[Little Lit] Sînziana Popescu: Copiii simt când îi tratezi de sus, resping maimuțărelile și dulcegăriile și, în general, spre deosebiri de mulți dintre adulți, încă mai sunt capabili să gândească „out of the box”

Sînziana Popescu a avut multe profesii - medic, jurnalist de știință sau parenting, scenarist, moderator radio, editor online. Dar oricare i-a fost meseria, ea a scris mereu povești. Unele dintre ele au ajuns cărți pentru copii sau spectacole de teatru și radio. Mașinuța Curcubeu, Experimentul Martinel, Trumpison, hoțul zăpezii, și Liga Secretă a Copiilor sunt câteva dintre titlurile semnate de ea. Sînziana este și autoarea seriei fantasy Andilandi, inspirată din mitologia româneasă. 

Întotdeauna i-am tratat pe copiii mai mari ca pe niște adulți și cred că doza asta de respect fată de publicul meu țintă i-a și cucerit și forțând puțin nota aș putea spune că este cheia succesului meu, Sînziana. 

Sînziana este unul din autorii români contemporani prezentați de Asociația De basm în Noi facem povești și a coordonat Catalogul De Basm 2021. Vorbim cu ea în rândurile de mai jos despre povești, copii, părinți și lucrurile bune care se întâmplă în domeniul cărților pentru copii din România.

Cum ai început să scrii literatură pentru copii 

La mine lucrurile au decurs lin, în crescendo, nu cred că a existat vreun declic sau dacă a existat nu l-am perceput eu ca atare. Am „debutat” ca povestaș la 3-4 ani, pe când ai mei mă rugau să le spun istorioare vesele musafirilor sau le spuneam lor povești inventate pe loc, înainte de culcare, la concurență cu basmele clasice pe care mi le citeau. Apoi, la școală, mi s-a întâmplat cam același lucru – doamna mea învățătoare mă ruga să spun povești în fața clasei, iar prin gimnaziu am început să-mi și pun „creațiile” pe hârtie. De regulă, scriam despre colegi, ceea ce era cam riscant, pentru că textele mele erau caustice și, de multe ori, normal, nu erau pe placul audienței, dar asta nu m-a descurajat.

Am continuat să scriu și în liceu, și în facultate (eram studentă la Medicină, nu la Litere), iar prin anul doi am participat la un concurs de scenarii, pentru că voiam să-mi cumpăr o mașină de scris, iar premiul oferit de organizatori era unul consistent. Am câștigat concursul, mi-am luat premiul (și mașina de scris) și uite așa, fără să-mi dau seama, am debutat de-adevăratelea ca scenarist de televiziune.

Cea mai recentă carte 

Cea mai recentă carte se numește „Mingea Dorințelor / The Wishing Ball”, e o carte bilingvă, pentru copii între 3-7 ani, superb ilustrată de Iulia Ignat, tradusă în engleză de Matei Mihu și care urmează să apară la editura suedeză Pionier Press. De scris am scris-o rapid, la rugămintea Iuliei, care mă zorea să participăm împreună, ca scriitor și ilustrator, la un concurs de manuscrise din Spania, dar m-am gândit ceva la ea înainte s-o scriu. Adică la mine durează până „se coace” o poveste, până prinde contur în capul meu, până reușesc să văd cu ochii minții personajele și acțiunea derulându-se, așa, de parcă m-aș uita la un film cu ochii larg închiși. Apoi, de pus pe hârtie primul draft, când vorbim de un text de 1.000 de cuvinte, nu-mi ia mai mult de o jumătate de oră. Însă rescrierea durează și ea multișor. De ce? Pentru atunci când scrii pentru copii atât de mici trebuie să fii atent la câteva lucruri – la gradul de dificultate al cuvintelor pe care le folosești, la umorul textului, pentru că cei mici, orice ar zice unii, reacționează mai degrabă la gaguri, nu la umorul rafinat, ăsta se educă în timp, și la multe alte amănunte.

Cea mai interesantă parte în realizarea poveștii a fost conștientizarea faptului că protagonista era oglinda vie a copilului care am fost. Povestea e despre o fetiță pe nume Maia, care nu e prea răbdătoare din fire și care și-ar dori ca toate problemele ei să dispară cât ai bate din palme. Nu știu dacă voi v-ați gândit vreodată cum ar fi ca problemele voastre să dispară ca prin farmec sau v-ați dorit o minge, o floare sau o lampă fermecată care să vă ajute în rezolvarea problemelor, dar eu m-am gândit mult la asta. Și nu numai în copilărie. Ei, și de aici s-a născut Maia și povestea ei. M-am gândit la copiii care am fost toți odată și, desigur, la proprii noștri copii, la cum i-am putea ajuta să facă față lumii adesea neprietenoase în care i-am adus. Desigur, învățându-i să fie răbdători, calmi, amabili și flexibili, pentru că problemele există numai pentru a fi rezolvate. Simplu, ca un puzzle.

Ce are special literatura pentru copii  

Când scriu pentru vârste fragede, după cum spuneam și înainte, da, țin cont de anumite lucruri, dar atunci când scriu pentru copii mari și preadolescenți, nu mi-am pus niciodată prea multe restricții. Întotdeauna i-am tratat pe copiii mai mari ca pe niște adulți și cred că doza asta de respect fată de publicul meu țintă i-a și cucerit și forțând puțin nota aș putea spune că este cheia succesului meu.

Când am început să scriu proză, pentru că eu am scris mult teatru înainte, mie mi-a fost greu să-i conving pe editori, deci să-mi vând cărțile, nicidecum pe copii. Atunci când cărțile mele își găseau totuși drum spre mânuțele, mințile și sufletele lor produceau explozii de bucurie. Deci eu ajunsesem în faza în care îmi scriau ei continuări, mai ales la romanele seriei Andilandi, pentru că volumele nu apăreau în ritmul dorit de ei.

Copiii simt când îi tratezi de sus, resping maimuțărelile și dulcegăriile și, în general, spre deosebiri de mulți dintre adulți, încă mai sunt capabili să gândească „out of the box”. Scrii onest pentru ei și poți stabili o punte, o conexiune între tine și cititor. Nu contează stilul în care o faci, ci sinceritatea și respectul cu care-i tratezi. De pildă, mulți autori de feresc de arhaisme, eu le-am folosit din plin în cărțile seriei Andilandi, am multe cuvinte „ieșite din uz” și am făcut-o intenționat, pentru că voiam să păstrez savoarea basmelor folclorice, a basmelor copilăriei, iar pe copii nu i-a deranjat, dimpotrivă, au prins din zbor cuvinte noi, fără să-și dea seama că învață ceva, și li s-a părut „cool” că am folosit ca protagonist un copil al zilelor noastre și l-am azvârlit în vârtejul unei lumi încă necunoscute lor, dar interesante și, mai ales, îndrăgite de părinții lor. Pentru că asta se întâmplă în cărțile seriei mele fantasy, își dau întâlnire mai multe generații de cititori. Sper să se adune cât mai mulți acolo și să le fie bine.

Cărțile pentru copii în România

În ultimii ani am remarcat că au apărut cărți bine scrise, frumos ilustrate și publicate onorabil. Nu știu dacă sunt mai multe, dar cu siguranță sunt mai bine scrise și mai îngrijit editate și ilustrate. Deci am crescut la capitolul calitate, nu cantitate. Lucrurile mai puțin bune de la noi țin mai ales de relația lipsită de transparență și de încredere dintre autori și multe dintre editurile de la noi.

Cred că atunci când editorii noștri vor înțelege că nu e nicio rușine să promovezi ca la carte un autor român și că nu riști chiar atât de mult construind de la zero o carte cu parfum local, în loc să cumperi la pachet traducerea și textul unei cărți străine, care, chiar dacă e valoroasă și premiată, poate să nu aibă nicio legătură cu ce trăim noi aici zi de zi, deci s-ar potrivi ca nuca-n perete, atunci, da, lucrurile se vor schimba mult în bine și vom putea vorbi de o piață de carte pentru copii românească. Până atunci însă nu prea avem despre ce discuta, din păcate, pentru că, oricât am bate toba pe tema asta, adevărul e că peisajul cărților pentru copii din România nu s-a schimbat prea mult în ultimii ani. Au apărut cărți de senzație scrise de autori români, e adevărat, dar nu în tiraje care să le facă cinste, adică de fiecare dată tirajele sunt mai mici decât ale autorilor străini, iar piața noastră de carte continuă să fie sufocată de traduceri pentru un motiv foarte simplu: așa e mai comod și mai sigur pentru edituri.

Trenduri

Ilustratorii noștri sunt de vis. Îmi cer scuze față de colegii mei de breaslă, dar voi începe cu ilustrațiile de carte din România, pentru că eu le urmăresc de la distanță de multișor. Sunt mulți ilustratori români extrem de talentați – cu unii am avut bucuria să lucrez (Andra Badea, Irina Maria Iliescu, Iulia Ignat, Livia Coloji), cu alții mi-aș dori să ajung să o fac, la un moment dat, (Cristina Radu, Karda Zenkő, József Vass, Kape Illustration – Andrei Puică și Evelyne Krall și mulți alții). Deci, ca să-ți răspund la întrebare, cărțile pentru copii de la noi au devenit mai sofisticate – subiectele abordate sunt interesante și curajoase, unii atacă probleme delicate sau chiar taboori, iar ilustrațiile nu numai că sunt pe măsura lor, dar multe dintre ele continuă povestea, o duc foarte inspirat mai departe.

Autorii noi

În vara asta am coordonat Catalogul De Basm 2021 – deci catalogul autorilor din Asociația Scriitorilor pentru Copii și Adolescenți „De Basm” și al autorilor romani de literatura pentru copii pe care noi i-am considerat relevanți și trebuie să mărturisesc că am fost mai mult decât plăcut impresionată de noutățile literare pe care mi le-au trimis. Sincer, am acceptat munca de coordonare a catalogului, una ingrată, istovitoare și care nu mi se potrivește, structural vorbind, mai mult din curiozitate, pentru că voiam să văd cum scriu ceilalți. Și m-am lămurit: scriu grozav. Cred că eu ar trebui să mă las de meserie sau, și mai bine, să încep să scriu pentru „părinți”. N-ar fi la fel de plăcut, dar cred că ar fi mult mai simplu.

Ce caută părinții

Pfff, niciodată n-am prea înțeles ce caută părinții, pe cuvânt de pionier. Și nici nu m-a interesat prea tare. :) Bănuiesc doar, așa simt eu, că mulți dintre părinți caută exact ce nu-și doresc copiii lor și uite așa îi îndepărtează de cărți și de ideea că cititul e distractiv. Părinții români nu îi lasă să aleagă și asta e o greșeală. I-am urmărit în librării, la ateliere, am văzut cum funcționează. Ei sunt emisarii „doamnelor” de limba română. Dacă ciulești urechile în librării și stai bine cu atenția distributivă, poți auzi tot felul de îndemnuri de genul: „hai să cumpărăm cartea asta, pentru că are poezia pe care trebuie s-o înveți pe de rost” sau „uite, am găsit volumul care lipsea de pe lista de lecturi obligatorii” și așa mai departe. Bineînțeles că există și părinți care le acordă copiilor libertate de mișcare, dar, din păcate, sunt puțini, sunt excepția care întărește regula.

Ilustrațiile

Cred că am fost norocoasă, am lucrat doar cu profesioniști, pentru că niciodată nu mi-am ales eu ilustratorul, ci mi-a fost propus de către editură. În plus, cărțile mele au fost printre puținele de la noi care au avut și designer de carte, am lucrat cu Arina Stoenescu – Pionier Press și cu Adelina Butnaru – Faber Studio. Deci în astfel de situații, fericite, zic eu, dar nu multe la număr pe la noi, relația dintre scriitor și ilustrator e mediată, păstorită, dacă vreți, de către designer și editor (cum s-a întâmplat pentru mine la Editura Pandora M cu Virginia Costeschi).

Lucrurile nu sunt lăsate în voia sorții, fiecare știe ce are de făcut și, încet, încet, lucrăm ca o echipă. Mie îmi place să cred că sunt genul de scriitor care îi dă ilustratorului libertate de creație deplină. Dacă le-am mai spus să facă așa și pe dincolo celor cu care am lucrat până acum, îi rog să mă ierte, dar, în general vorbind, încerc să-mi reprim astfel de impulsuri, pentru că nu sunt benefice pentru carte. Cum trebuie să fie ilustrația de carte pentru copii? Trebuie să fie în ton cu textul, trebuie să „vorbească aceeași limbă”, altfel nu iese nimic notabil.

Lecțiile din cărți

Când eram copil nu-mi plăceau deloc cărțile de genul ăsta, însă există copii care le savurează. Băiatul meu, de pildă, a avut o perioadă în care citea numai cărți de tipul „fun science” sau enciclopedii. Pe mine mă supăra faptul că respingea cu îndârjire toate recomandările mele literare, dar l-am lăsat în pace, pentru că voiam să se simtă bine atunci când citește ceva, orice, l-am lăsat să aleagă. Acum e mare devorator de SF și continuă să citească de plăcere.

Deci eu n-aș putea să scriu pentru cei mici cărți educative și atunci când îmi spune vreun părinte că a învățat copilul lui nu știu ce din cartea mea, încep să mă gândesc unde am greșit. Pentru că eu îmi doresc să scriu cărți antrenante, care să-i poarte prin lumini spectaculoase, vreau să-i distrez, nu să-i educ, cred că educația e responsabilitatea părinților, nu a mea. Și dacă există pe undeva rătăcită prin scrierile mele și o morală, ea nu va fi niciodată la vedere, va fi vârâtă atât de adânc în poveste, încât cu siguranță voi uita și eu că am pus-o acolo.

Recomandări

Cărțile pentru copii care mi-au atras atenția în ultimele luni sunt scrise de autori români, de colegii mei din „De basm”. Așa că recomandarea mea ar fi să răsfoiți cu încredere catalogul nostru, pentru că acolo veți găsi și descrierile cărților, dar și scurte fragmente din cărțile celor mai interesanți autori români de carte pentru copii, ca să vedeți „cum sună” o anumită poveste, apoi puteți să le căutați cu încredere în librării și biblioteci. Catalogul De Basm 2021 îl găsiți pe site-ul asociației.