Publicitatea românească numără câteva nume bune de scriitori, care reușesc să împace literatura cu sloganul și să supraviețuiască. Grupul lor are acum un membru nou. Laura Ionescu, copywriter freelancer, și-a adunat curajul, a dat fricile la o parte și s-a pus pe scris. Cu răbdare, determinare și insistență, a scris, a căutat ritmul potrivit și a scos recent în lume cartea ”Nu te găsesc pe nicăieri”. Nu s-a grăbit, deși munca în publicitate a obișnuit-o cu graba și deadline-urile imposibile.
Pe de o parte, publicitatea te ajută să fii direct. Asta înseamnă că renunți la floricele și nu mai încarci inutil textul. Pe de altă parte, publicitatea îți răpește răbdarea. Lucrăm zi de zi pe briefuri noi, nicio zi nu e ca alta și trăim în august Crăciunul, iar de Crăciun campania de vară la bere. Prezentul nu e prezent, povestește Laura.
Cartea a fost un proiect care s-a întins pe mai multe luni, iar Laura s-a luptat cu răbdarea, a prelungit pauze necesare, s-a blocat voluntar. ”Nu te găsesc pe nicăieri” este în librării și așteaptă să fie citită, iar al doilea tiraj a ieșit la mai puțin de o lună de la primul. Povestim cu Laura în rândurile de mai jos despre scrierea ei, cum se promovează literatura, apucăturile din publicitate și cum găsește echilibrul între cele două.
Un an ciudat
2021 este un an ciudat. A început cu multă speranță, iar acum se încheie haotic, pe întuneric. Mi se pare că timpul trece altfel, parcă și-a pierdut ritmul – câteodată se scurge lent, ca smoala, iar alteori simt că mă aleargă și nu pot să-l prind din urmă.
Ce am aflat despre mine e că îmi place liniștea mai mult decât credeam. Ce am aflat despre oameni e că, atunci când suntem în stare de asediu, ajungem să vorbim mai repede despre lucrurile care contează.
Nu te găsesc pe nicăieri
Am început să scriu Nu te găsesc pe nicăieri în ziua în care mi-a venit ideea. Deși nu a fost o idee, a fost un aha moment în care mi-am dat seama că personajul principal al romanului pe care începusem să-l scriu era mama. Doar că îi pusesem alt nume.
Citeam atunci Virginia Woolf – O cameră doar a ei [Black Button Books, 2018] și cartea asta este, printre altele, despre autenticitate. Și m-am întrebat de ce o ficționalizam pe mama când aș fi putut să scriu povestea noastră așa cum a fost. Mi-am și răspuns: pentru că nu mi se păruse suficient de importantă până atunci. M-am blocat singură spunându-mi că nu sunt singura care a trecut prin asta și că sunt mulți ca mine. Povestea nu era unică. După Virginia Woolf, mi-am dat seama că în asta consta puterea poveștii: suntem mulți care am trecut prin asta. Tot căutăm unicitatea și, de fapt, ce ne aduce împreună e că am trecut prin experiențe similare.
Răbdare și blocaj
Începutul ei m-a prins cu rezervorul plin: entuziasm, speranțe, lipsa planurilor și, deci, prezența timpului – debutase pandemia și rămăsesem fără proiecte. Am avut un ritm bun în prima parte a cărții. Spre final, mi-a fost din ce în ce mai greu să mă întorc la ea și am avut nevoie de pauze din ce în ce mari mari. Atunci mă blocam voluntar, ca să îmi dau timp să mă refac după fiecare capitol. Deci nu m-am blocat, am avut răbdare cu mine însămi. Însă răbdarea pare blocaj uneori.
Când ai scos cartea în lume
A fost foarte, foarte intens. Prima oară când am ajuns la editură și am pus mâna pe un exemplar am trecut prin tot spectrul de emoții posibile. M-am stabilizat pe bucurie. O bucurie liniștită – că am putut să scriu asta, că am putut să-mi iau la revedere, că am putut să vorbesc și s-o fac până la capăt (când scrii nu te întrerupe nimeni din ce spui). E dublată de o tristețe care nu se mai luptă pentru rolul principal, ci care a rămas în fundal, mai mică poate ca niciodată.
Foto @ Bogdan Dincă
Temeri
Am avut niște temeri legate de validare – ce va zice familia, ce vor zice oamenii care se vor găsi în carte, ce va zice lumea? Apoi m-am liniștit. Nu pot controla nimic în afară de ceea ce simt, de felul în care reacționez, de felul în care îmi amplific temerile. Așa că nu le-am mai hrănit cu scenarii, iar ele au slăbit.
Când treci de partea cealaltă a fricii, realizezi că nu era un bolovan, ci o piatră. Ai fi putut s-o ocolești. E multă anxietate, multă emoție înainte de momentul confruntării. Apoi îți dai seama că emoția e bună, că asta înseamnă că îți pasă.
Am primit mult feedback pozitiv și m-a ajutat. Mi-au scris mulți oameni care au dat cu share la ce simțeau – și mă bucur că s-au simțit în siguranță cu mine. Urmăresc reacțiile, dar nu o fac obsesiv. Uneori mă urmăresc ele pe mine – mai primesc un tag pe Insta într-un story, într-un post, tot așa.
Ritmul de seară
Nu am o rutină de scris, dar nu scap de scris în nicio zi (newsletterele alea nu se scriu singure) – poate doar în weekenduri. Dacă privesc înapoi, am scris la carte serile. Fără o țintă anume de pagini, mai degrabă propunându-mi să am un ritm. Un ritm pe care l-am pierdut spre final.
Influența publicității
Pe de o parte, publicitatea te ajută să fii direct. E imediată – cine citește ce scrii îți acordă două secunde de atenție și trebuie să înțeleagă din prima. Asta înseamnă că renunți la floricele și nu mai încarci inutil textul. Există și șansa să pici în extrema cealaltă, în care pentru că nu poți să scrii cum vrei la muncă, ajungi să complici ce scrii pentru sufletul tău. Știu cum e, am trecut și prin etapa asta. Bine că s-a terminat.
Pe de altă parte, publicitatea îți răpește răbdarea. Lucrăm zi de zi pe briefuri noi, nicio zi nu e ca alta și trăim în august Crăciunul, iar de Crăciun campania de vară la bere. Prezentul nu e prezent. Campaniile sunt mereu viitoare. M-am lovit de această lipsă de răbdare când scriam. Cartea a fost un proiect care s-a întins pe multe luni, în timp ce eu eram obișnuită să scriu zi de zi altceva, nu să stau în același univers atât de mult timp. Și a fost greu. Pentru că începutul a venit cu entuziasmul inerent noului și sfârșitul cu o rezistență formidabilă. Nu am vrut să scriu o carte despre care simți că se termină fiindcă omul care o scria nu a mai avut chef să scrie. Așa că am perseverat. Am insistat. Am staționat.
Deci cu publicitatea am o relație de love-hate. Mi-a dat simplitatea, mi-a răpit răbdarea. Mi-au trebuit ambele. Dacă simplitatea a fost chioșcul de la bloc – acolo, aproape, non-stop, răbdarea a fost un magazin ascuns dintr-un orășel uitat, cu program de la 20.45 la 21.00.
Promovare și literatură
Publica, editura, a venit cu planul – cum promovăm, unde, cum o lansăm, astfel încât să ajung printre opțiunile de lectură ale acestui sezon. Ce a fost mai altfel e că ne-a venit ideea unui filtru AR pe Insta care să fie inspirat din replicile mamelor (se găsește pe Instagramul editurii Publica). Nu am avut o strategie gândită în detaliu, dar lucrăm îndeaproape, vorbim zilnic, facem brainstorming. Se simte parteneriatul și se vede în rezultate. Al doilea tiraj a ieșit la mai puțin de o lună de la primul.
Mi se pare important să promovez cartea. Eu am scris-o. Dacă nici eu nu mă lupt pentru ea, cine o să facă asta în locul meu? De la un punct încolo, epuizezi noutățile – despre tine, despre carte, despre tot. Dar nu epuizezi dragul de oameni. Așa că mi-am propus să o promovez intuitiv, gândindu-mă la ce m-ar bucura pe mine să văd și să aud dacă aș fi unul dintre cei care se gândesc să o citească.
Ce urmează
Am tot învârtit o idee în ultimele luni și am început să scriu. Este o colecție de eseuri despre femei. Fără spoilere momentan.
