[Viață de ONGist] Sorana Pogăcean: Am fost dată afară din birouri de directori, luată peste picior de inspectori, ridiculizată de profesori. Aveam 22 de ani și prea puțină credibilitate

Crescând într-un oraș mic și liniștit, Sorana Pogăcean a înțeles repede că nu e nevoie de mulți oameni ca să produci o schimbare. Așa a făcut primii pași spre crearea de oportunități pentru tinerii din acel mediu: concursuri montane, activități de voluntariat care cuprindeau renovat de școli și curățenie în casele vârstnicilor. Toate au adus-o mai aproape de momentul în care, la 17 ani, a înființat primul ONG de tineri din orașul ei. În momentele în care a încercat să nu lucreze în ONG-uri, lucrurile nu s-au simțit niciodată la fel de natural.

La Fundația Noi Orizonturi lucrează din 2009, anul când s-a deschis primul birou la Cluj. De-a lungul drumului ei în acest mediu, Sorana a dat de oameni care au învățat-o să nu renunțe nici măcar atunci când e dată afară afară din birouri de directori sau ridiculizată de profesori.

Sub deviza școala ESTE a comunității, deci trebuie să răspundă nevoilor comunității și trebuie să implice comunitatea în rezolvarea lor, în 2022 ne dedicăm programelor care ajută școlile să răspundă cât mai bine acestei provocări. Comunitățile din mediul rural și cele cu statut socio-economic scăzut au fost lovite consecvent și consistent în această pandemie, iar deciziile politice au fost rareori în avantajul lor. Și membri comunității și ai școlii s-au simțit singuri și abandonați.

Acum, Sorana e manager de educație în cadrul fundației și spune că în viața de ONGist, nicio saptămână nu se aseamănă cu alta. De la lipit de etichete pe cutii până la deplasări în București pentru dezbateri, Sorana le face pe toate cu dăruire pentru misiunea fundației, aceea de a oferi modele de educație bazate pe experiență care să îi ajute pe tineri să se cunoască și să se dezvolte pe sine. Mai multe despre provocările pe care trebuie să le depășească în îndeplinirea acestei cauze am povestit cu Sorana în rândurile ce urmează.

Când și cum a inceput povestea ta cu ONGurile

Am crescut într-un orășel tare liniștit, de-a dreptul plictisitor pentru un adolescent. Orice părea cât de cât interesant presupunea să merg cu „ia-mă nene” până în orașul reședință de județ. Ceea ce am și făcut o perioadă până m-am prins că nu sunt singura nemulțumită și că nu e nevoie de mulți ca să agiți apele. La 14 ani organizam concursuri montane pentru iubitorii naturii, la 15 ani renovam o școală dintr-un sat izolat de munte, la 16 ani mobilizam aproape 100 de spiriduși pentru a face curățenie de Craciun în casele oamenilor vârstnici aflați în evidența celor de la asistență socială. La 17 înființam primul ONG de tineri din oraș și organizam alegeri pentru Consiliul Local al Tinerilor. La 18 ani, când am plecat la facultate, am avut trei gânduri: să văd care este orarul, să mă angajez pentru a mă susține financiar și să fac voluntariat la ONGurile alea cool și profesioniste despre care auzisem că există. Ceea ce am și făcut, până când voluntariatul s-a transformat în primul job „serios” (pun ghilimele pentru că mama m-ar fi vrut inginer la Drumuri și Poduri și cred că nici în ziua de azi nu crede că jobul meu e prea serios sau de viitor).

Cum ți-ai dat seama că vrei să lucrezi într-un ONG

Nu am știut de la bun început că vreau să lucrez într-un ONG, dar am încercat de mai multe ori să nu lucrez într-un ONG și nu mi-a ieșit. Ca orice ONGist și în mine coabitează doi demoni: dezamăgirea și speranța. Așa m-am născut: dezamăgită că lumea asta nu este așa cum ar putea să fie și cu încredere oarbă că pot să o schimb în bine. Două gânduri perfect iraționale care în mediul ONG creează un fel de „cerc virtous”, apreciat și încurajat și un „cerc al ineficienței” în alte medii.

Călătoria în Fundația Noi Orizonturi

În 2009 Fundația Noi Orizonturi era în plină expansiune națională și creștea un pui de birou în Cluj Napoca. Într-o cameră cu două birouri și plină de cutii am întâlnit-o pe Mihaela Todoca – omul care prin ambiție și forță de muncă m-a călit și m-a clădit. Nu conta că eram doi oameni cu un proiect cât pentru un departament guvernamental sau că resursele noastre erau atât de reduse că și acum îmi vine să păstrez markere pentru zile negre, misiunea noastră era să convingem sistemul educațional că tinerii au nevoie de contexte de învățare prin experiență, nu doar predare de informații și că au voce pe care trebuie și pot să o folosească cu mult înainte să devină adulți. Era enorm de multă rezistență din partea adulților din școli. Am fost dată afară din birouri de directori, luată peste picior de inspectori, ridiculizată de profesori. Aveam 22 de ani și prea puțină credibilitate. Dar aveam o Mihaela care lupta și ea pe fronturile ei și care nu zicea niciodată că o doare, ba mai mult, ziceai că o îndârjesc și mai mult refuzurile. Așa că am continuat să deschid uși, să caut soluții acolo unde nimic nu părea că merge și să încerc să fiu de ajutor.

Evoluția parcursului tău ongist

Au trecut 12 ani de când m-am alăturat echipei Noi Orizonturi, dar tot îmi este greu să explic ce fac în organizație: luni cumpăr produse de curățenie pentru birou și lipesc etichete pe cutii, marți plec la București să reprezint organizația la ceva dezbatere, miercuri refac un proiect depus acum 6 luni și aprobat ieri cu începere de alaltăieri, joi pregătesc pentru print un material educațional de la text la design, vineri plec la Suceava să țin un curs și între timp, fac raportul pentru alt proiect care doar ce s-a încheiat. Exagerez un pic, dar cam așa arată o săptămână de-a mea. Pandemia a mai oprit din deplasări, dar nu și din răspunderea față de diverșii stakeholderi. Fiecare om cu care interacționez trebuie să primească de la mine ceea ce are nevoie, la cele mai înalte standarde. Offline sau online.

Planurile&proiectele lui 2022

Unul dintre motivele pentru care apreciez Fundația Noi Orizonturi este faptul că răspunde nevoilor beneficiarilor și face eforturi constante să își adapteze soluțiile și proiectele în funcție de realitatea lor. Nu suntem un ciocan care vede cuie peste tot, dar nu ne este nici nouă ușor să luăm decizia de a renunța la proiecte cu tradiție sau la „așa a fost dintotdeauna” pentru a face loc unor noi programe sau abordări.

Sub deviza școala ESTE a comunității, deci trebuie să răspundă nevoilor comunității și trebuie să implice comunitatea în rezolvarea lor, în 2022 ne dedicăm programelor care ajută școlile să răspundă cât mai bine acestei provocări. Comunitățile din mediul rural și cele cu statut socio-economic scăzut au fost lovite consecvent și consistent în această pandemie, iar deciziile politice au fost rareori în avantajul lor. Și membri comunității și ai școlii s-au simțit singuri și abandonați. Deși răspunsul în această situație este să te izolezi și mai mult și să construiești ziduri de apărare mai groase, rolul nostru a fost să construim punți între școală și comunitate (o glumă îmi permit – mama ar fi mândră să știe că tot la Drumuri și Poduri am ajuns). Începând cu grădinițele, unde sprijinim Clubul Familiei, urmând clasele primare cu programul Școli cu scLipici pentru dezvoltarea literației și gimnaziu și liceul unde Clubul Meseriilor Rurale și VIAȚA sunt cap de pluton.

În spatele fiecărui program stă o mână de oameni competenți, dăruiți cauzei, dar obosiți. Sunt totuși doi ani de zile de când tot ce înseamna „așa” nu mai este valabil. Ne reinventăm constant, căutăm alte și alte soluții, știind că săptămâna viitoare totul se poate reseta. Ne uităm însă cu speranță spre 2022.

Munca ONGurilor și munca statului

Cred că ONGurile nu sunt și nu trebuie să fie un substitut al instituțiilor statului. Avantajul unui ONG constă în faptul că este mult mai agil în a lua și schimba decizii, în a testa rapid ipoteze și a propune soluții. Ce nu putem să facem este să multiplicăm soluțiile astfel încât să ajungă la fiecare cetățean. Asta doar statul poate să facă. Și da, un stat are voie să cântărească cu atenție argumente înainte de a lua o decizie – în fond, vorbim de alocări de resurse publice, de adoptarea unor schimbări care necesită timp până să producă efecte, de milioane de cetățeni afectați de o asemenea decizie.

Un exemplu de la noi din ogradă: ministrul educației D. Funeriu a decis în 2011 că vrea să introducă Săptămâna Altfel în calendarul școlar ca urmare a unei vizite într-o școală particulară. Ideea minunată, pusă repede într-un Ordin de Ministru și dată spre folosință chiar de a doua zi, fără nici un fel de metodologie de implementare sau resurse suplimentare alocate școlilor publice.

Prin 2014, Fundația Noi Orizonturi preia ideea, face consultări cu sute de profesori, elevi, părinți, ongisti, oameni din mediul privat etc și în 2016 pune pe masa ministerului un ghid metodologic și multe resurse care să ajute școlile să dea un sens acestei săptămâni aruncate în mijlocul anului școlar. Sunt aprobate și trimise în rețeaua școlară. În 2020 încă lucram cu școli care nu citiseră nici ordinul, nici ghidul, nici alte resurse. Se consacrase deja ca o săptămână de excursii și timp liber așa că nu mai avea nevoie nimeni de alte detalii sau clarificări. Deci nu s-a agitat nimeni când în 2021 Săptămâna Altfel a devenit săptămâna de mers la olimpiade și de prelungit vacanța. Nici că a fost scoasă cu totul anul acesta școlar. Nu ținem cu dinții de ideea unei Săptămâni Altfel - poate trebuie scoasă cu totul, cine știe?! Doar observ limitele clare în fața unui stat care ia decizii pripite și neasumate în numele a milioane de cetățeni.

Viața de ONGist in România

Societatea civilă a crescut mult în ultimii ani în România și face eforturi serioase spre a dezvolta ONGuri cât mai profesioniste în abordare și riguroase în raportarea impactului real. Trecând peste glumele cu „Soros” pe care nu le-au inventat politicienii noștri, dar pe care le scot de la naftalină ori de câte ori societatea se agită împotriva sistemului, a fi ONGist în România este OKish. Suntem în continuare imaturi în ce privește colaborarea de orice fel. De la dificultatea de a crea o asociație de proprietari într-un bloc, care să agreeze și să respecte un set de reguli de coabitare, până la coaliții inter-sectoriale care să treacă de stadiul de consultare și exerciții de imagine.

În munca mea depind mult de colaborarea adulților din jurul copiilor. Știința ne spune că fiecare copil are nevoie de cel puțin un adult care să îi fie alături. E grozav să fie părintele, dar la fel de bine poate fi un profesor sau un adult din comunitate căruia îi pasă și acceptă responsabilitatea de a deveni punctul de echilibru emoțional al copilului. La un calcul simplu, la 4 milioane de minori în România, avem nevoie de 4 milioane de adulți. N-avem atâția așa că munca mea este să ajut profesorii să treacă de la „când să predau materia dacă trebuie să lucrez cu copiii care nu știu să citească și să scrie?” la „azi am convins-o pe mama Ioanei să o lase la școală așa că mai rămân o oră în plus să citim împreună o carte de povești”. Și pe alți membri ai comunității să treacă de la „degeaba le dai ălora” la „cu ce pot să ajut?”. Este o muncă măruntă, greoaie și nespectaculoasă, dar cam așa este viața de ONGist.

Dacă România ar fi un organism, ce organ ar fi ONGurile ei

Splină! Este un organ nevital care contribuie la dezvoltarea unui răspuns imun al organismului, iar atunci când este eliminat chirurgical, alte organe preiau funcțiile sale. Poetic, nu?