Universul pandemic e un metavers în sine. Sorry, Mark, n-ai fost primul. Am învățat cu toții cum să ne conectam și să ne deconectăm. Unii de alții și de noi înșine. Online și offline. A trebuit să închidem și să deschidem sertare. Conștient sau nu. Și-am găsit tot felul de chestii: unele uitate, altele dureroase, unele cu potențial, altele frumoase. Iar cine s-a încumetat, a făcut ordine. Sau cel puțin a început.
Spunem povestea așa, pentru că Raluca Oancea, curatoare, jurnalistă culturală și profesor la Universitatea Nationala de Arte din Bucuresti, inițiatoare al proiectului eART35, ne-a amintit despre cum un seminar online de estetică pe tema kitsch-ului și a camp-ului a dat naștere unui concurs de obiecte ascunse de studenti prin sertare: eșarfele cu Sărutul lui Klimt, agende și brichete cu Mona Lisa și alte cadouri ratate. Totuși, spune ea, entuziasmul este o chestie prea umană pentru a putea circula în rețea, prin aplicațiile Meet și Zoom.
„Orele mele de altă dată se sfârșeau cu zâmbete și aplauze. Oamenii plecau acasă fericiți, cu chef de a citi o noapte întreagă la veioză sau a vedea un film de Godard (...). Atunci când mă aflam între studenți simțeam cum reușesc să fac să circule entuziasmul, o încărcătură electrică, o ușoară plutire de la pământ...”
Raluca ne-a povestit mai multe despre proiectul eART35, dedicat schimbărilor prin care a trecut spațiul cultural în perioada pandemică si a modului în care s-a manifestat în online, despre rolul new media art în contextul actual și despre expoziția „A Guide to Survive the Internet Age”.
Premisele proiectului
Premise? Ce altceva am putea numi aici decât asaltul nenumăratelor valuri de COVID 19 care epuizează alfabetul grec și corodează plaja voinței noastre de viață… De cealaltă parte, interesul unui grup de profesori și artiști pentru a salva ce se mai poate salva dintr-un sistem educațional și așa supus birocratizării, un sistem care reduce elevii și studenții la numere matricole și transformă profesorii în gestionari ai unor liste de mailuri și poziții în catalog, respectiv a unui mediu artistic care de multă vreme nu mai are în centru artistul ca persoană.
Din fericire bazele proiectului erau puse, asta pentru că în lumea educației artistice și filosofice există o fracțiune de oameni activi pe scena culturală românească și internațională, oameni care se cunosc și lucrează împreună de mult timp, scriu, curatoriază expoziții, susțin împreună conferințe.
Inițiativa proiectului am avut-o eu și Raluca Paraschiv, ambele profesoare la Universitatea Naționala de Artă din București. Ceilalți membri au fost cooptați instantaneu: Iosif Kiraly și Irina Botea, profesori UNArte și artiști de renume internațional, Simona Vilău, artistă și curatoare la MNAC, Suzana Dan artistă și director artistic la Rezidența BRD Scena9, Daria Ghiu critic de artă de renume și profesoară iubită de masteranzii de la CESI, Cristian Iftode și Mihai Laurențiu Fuiorea excelenți profesori de estetică, inițiați în rizomul artei contemporane, Călin Man, leader al legendarului colectiv artistic kinema ikon și Nita Mocanu, artistă și îndrăgită profesoară la liceul de artă din Arad, Mara Rațiu prezență solară a Universității de Arte și Design din Cluj, Lucian Indrei și Cristina Curcan, artiști activi de la Fabrica de pensule, Cluj, Cătălin Gheorghe, Cristian Nae și Cristina Moraru, profesori, critici de artă și curatori din Iași, apreciați și ei în lumea întreagă.
Cui se adresează eART35
Suntem cu toții după cum aminteam mai sus oameni experimentați în meandrele educației și culturii din România. Prin urmare visăm cu precauție. De altfel, viața politică din România ultimelor luni ne-o impune. Tot ce putem spera, după ce am văzut modul în care a fost, spre exemplu, ignorată de politicieni candidatura la Ministerul Culturii a unui specialist ca Iulia Popovici, este să lansăm cu acest proiect a message in a bottle…
Speranța noastră este tânăra generație. Ceea ce m-a bucurat, spre exemplu, atât la expoziția făcută în cadrul proiectului în august, la Arad, cât și privitor la expoziția de la galeria Lei Lei de săptămâna trecută este prezența covârșitoare a studenților și a tinerilor artiști.
Viziunea și entuziasmul tau
În proiect poziția mea este cea a unui “profesor al studenților”. Ce înseamnă asta? Aș putea povesti că de la angajarea mea în universitate, am văzut cu mirare mulți profesori abordând actul educațional ca pe o luptă. Se vorbea despre existența a două părți ale baricadei: profesori vs studenți. Instinctiv, de la prima oră de curs și până acum, în ciuda corecțiilor instituționale de care am avut parte, m-am așezat de partea pierzătorilor, a studenților faliți, acolo unde nu există nici posturi, nici distincții... Dar nu regret deloc! Alegerea îmi amintește definiția pe care o dădea Heidegger poetului: ultimul om care mai riscă a măsura fără instrumente distanța până la cer... Tatăl meu scria poezie și asta explică multe.
Prin urmare, din perspectiva poetului, îngrijorarea mea cea mai mare a vizat reducerea orelor, odată cu migrarea online, la un act birocratic în care relația directă dintre oameni se estompează. Orele mele de altă dată se sfârșeau cu zâmbete și aplauze. Oamenii plecau acasă fericiți, cu chef de a citi o noapte întreagă la veioză sau a vedea un film de Godard.
Atunci când mă aflam între studenți simțeam cum reușesc să fac să circule entuziasmul, o încărcătură electrică, o ușoară plutire de la pământ, acel sentiment molipsitor și magnetic de care vorbea Platon în Ion. Îngrijorarea mea a venit în momentul în care am simțit că entuziasmul este totuși o chestie cam prea umană pentru a putea circula în rețea, prin aplicațiile Meet și Zoom.
Partea cea mai urâtă este că, din ce am văzut, educația online separă și egalizează. Când spun separă mă refer la termenul lui Debord din Societatea spectacolului: oameni separați de reprezentări mediatice, care încet încet uită ce înseamnă relaționarea directă și își pierd conștiința de clasă. Studenții îmi spun că de la începerea anului universitar au apucat să se vadă, să vorbească cu adevărat de ale lor doar de două, trei ori. S-au dus pauzele, berile de după, nopțile de învățat impreună, tot ce aducea alături mica lor comunitate. Pe meet își închid camerele și îmi spun că nu se simt confortabil cu ideea de a fi priviți.
În același timp, profesori cu har sau fără au ajuns să fie apreciați doar după numărul de minute petrecut pe platformă sau după întârzierile la predarea unor rapoarte de activitate săptâmânale, lunare, redundante. E trist...
Cercetarea din cadrul proiectului
Cercetarea noastră a pornit din București și a presupus câteva peripluri prin țară: la Arad, Cluj și în cele din urmă la Iași. La fiecare discuție deschisă publicului, am avut ocazia să interacționăm cu studenți și tineri artiști din aceste capitale culturale. Printre cele mai interesante intervenții din cadrul respectivelor întâlniri s-a aflat cea de la Cluj în care Horea Avram, director AFCN ne-a povestit avatarurile prin care a trecut această singură instituție care susține astăzi artiștii și micile asociații.
Mara Rațiu, membru ELIA, ne-a relatat câteva provocări ale statelor europene în sectoare problematice ale învățământului artistic precum teatrul și muzica. La ELIA se dezbate acum conceptul de extended art student și care sunt modificările necesare în setul tradițional de skill-uri ale unui artist sau teoretician din domeniu (creativitate, curiozitate, inițiativă) pentru adaptarea la o lume marcată de instabilitate socială și mutații culturale, o lume a transdisciplinarității și a ineditelor colaborări orizontale cu domenii conexe.
O discuție captivantă despre noua tehnologie NFT ce face posibilă apariția originalului digital și comercializarea distribuită a artei, am avut la Arad, cu cei de la kinema ikon. O altă problematică inedită a fost adusă în discuție de Cristina Stoenescu, curator la galeria Anca Poterașu, care a povestit cum, într-o primă fază, pandemia a reorientat mulți spectatori, familii întregi aflate în imposibilitaea de a merge la cinema sau la teatru, către zona galeriilor și a artei vizuale.
New media art în contextul pandemic
Am vorbit până acum mai mult despre minusuri, dar de fapt există și plusuri. Un exemplu ar fi posibilitățile de stocare și partajare a materialelor oferite de Google Classroom și celelalte aplicații. Am avut chiar și ore online neașteptat de bune, spre exemplu un seminar de estetică pe tema kitsch-ului și a camp-ului care a dat naștere unui concurs de obiecte ascunse de fiecare prin sertare. Toată lumea și-a deschis camerele. Au fost scoase de prin dulapuri toate eșarfele cu Sărutul lui Klimt, toate agendele și brichetele cu Mona Lisa, toate cadourile ratate. Unii tineri au deconspirat mobila și instalațiile cu neoane care tronau în sufrageriile părinților.
Estetica camp este și cea care se află la baza majorității lucrărilor new media. Camp, vaporwave, hibridizări, culori neon, animal print, fragmente de statui și ecrane de Windows 95. Încet, încet au apărut și la noi artiști care se descurcă destul de bine cu animațiile 3D și chiar cu NFT-urile.
Am vazut și lucrări performative care folosesc aplicațiile digitale de tip Zoom, una recentă expusă la Timișoara în pavilionul curatoriat de Mihnea Mircan la Art Encounters propunea utilizatorilor strânși într-o fereastră să repete fiecare particula Stră (de la străbunic) imaginându-și că se întorc în timp... Am rămas uimită. Funcționa foarte bine.
Ghid pentru supravietuirea în era internetului
Imaginea tehnică, bazată pe tehnologie, are mereu nevoie de un ghid, sau de o critică. În anii ‘80 Vilem Flusser scria despre necesitatea de a deosebi artistul care lucrează cu fotografia, reușind să impună mesaje proprii, de simplul funcționar al aparatului. Acesta din urmă, limitându-se la a respecta regulile și modurile aparatului său, obține o fotografie tehnic reușită al cărei mesaj, însă, va fi totuna cu cel al industriei din spate: cumpără-mă, fă rost de noul model, spun Canon, Nokia – etc, interesate a-și vinde produsele și maximiza profitul.
În epoca imaginii digitale, epoca selfie-urilor și a fotografiilor de peisaj, cu pescăruși și răsărituri de soare, epoca filtrelor și a emoticoanelor, telefoanele mobile sunt cele care fac jocurile. Rețelele social media, după cum au înțeles toți cei care au urmărit documentarul The Social Dilemma, ascund și ele tentații periculoase, mai ales pentru tânăra generație Z, în rândul căreia se înregistrează tot mai multe sinucideri, probleme de concentrare și comunicare, o retragere treptată din lumea fizică, o importanță exagerată acordată confirmărilor prin like-uri ale unor așa zis prieteni virtuali.
Expoziția "A guide to survive the Internet Age"
Expoziția noastră a fost gândită ca o critică adusă acelor lucrări new media lipsite de concept și incapabile de o reală problematizare a medium-ului. Ne-am propus să investigăm evoluția imaginii digitale postpandemie, în contextul în care tehnologia NFT a luat amploare iar proiectele XR au cucerit propriile secțiuni la Cannes și alte festivaluri.
La o primă vedere, toate condițiile de producere a artei media digitale sunt îndeplinite. Se vorbește chiar despre un original digital, despre o nouă estetică, despre insinuarea categoriilor lumii virtuale în real. Cu toate acestea, un procent semnificativ din imaginile care inundă internetul nu reprezintă decât zgomot, slogane obsesive ale unui capitalism digital grăbit și intruziv, fake news comentate trivial sau afișate insistent pe benzi neon, o baltă entropică de deșeuri, afecte induse și individualități pierdute.
De asemenea, tehnologia NFT, lansată în numele descentralizării și a libertății digitale este folosită de celebre galerii precum Uffizi pentru a-și crește vânzările, kitsch-izând numele lui Michelangelo, iar în România credincioșii sunt anunțați de o casă de licitații (pe care nu o numim aici) că numai cumpărând un NFT pot arunca o privire în altarul Catedralei Mântuirii Neamului.
În acest context, întrebarea care ne-a preocupat a fost legată de noile tactici pe care un artist le poate angaja astăzi în scopul de a virusa social media, de a propaga pe canalele globale propriile mesaje critice, destabilizatoare. Ne-am întrebat deci cum devenim invizibili, imuni la strategiile de urmărire și normalizare ale noilor “societăți de control” (Deleuze)?
Expoziția a inclus, alături de demersurile unor artiști foarte tineri, lucrarea net art Esoth Eric, a artistului reVoltaire, care a făcut parte din proiectul alteridem.exe 2/ kinema ikon, cu care România a participat la Bienala de la Veneția în 2003. reVoltaire a acceptat să expună cu noi datorită colaborărilor strânse pe care le-am avut cu kinema ikon în ultimii ani.
De asemenea, misteriosul personaj Esoth Eric a fost trimis pe scena artei pentru a anunța un eveniment important care va avea foarte curând loc la Rezidența BRD Scena 9, expoziția kinema ikon intitulată Himera.
