Tensiunile dintre Rusia și Ucraina erau un subiect discutat intens în România pe la mijlocul lunii februarie, deși puțini credeam că am mai putea trăi un război în aceste vremuri. Jurnalistul Ionuț Sociu și fotograful Marin Raica au decis să meargă atunci în satele din Nordul Sucevei, de la granița cu Ucraina, să afle ce spun oamenii de acolo despre situația din ultimele luni. La câteva zile după ce și-au încheiat documentarea în zonă, mai multe orașe ucrainene au fost atacate.
A fost clar pentru ei, chiar de pe 24 februarie, că trebuie să meargă în Vama Siret, să relateze despre criza umanitară de acolo, să afle povești ale oamenilor care fugeau din calea războiului.
” Momentul în care am ajuns la Siret - acela fost cel mai năucitor. Primul sfert de oră în care eram efectiv blocat, nu reușeam să procesez nimic. Mă uitam la toate acele mame, cu copii în brațe și cu ochii înlăcrimați, și mi se părea ireal”
În paralel cu evenimentele de la granițele României cu Ucraina, Ionuț urmărea și situația din Polonia. Următorul pas firesc în demersul său jurnalistic de a povesti despre solidaritate în vreme de război a fost să surprindă și realitatea de la frontierele Poloniei.
”Am întâlnit ucraineni, mame cu copii, care erau deja de câteva săptămâni stabiliți în Polonia. Era o cu totul altă energie decât cea de la Siret, din primele săptămâni, pentru că acum îi vedeam pe acești oameni într-o etapă letargică și apăsătoare”
Ionuț Sociu este reporter Scena9 și ne povestește despre experiențele sale jurnalistice din ultimele săptămâni, legate de războiul din Ucraina.
Din biografie
Am absolvit Facultatea de Teatru (secția Teatrologie) din cadrul UNATC în 2007, iar mai apoi am studiat timp de doi ani la Bard College Berlin, un colegiu de arte liberale cu un model educațional interdisciplinar, care era fix pe gustul meu: puteam să virez dinspre filosofie spre istoria artei & literatură și să explorez în mai multe direcții. Am colaborat cu diverse publicații din România ca jurnalist cultural și critic de teatru, iar din 2017 lucrez ca reporter la Scena9. Cu critica de teatru am încheiat-o de multă vreme, în schimb în ultimii ani am început să scriu dramaturgie.
Experiența ta în poveștile de război
Poveștile de război m-au interesat mereu, doar că o făceam mai degrabă prin interviuri sau articole despre artiști, scriitori și oameni de teatru din Siria, Irak, Serbia ș.a. M-aș opri însă asupra unui moment anume: în urmă cu șase ani, am fost în Turcia, în Gaziantep, chiar lângă granița cu Siria, unde am documentat poveștile mai multor copii refugiați sirieni care trăiau și munceau în Turcia. A fost o experiență care m-a marcat (inclusiv) emoțional și la care m-am tot gândit în ultimele săptămâni, de când a început invazia în Ucraina. Eram la 100 de km de Aleppo, în perioada în care războiul era în toi, iar în Gaziantep se stabiliseră 500.000 de refugiați sirieni. Până atunci, războiul era pentru mine ceva oarecum abstract (așa cum îl percepeam uitându-mă la știri sau la filme), dar abia atunci am înțeles într-o oarecare măsură ce impact devastator are un război asupra oamenilor și cât e de dureroasă poate fi dezrădăcinarea.
Credit foto: Marin Raica
Despre război, când aceasta părea foarte departe
Pe la mijlocul lui februarie, am hotărât împreună cu colegul meu Vlad Odobescu să facem un reportaj despre adăposturile antiatomice din București. Am mers în aproape toate sectoarele din capitală și așa a ieșit materialul ăsta. Recunosc că m-a luat o oarecare anxietate în timp ce bântuiam prin subsolurile alea, o stare care nu mi-a dat pace nici în zilele următoare, când am decis să plec împreună cu fotograful Marin Raica spre satele din nordul Sucevei, aflate la granița cu Ucraina. Asta se întâmpla înainte de 24 februarie. Ce mă interesa în primul rând era să văd ce zic oamenii care trăiesc la graniță și cum percep ei situația din ultimele luni.
Am fost în Vicovu de Sus, unde am stat de vorbă cu mai mulți ucraineni veniți să-și vândă marfa la târg, iar mai apoi în niște sate de ucraineni huțuli. În mod surprinzător, cei mai mulți dintre cei cu care am vorbit erau relaxați și nu credeau că va începe războiul. Erau zile calde, frumoase, cu voie bună. Războiul părea departe, foarte departe. Până în dimineața în care s-a schimbat tot.
Pregătirea emoțională și fizică pentru experiența de la Vama Siret
Eram în Botoșani în ziua în care a început invazia, o vizitam pe mama mea și încercam să mă odihnesc puțin după zilele petrecute pe teren în satele din Suceava. Mi-a fost clar din prima clipă că trebuie să plec spre Vama Siret, așa că n-am avut deloc timp să mă pregătesc fizic sau emoțional. Sincer să fiu, nici nu-mi dau seama ce ar presupune o astfel de pregătire.
Credit foto: Marin Raica
Impactul realității
Momentul în care am ajuns la Siret - acela fost cel mai năucitor. Primul sfert de oră în care eram efectiv blocat, nu reușeam să procesez nimic. Mă uitam la toate acele mame, cu copii în brațe și cu ochii înlăcrimați, și mi se părea ireal. Părea o imagine desprinsă din filme. Ireal - ăsta era cuvântul pe care îl auzeam și de la cei din jurul meu. Doar că era cât se poate de real. După ce a trecut acel prim șoc, mi-am dat seama că trebuie să trec peste blocajele mele emoționale și să relatez ce se întâmplă. Evident, asta nu înseamnă că în zilele și săptămânile care au urmat am fost „zen”. Au fost momente în care mi-au dat lacrimile sau când mi se punea câte un nod în gât, și asta se întâmpla și în situații neașteptate. Era de ajuns să aud ceva în jurul - chiar și un cuvânt - sau să văd ceva care să mă copleșească. Pentru momentele astea nu ești niciodată pregătit.
Ce te-a interesat cel mai mult
Sunt două aspecte care mă preocupă: în primul rând, vocile oamenilor care fug de război. Acestea contau pentru mine atunci și contează și în clipa de față. Am întâlnit mulți oameni - ucraineni, dar și studenți străini - care voiau să vorbească cu jurnaliștii și care voiau să-și facă auzite vocile. Unii dintre ei simțeau nevoia să se elibereze și să fie ascultați de cineva, iar pentru alții era important ca mărturia lor să rămână undeva și ca lumea să nu uite. Mai ales în contextul în care începuseră să apară multe știri false.
Au fost și persoane care mi-au arătat filmările făcute de ele cu telefonul în orașele și satele lor bombardate, ba chiar insistau să-mi arate. Apoi, dincolo de voci, mă interesează felul în care funcționează solidaritatea, strategiile și modul în care se mobiliează oamenii, poveștile voluntarilor ș.a. Dincolo de scris, apare un alt aspect: îți dai seama că poți să ajuți. În situații ca astea, eu nu cred că jurnalistul trebuie să rămână doar un observator detașat. Poți să duci oamenii cu mașina, poți să-i îndrumi, poți să dai telefoane la cunoștințe pentru a le găsi cazare - nu văd nicio problemă în asta. Greșit mi s-ar părea însă să-i ajuți condiționat, pentru ca mai apoi ei să stea de vorbă cu tine, să-ți dea „o poveste” în schimb, ca într-un târg.
De la Vama Siret către Polonia
În paralel cu ce se întâmpla la granițele României cu Ucraina, urmăream și ce se întâmpla în Polonia, țară în care au ajuns peste 2.500.000 de refugiați din Ucraina. Situația e extrem de complicată acolo și eram curios să stau de vorbă cu oamenii, să aflu cum e cu solidaritatea și voluntariatul acolo - ce merge, ce nu merge; în același timp, mai era ceva care mă interesa: strategia instituțiilor de cultură din Polonia în ceea ce-i privește pe artiștii ucraineni (asta apropo și de discuțiile de la noi din ultima vreme). Din acest punct de vedere, trebuie spus că existau deja legături strânse între ucraineni și polonezi, inclusiv proiecte culturale, expoziții ș.a. Asta spre deosebire de relația noastră, a românilor, cu Ucraina, țara pe care abia acum începem să o descoperim în plan cultural. Și nu cred că e legat doar de Ucraina, e un paradox care ține de toată zona asta: suntem aproape unii de alții, dar nu ne cunoaștem unii pe alții. Știm mai multe despre literatura irlandeză și islandeză decât despre literatura bulgară sau sârbă.
Ce te-a surprins cel mai tare în Polonia
Am hotărât să mă concentrez asupra Cracoviei și asupra unor mici localități din jur, cum e Rabka, o micuță stațiune balneoclimaterică unde s-au stabilit peste 2000 de refugiați. Am ajuns în Polonia într-un moment în care orașele mari atinseseră un punct limită și aproape că nu mai puteau primi refugiați. Am mers la diverse organizații, am petrecut ceva timp și în gara din Cracovia și la corturile din împrejurimi.
Ce m-a surprins e că de data asta am întâlnit și ucraineni, mame cu copii, care erau deja de câteva săptămâni stabiliți în Polonia. Era o cu totul altă energie decât cea de la Siret, din primele săptămâni, pentru că acum îi vedeam pe acești oameni într-o etapă letargică și apăsătoare, în care trecuse panica, dar în care apăruseră alte probleme. Care țin de neadaptare, depresie, anxietate - păreau suspendați într-o lume necunoscută și procesau altfel schimbările din viețile lor.
Discriminările pe criterii de rasă și abuzurile de la frontierele Poloniei
Să nu uităm un lucru: criza umanitară de la frontierele Poloniei nu a început pe 24 februarie 2022, ci încă din toamna anului trecut, la granița cu Belarus, acolo unde situația e în continuare una gravă. E un moment important și pentru organizații & activiști care și-au unit deja forțele pentru a-i ajuta pe refugiații din Ucraina, dar și pe cei care vin din Afganistan, Irak ș.a. Timp de șapte luni, au fost mai mulți jurnaliști și activiști care au documentat/documentează numeroasele abuzuri care au loc acolo, de o parte și de alta a graniței cu Belarus. Mesajul lor pentru autorități e următorul: e nevoie urgentă de ajutor umanitar pe toată frontiera de est & pentru toți cei care fug de război și persecuții, indiferent de locul din care vin și de culoarea pielii.
Poveștile de război care te-au emoționat
Ce pot să spun e că am întâlnit foarte multe femei puternice, mame cu copii, bunici cu nepoți, femei de la care am avea toți de învățat câte ceva. Una dintre aceste femei e și Tatiana, pe care am întâlnit-o la Vama Siret, la câteva zile după ce a început invazia în Ucraina. A trecut granița la miezul nopții, în timp ce ningea, împreună cu cei cinci copii ai ei: Vadim, Ruslan, Ilia, Sofia și Mișa (cel mai mic, Vadim, are câteva luni și cel mai mare, Mișa, are 13 ani). Iar a doua zi au ajuns în România și mama Tatianei și bunica ei. Practic erau patru generații alungate de război.
Când am întrebat-o despre drumul ei din Ucraina, din satul în care trăiau, până la granță, Tatiana mi-a zis așa: „În prima zi, când a început războiul, eram indecisă, mă frământam și nu știam ce să fac. Dar eram foarte speriată, mai ales că au fost bombardamente și în apropiere, acolo unde aveau rușii niște ținte. Trebuia să iau o decizie. Dacă nu mă mișcam repede, nu mai puteam pleca. Vă dați seama că e foarte greu să lași casa, curtea, căprițele, găinile și ce animale mai avem noi, dar în același timp era clar că viața copiilor mei e mai presus de tot ce las în urmă. Și în timpul ăsta vecinii din sat îmi ziceau: Nu pleca, unde te duci cu cinci copii la drum? Lași totul așa și pleci?”
Credit foto: Marin Raica
Ce este important atunci când documentezi povești ale oamenilor vulnerabili
Sunt câteva aspecte importante: trebuie să fii atent, să nu fii intruziv, să nu insiști când cineva nu vrea să vorbească cu tine, să nu-i expui în situații umilitoare, să nu te grăbești doar pentru a bifa niște lucruri. Nu pretind că știu cum se fac toate astea, dar pe unele le înveți din mers. Și, da, e posibil să greșești, dar important e să-ți dai seama de asta ca să știi ce faci într-o altă situație similară. Și mai cred un lucru: empatia e esențială. Faptul că ești acolo să asculți cu adevărat, nu doar să smulgi o poveste.
Cum te-au schimbat aceste experiențe jurnalistice de război
Ceva s-a schimbat, dar încă nu-mi dau seama ce și cum. Ce pot să zic e că s-a modificat oarecum felul în care percep lumea în general, și nu-mi dau seama dacă e doar o stare de moment, care ține de o vulnerabilitate emoțională. Mai exact, am senzația că lumea e un teren și mai nesigur azi și că totul se poate schimba peste noapte. Sunt mai sceptic acum când aud în jurul meu vorbindu-se de proiecte și planuri pe termen lung, e o senzație de provizorat, nu știu cum să explic. De aia nu pot să uit ce mi-a zis Serghei Bukovksi, regizor de film documentar pe care l-am întâlnit la graniță: „fiecare dintre noi e un posibil refugiat astăzi”.
