O nișă de oameni inconștienți, dar pasionați. O filosofie de a face lucrurile. O reacție la la mainstream. Alternativul înseamnă muzică făcută de dragul muzicii, de regulă compusă tot de oamenii care o și cântă – fără liste de 4 songwriteri și 8 producători pentru o piesă de 2 minute.
La final de vară, între 19 și 21 august, pe plaja încă sălbatică de la Tuzla, are loc cea de-a treia ediție a festivalului de alternativ - Living Rock. Line-up-ul este destul de variat, cu trupe locale ca byron, Vița de vie și The Mono Jacks și cu 2 mari nume internaționale: Piqued Jacks (Italia) și Balthazar (Belgia). Trupe de alternativ, dar ce mai înseamnă alternativ pe scena muzicală locală și ce-i lipsește ca să aibă mai multă priză la români? În plus, ne-am întrebat ce trebuie să facă un artist de pe scena de alternativ din România ca să-și găsească loc în line-up-ul festivalurilor. Ne-au răspuns Cosmin Ionescu, PR al agenției Overground România și parte din echipa organizatorică a festivalului Living Rock, dar și câțiva artiști din alternativul autohton.
Muncă și răbdare
Adi Despot, solistul trupei Vița de Vie, își aduce aminte că alternativul a scos capul în România prin 2000, cu 10 ani în urmă față de US și UK și crede că nu a nimerit tocmai bine în Balcani, însă 20 de ani mai târziu, majoritatea main acts din România sunt alternativ sau derivate din alternativ. Din păcate mulți cedează (prea) ușor, apar și dispar. Alții confundă cântatul cu îmbrăcatul. N-a zis nimeni că trebuie să fie simplu, cu atăt mai mult azi, cănd oferta este mai mare decât cererea iar în digital toată lumea concurează cu toată lumea.
La festivaluri, Adi spune că se ajunge greu și că tinerii artiști ar trebui să muncească mult și să aibă răbdare. ”Nouă ne-a luat 26 de ani sa ajungem unde suntem azi, în timp ce tinerii artiști vor asta de azi pe mâine. Degeaba ajungi într-un line-up dacă nu știi să ții chitara în mână pe scenă și nimeni nu e impresionat de show-ul tău. Noi venim dintr-o perioadă când singura cale de acces către noii ascultători era să te duci peste ei, în orașele lor și să le cânți. La 5 oameni, dacă atâți erau acolo. Ăia 5 duceau vestea mai departe și anul viitor veneau 20. Și tot așa”, spune Adi Despot.
Doru Trăscău, solistul trupei The Mono Jacks, este de părere că alternativ în România încă înseamnă o nișă mică, ocupată de cele mai multe ori de oameni uneori inconștienți, dar pasionați. Nu crede că e un lucru rău faptul că muzică alternativă nu e în mainstream pentru că, deși fanbase-ul artiștilor din alternativ este mai puțin numeros, zice el că e cu siguranță mai autentic.
Credit foto: Cristina Oltean
Reacție la mainstream
Cosmin Ionescu face parte din Overground Music și lucrează cu alternativul de câțiva ani buni. Consideră că alternativul românesc este o estetică, sau e mai degrabă o filosofie de a face lucrurile. O reacție la mainstream sau o lume în sine, perfect valabilă pe cont propriu.
”Pentru mine, alternativul înseamnă muzică făcută de dragul muzicii, de regulă compusă tot de oamenii care o și cântă – fără liste de 4 songwriteri și 8 producători pentru o piesă de 2 minute. Artă din sufletul artistului mai degrabă decât un produs de marketing gândit la milimetru. Muzică făcută cu intenție de un om sau de un grup de oameni care își asumă cu curaj o viziune care inclusiv poate să deranjeze, mai degrabă decât ceva redus la cel mai mic numitor comun, ca „să placă la toată lumea”. Și pe coordonatele astea, genul muzical în sine devine mai puțin relevant – nu trebuie neapărat să aibă chitară și tobe, din punctul meu de vedere.
Din păcate, lipsește foarte tare expunerea publicului la altceva decât ce e mainstream, tocmai de aceea alternativul e încă o nișă. Trăim întrun cerc vicios - mass-media oferă publicului exclusiv ceea ce acesta cere, refuzând cu încăpățânare să-și asume vreun risc sau vreo misiune de educare, iar publicul larg, de partea cealaltă, nu cunoaște deloc lumea din spatele cortinei de mainstream și nu are nici o portiță de acces către aceasta. Poate oamenii ar comanda, dar habar n-au cât de vast e meniul. N-am să uit imediat după tragedia de la Colectiv, când muzica trupei Goodbye to Gravity a reușit să spargă această barieră pentru o vreme, valul copleșitor de reacții apreciative la adresa muzicii lor. Atât de mulți oameni descopereau acel gen de muzică rock abia atunci, în acel context oribil, și constatau cu uimire că le place! Multe variațiuni de la „Wow, nu credeam că o trupă românească poate să sune așa!” la „De ce nu auzim niciodată muzica asta pe radio?”. Însă timpul a trecut, acest embargou tacit pare că s-a reinstaurat și ne-am întors între granițele celor 1-2 radiouri naționale care mai difuzează și „altceva”. Iar dacă artiști de alternativ consacrați, precum Vița de vie de exemplu, au reușit să mai facă niște breșe în acest sistem, pentru generațiile tinere, trupele care cântă de mai puțin de 10 ani, e aproape o misiune imposibilă.
Uite, ca să reiau mai succint: peste tot în lume, trupe ca Muse, Gorillaz sau Radiohead sunt cât se poate de mainstream, muzica lor e peste tot și lansările lor sunt evenimente uriașe, luând constant discuri de aur și de platină în țări ca Polonia sau Ungaria (ca să menționez doar dintre vecinii noștri mai est-europeni). La noi însă toți acești artiști sunt aruncați în grămada de „alternativ” și îi difuzează un singur radio cu o cotă de piață oricum foarte mică”, spune Cosmin.
Artiștii de pe scena de alternativ din România își găsesc loc în line-up-urile festivalurilor „cu greu” - acesta ar fi răspunsul scurt. Răspunsul lung e unul complicat și mai ales complex, iar Cosmin a expus două mari probleme. Pe de-o parte, paradigma „ce e românesc e din oficiu prost și ce e străin e din oficiu bun” e din păcate foarte bine înrădăcinată în mentalitatea organizatorilor de festivaluri. Ținem cu toții minte primele festivaluri mari din anii 2000 unde rolul artiștilor autohtoni era exclusiv să facă warm-up pentru headlinerii internaționali, cântând în bătaia soarelui și pentru foarte puțini oameni. În ultimii ani, din fericire, pare că acest mindset nu mai e atât de întâlnit – există din ce în ce mai multe festivaluri care nu se jenează să aibă capi de afiș locali, și în același timp au apărut din ce în ce mai mulți artiști capabili să ofere un show complet, cu nimic mai prejos de orice artist internațional. Însă mai e în continuare mult de lucru la capitolul ăsta.
”De partea cealaltă, a organizatorului, e un calcul destul de rece bazat pe cifre: câte bilete pentru festival ai tu capacitatea să vinzi? Dacă tu ca artist ai ajuns în punctul în care ai fani care să cumpere bilet la festival de dragul tău, atunci poți avea o poartă deschisă. Asta, din păcate, reduce drastic din șansele pe care le pot avea artiștii mai la început de drum, și mai ales în această perioadă nesigură din atât de multe puncte de vedere, nimeni nu prea e dispus să facă acte de caritate. Noi, la Living Rock, încercăm pe cât putem să balansăm cele două perspective: să oferim niște locuri bune în festival unor artiști în potențialul cărora credem foarte mult, chiar dacă poate nu au box office-ul atât de ridicat, și în același timp să menținem linia unei oarecare predictibilități financiare, investind în artiști care oferă, la rândul lor, un return acceptabil.
Legat de festivalurile internaționale, e o discuție total separată care ar merita mult mai mult spațiu. Pe scurt, știu că toată lumea visează Sziget, Exit și Glastonbury, dar sfatul meu ar fi start small. Există un circuit european de festivaluri de showcase axate pe music discovery, unde agenți de booking și mulți alți specialiști din industria locală și europeană merg ca să descopere artiști noi cu potențial de export. Mastering the Music Business (MMB) de la București e unul dintre ele, și va avea loc între 6-8 septembrie – începeți de acolo, mergeți pe la conferință, faceți mult networking și ar putea fi un pas în direcția bună”, spune Cosmin.
