am în lucru niciun proiect nou, dar am câteva în pending, unele chiar finalizate. Poate vor ieși sau poate nu.
Proiecte comerciale
Fiastru a pornit atunci când Otilia și cu mine ne-am dat seama că, în principiu, am putea acoperi o zonă de department de creație dintr-o agenție de publicitate și am zis să încercăm. Otilia avea un background consistent în advertising și design, eu puteam să fac copywriting și imagine și așa am pornit. Momentan Fiastru este proiectul nostru principal, pe lângă altele pe care le facem separat și împreună.
Oval este proiectul de bijuterie contemporană fondat de Otilia căruia îi acordăm o importanță deosebită și sperăm ca, în timp, Oval să devină proiectul nostrum principal și să renunțăm la branding și alte activități din zona advertising. Mai e până acolo, însă.
Legat de Fiastru, am avut și avem proiecte foarte diferite și clienți din toate zonele, de la proiecte personale mici, până la unele mai de anvergură din zona publică, subcontractați de parteneri de-ai noștri. Avem norocul că avem destule cunoștiințe cu care putem lucra și chiar și atunci când un proiect a necesitat soluții din afara razei noastre de acoperire, am reușit destul de ușor să găsim variante pentru ca totul să răspundă nevoilor clienților noștri. Sigur, noi suntem o micro-entitate în schema asta largă de advertising, dar lucrăm direct cu clienții, avem un dialog onest, empatic, în sprijinul a ceea ce vrea fiecare să facă și oferim soluții până în punctul în care ni se epuizeză resursele, până când nu putem face față. Nu am ajuns, încă, vreodată acolo, dar așa ne poziționăm.
Clienții și negocierea creativă
Cum spuneam, avem clienți din multe zone, avem un cont de Instagram, de portofoliu, unde postăm o parte dintre job-urile noastre și din care se poate observa ușor diversitatea proiectelor. Noi considerăm că oferim servicii, nu ducem negocieri creative. Lucrăm clasic, pe brief, pe baza căruia oferim o paletă de soluții pentru care avem un cost. Atunci când se depășește paleta de soluții, rediscutăm.
Apoi, mulți dintre clienții noștri vin cu proiecte personale de care sunt foarte legați emoțional și au și niște soluții la care țin și au nevoie de la noi de diferite formule de suport pe care, de regulă, le oferim. Otilia și cu mine ne focusăm pe soluție și mai puțin pe cum credem noi că trebui să fie o denumire sau o identitate vizuală, dacă cineva vrea ceva musai, încercăm să ne întâlnim undeva la mijloc. Amândoi ne folosim de toate resursele de creație pe care le avem, de toate referințele și influențele, dar nu avem mândrie creative. Asta și pentru că noi considerăm că nimic din ce lucrăm nu este făcut degeaba, dacă noi avem o idee pe care o considerăm bună și care nu ajunge să fie folosită într-un proiect, o vom propune cu următoarea ocazie. Apoi cu următoarea și tot așa, își va găsi locul, la un moment dat.
Identitatea vizuală a micilor afaceri
Noi lucrăm arhitectură de brand, în formula asta generală, identitatea vizuală reprezintă un element propriu-zis, punctual. Sigur, identitatea vizuală se aliniază cu filosofia de brand și cu felul în care brandul dorește să se prezinte. În principiu, cel puțin din clienții pe care îi avem noi sau poate că și din felul în care lucrăm, în ceea ce privește identitatea vizuală am remarcat că s-a mai renunțat la abordările decorative și cu caracter de excepționalitate și se merge mai mult pe design și functional.
