[Dans & Energie] Irina Marinescu: Dansul e pentru toată lumea, cel mai mult comunicăm prin corp, nu prin cuvinte

Își dădea tot felul de taskuri când era copil: să creeze pași de dans, să își miște diverse părți ale corpului. Mai mare fiind, provoca oamenii din jurul ei să danseze și mereu când ieșea în oraș cauta locurile cu dans. Irina Marinescu s-a îndrăgostit de dansul contemporan și performance în 2009, iar de atunci studiază diverse limbaje de dans și forme ale artelor performative.

Pe la 25 de ani și-a ales un job în advertising, dar nu a stat foarte mult timp în publicitate. Apoi a lucrat o vreme într-un birou de multinațională, unde, cu toată siguranța financiară pe care o avea, simțea că moare psihic. A renunțat în final la responsabilitățile de corporatistă și acum este doar artistă și producător independent, chiar dacă nu-i este tot timpul ușor. Dansul îi oferă libertate, relaxare și încredere, a ajutat-o să își cunoască mai bine corpul, mintea și să își exploreze creativitatea.

"Pentru mine dansul este despre comunicare, schimb de energie prin diferite limbaje și forme. Da, e o diferență între a dansa pe scenă și alta în a dansa pe scena care este viața de zi cu zi - necesită un altfel de pregătire, un alt tip de proces și efort. Dar o convenție nu ar trebui să o anuleze pe cealaltă".

Irina Marinescu a co-fondat împreună cu Andreea Novac și Alina Ușurelu Asociația Developing Art, iar anul acesta a dat drumul unui program de dans numit UnShame Dance pentru oamenii care vor să își cunoască corpul prin dans.

Drumul către dans

Pe la 25 de ani încercam să îmi dau seama ce aș vrea să fac în viață. Mă tenta de multă vreme ideea de a fi copywriter, advertising-ul era în vogă în vremea aceea. Dar mi-am dat rapid seama că nu e un job atât de creativ cum credeam - mă simțeam ca un hamster pe o rotiță, trebuia să produc idei pe baza unor brief-uri, venea Art-Directorul și zicea - aici e bine, aici nu, clienții impuneau propriile lor idei, visate peste noapte. Studiasem limbi străine și după această încercare de câteva zile în advertising, am început să lucrez într-o multinațională.

Ajunsesem de câteva ori la spectacolele de la Centrul Național al Dansului, pe vremea când era la TNB și mi-au plăcut mult, îmi provocau imaginația. Pe fondul ăsta am decis că vreau să fac dans, chiar dacă, teoretic, trecusem de vârsta care să mă legitimeze pentru asta. Mă duceam la toate cursurile de dans contemporan, lyrical, jazz, mă duceam la toate spectacolele. Practic, doar asta făceam în timpul liber, mi-am luat concedii fără plată ca să pot participa la rezidențe, voiam să aflu tot ce se poate despre ce înseamnă să faci dans și să fii pe scenă, de ce e nevoie ca să faci un spectacol -„love labour’s lost”, vorba lui Shakespeare. Apoi, după câteva rezidențe, spectacole, și un prim proiect cultural duse în paralel cu jobul de zi cu zi, din toamna 2017 până la început de 2019 am lucrat la CNDB, ceea ce la momentul respectiv a fost și s-a simțit ca o schimbare majoră de viață.

Credit foto: Andreea Săsăran

Prima întâlnire cu dansul

Mătușa mea are pe undeva o casetă - cu mine la patru ani, la o nuntă, dansând aproape fără oprire. Țin minte că îmi dădeam tot felul de taskuri când eram mică, să îmi mișc partea de sus a corpului fără să îmi mișc picioarele, să creez pași. Mereu când ieșeam în oraș dansam și provocam lumea la dans, dansul a fost tot timpul parte din viața mea. Am crescut cu un singur părinte, care nu avea nici timpul, nici finanțele să mă ducă la cursuri, așa că în momentul în care mă întrebam ce aș vrea să fac mai mult în viață, am decis să îmi ofer o educație în dans.

Am luat-o cu abc-ul: am făcut un an jumătate de balet cu doamna Marta Cristina Jifcovici, care fusese balerină la Cluj. Cumva, m-am nimerit cu niște tipe în grupă care erau și ele destul de motivate, așa că am ajuns de la 50 de minute să facem câte o oră jumăte cu dna Cristina. La un moment dat m-au lăsat genunchii (la vremea respectivă și mergeam pe munte, făceam escaladă) și îmi cam luasem din balet ce aveam nevoie. Moment care a coincis cu descoperirea dansului contemporan, în 2009. Țin minte că îi zisesem profesoarei că o să merg la cursul de dans contemporan al Andreei Novac,și ea mi-a zis – „Da, mergi, Andreea e serioasă”. Și zilele astea eu și Andreea suntem co-fondatoare ale Asociației Developing Art, alături de Alina Ușurelu, ceea ce îmi dă o foarte mare bucurie, sunt recunoscătoare că lucrez alături de oameni pe care îi respect.

Performance-ul care ți-a marcat începutul

Cred că au fost două prime experiențe pe scenă – unul din care am fost parte și altul pe care l-am făcut.

În 2011 am dansat la atelierul-spectacol „Să fie dans” în 2011, susținut și coregrafiat de Cosmin Manolescu, printre ultimele evenimente din fosta Sală Rondă din spațiul CNDB de la TNB. A fost foarte fain - eram cred, vreo 10 oameni pe scenă, s-a construit foarte frumos spectacolul, mama a venit să vadă una dintre cele două reprezentații. Din nefericire pentru mine, a venit la cea în care unul din băieți se dezbrăca, în timp ce zicea „sunt filozof”.

Apoi în 2014 - „There’s no place like Dance” despre alegeri și despre cum drumul se crează pe măsură ce mergi (după cum zice Neruda), performance făcut împreună cu Răzvan Rotaru, un om și performer foarte mișto. A fost foarte faină experiența și pentru mine a fost mai mult un test, să văd de ce sunt în stare. Am mai lucrat atunci și cu light-designerul Cătălin Nicolescu, care ne-a făcut designul de lumini și care m-a ajutat să înțeleg diferența între un designer și un tehnician de lumini, și între tipurile de reflectoare folosite pe scenă. A fost o experiență foarte utilă că să îmi înțeleg limitele și să înțeleg unde am de lucru. Dar bine, asta mi se întâmplă la fiecare nouă creație, altfel cred că ar însemna că mă plictisește meseria mea.

Credit foto: Komives Istvan & Andreea Săsăran

Dezvoltarea ta artistică

M-am îndrăgostit de dansul contemporan datorită libertății și posibilității de conexiune pe care mi le-a dat. Poți întrupa ce imaginezi, te poți conecta la propriile emoții și la ale altora prin corp și imaginație. Este o formă artistică versatilă – pot fi create noi forme în relație cu alte limbaje de dans - sunt coregrafi care îmbină hip hop și dans contemporan, flamenco și dans contemporan, etc. Sau combinat cu alte discipline - undeva pe lista mea așteaptă un spectacol care îmbină escalada și dansul, sau stand-up comedy-ul și dansul.

Dacă la început mă interesa mai mult un dans care să arate bine (să placă la toată lumea, maică) și să fiu pe scenă, acum sunt interesată mai mult de ceea ce transmit. Care e mesajul creației mele, ce doresc să trezească în oameni, în ce fel se întâmplă lucrurile în mine și cum trec de catharsis spre o creație în care îl aduc și pe celălalt alături, în ce fel pot folosi alte medii pentru a trece de niște convenții, sau poate îngrădiri, cum pot fi autentică în ceea ce fac, cum primesc propunerile creative ale oamenilor cu care colaborez,care e responsabilitatea mea ca artist, cui îi vorbesc? Acestea sunt parte din întrebările pe care mi le pun.

Încerc să creez un univers în care spectatorul călătorește alături de mine. Unul în care facilitez descoperirea unor lumi, reale sau imaginare, sau plantez semințele înțelegerii unui fenomen, sau creez un spațiu în care să se manifeste emoții, care, poate, de multe ori sunt înăbușite. Sau toate la un loc.

Am mai aflat, lucrând, că o creație, de la un punct încolo, nu-mi mai aparține, și devine mai mult despre a fi în serviciul acelei creații și despre a o manifesta. La fel cum un copil nu aparține de fapt părinților, e o ființă în sine, iar noi toți cei implicați contribuim la dezvoltarea acelei entități.

Colaborări comerciale

Am primit propuneri pentru videoclipuri muzicale și pentru colecții de haine și bijuterii. Și aici mă interesează cât de mult îmi place ce face omul respectiv, aportul creativ pe care îl pot aduce, bugetul alocat.

De exemplu, purtam haine făcute de Mihaela Crețescu, și când m-a invitat să îi fiu model, m-am bucurat. Am fost un model care i-a dansat hainele din colecția DeDans din 2019, am lucrat împreună la o altă abordare de prezentare. Am mai colaborat pentru videoclipuri muzicale, țin minte că la filmarea de la Amadeus Electric Quartet pentru Rock me Amadeus, după ce am dansat, fetele mi-au zis că am dansat cum își imaginaseră, ceea ce e foarte drăguț, să fie răsplătit efortul și altfel decât financiar. Bine, e drăguț ca și financiarul să fie echitabil.

Credit foto: Alina Usurelu

Greutăți, prejudecăți și cutume ale meseriei

Greutățile sunt la nivel mare, de sistem și lipsă de susținere (a se citi statul), calate pe mentalitatea oamenilor din România că arta nu e importantă sau utilă (când e, de fapt, unul dintre cele mai importante mijloace de schimbare și dezvoltare umană, merge mână în mână cu educația).

Dacă mai vorbesc prietenilor despre lipsa finanțărilor, precaritate, lipsa unui statut social și economic al artistului, primesc de multe ori un „dar măcar faci ceea ce-ți place”. Să nu fiu înțeleasă greșit, sunt momente de mari satisfacție în munca mea, dar nu e totul lapte și miere, și noi artiștii avem de multe momente sau perioade în meseria noastră în care nu facem ceea ce ne place. Nu plutim într-o stare de extaz continuu.

Învățături luate din dans

M-am cunoscut pe mine însămi mai bine, corp, minte, posibilități creative, m-a conectat la contextul cultural apropiat dar și la cultura globală. Dansul m-a făcut mai disciplinată, pentru că nu poți face progrese dacă nu menții un anumit ritm de antrenament sau de studiu.

Mi-a dat și un tip de relaxare și încredere, care cred că vin o dată cu experiența. Am învățat că nu e sănătos să lucrezi împotriva ta, să te biciui, în unele zile unele lucruri nu se leagă și asta e ok. E ca atunci când înoți, dacă ai corpul încordat și nu respiri, te scufunzi.

Mi-am dat voie, de la un punct, să nu mă mai compar cu alții într-un sens critic. Am un alt fel de resurse și posibilități față de un corp educat într-o disciplină clasică de la vârste fragede. Și asta e ok, fiecare are alt start în viață, e chiar bine să fie diversitate și propuneri diferite.

Am mai învățat foarte mult despre colaborare – atât creativ, cât și practic. Pot avea o idee, o preocupare, iar ideea mea e îmbogățită prin aportul echipei, și aici sunt niște mecanici fine care sunt de urmărit și menținut, între ce e important pentru mine să se întâmple, ca inițiatoare, și ce e important pentru ceilalți, pentru că toată lumea ar trebui să aibă o voce și reprezentare într-o creație. Apoi, practic, e nevoie de foarte mulți oameni pentru a crea un spectacol, nu doar artiștii, dar și producătorii, tehnicienii, omul care taie bilete, toți fac posibilă acea întâlnire cu publicul.

Am mai descoperit că, de multe ori, pentru mine procesul este mai important decât rezultatul. Procesul e un termen pe care îl folosesc mulți artiști, în diferite cadre de lucru (muzică, film, etc.) și se referă la ceea ce se întâmplă, transformările, descoperirile pe parcursul lucrului la o creație. Un fel de - e importantă călătoria, nu destinația.

Credit foto: Alina Usurelu

Perioada pandemiei pentru tine

Mi-am luat un pole bar. Cam așa a fost pentru mine. Și a durat foarte mult să ajungă, pentru că era lockdown și în țara de unde venea și înnebuneam neputând să fac mai nimic, blocată în casă. Nu am avut nici o renaștere creativă, spirituală, eram bine, era al doilea an de freelancing, urma să am un turneu în țară și brusc viitorul a fost anulat. Așa că m-am concentrat pe ce putem controla, pe corpul meu. M-am sfătuit cu Georgeta Corca, care deja făcea pole dance (anul ăsta a fost nominalizată să reprezinte România pentru International Pole Sports Federation, btw) și am început să mă antrenez.

Am aplicat la finanțări, nu am luat, am fost în panici de tot felul, am trecut și de ele cumva, și totuși, datorită oamenilor apropiați și colegelor din asociație anul a continuat mai bine decât a început.

Până la final de 2020 am reușit să petrec mai mult timp cu oamenii dragi, să și călătoresc, am avut premiera perfomance-ului Alinei Ușurelu „Don’t bite your tongue”, cu oameni în carne și oase.

Turneul, din păcate, l-am reconfigurat pe online. Adică sunt mulțumită că am găsit soluții pentru a tine performance-ul „Nu o lua personal” în digital, dar a devenit un cu totul altfel de experiență, l-am reconfigurat într-un spectacol 1 la 1, pe zoom. Iar el funcționează ca o instalație, oamenii intră în același spațiu cu mine, sunt proiecții vizuale în timp real, folosesc un senzor care transformă mișcarea în sunet, cum pui toate ăstea pe un ecran și să și aibă sens? În continuare găsesc mai relevant spectacolul fizic.

Alte proiecte curente

Nu a fost mai nimic cum plănuiam , dar a fost neașteptat de bine. Anul acesta am dat drumul unui program de dans sub numele „UnShame Dance”. Oamenilor le e rușine să danseze, să se miște. Aș vrea să schimb această mentalitate pentru că mi se pare absurd, dansul e pentru toată lumea, cel mai mult comunicăm prin corp, nu prin cuvinte. Și cred că discursul ar trebui să nu fie despre cum arăți și ce performanță poți face – „get that beach body”, stai în cap ca să fii relevant.

Pentru mine dansul este despre comunicare, schimb de energie prin diferite limbaje și forme. Da, e o diferență între a dansa pe scenă și alta în a dansa pe scena care este viața de zi cu zi - necesită un altfel de pregătire, un alt tip de proces și efort. Dar o convenție nu ar trebui să o anuleze pe cealaltă. Așa că am început să țin cursuri de „UnShame Dance” în sufragerie, în formate restrânse, de câte două persoane.

Cursurile sunt centrate pe principii de bază, de anatomie funcțională și de relație cu spațiul și timpul. Îmi oferă foarte mari satisfacții revelațiile pe care le au oamenii despre ei înșiși, în unele poate mă regăsesc și eu, Irina de acum 11 ani și mă bucur să ofer din lucrurile pe care le-am învățat de-a lungul anilor. Datorită finanțării Arcub (Orașe Deschise 2021), toamna asta am extins invitații către alte 8 coregrafe, pentru ca publicul și amatorii de dans să poată încerca diferite tehnici și abordări ale dansului contemporan, în parcuri și în spații de dans din București.

Un alt neașteptat de bine a fost performance-ul „Particule Afective”, o explorare artistică a Sabinei Suru și a lui Andrei Tudose care a adus la un loc principiul super poziționării din fizica cuantică, hologramele și performance-ul în același spațiu. Am lucrat la un performance în întuneric, la propriu, și l-am prezentat la CNDB și la festivalul Simultan, la Timișoara. Sunt planuri să continuăm cu el, abia aștept!

Credit foto: Alina Usurelu

Dansul contemporan în România

Situația e relativ la fel ca acum cinci ani, ba chiar un pic mai rău, pandemia nu a făcut decât să accentueze precaritatea. Finanțările sunt la fel de mici, este o competiție pe aceleași câteva surse și aici vorbesc despre dansul contemporan, dar se aplică în cam aceeași măsură și pentru teatrul independent. De-a lungul a zece ani am văzut un dans al spațiilor independente care dispar și care apar. În principal cultura rezistă datorită încăpățânării artiștilor de a exista și a câtorva oameni bine intenționați care fac ce pot în diferitele instituții.

În pandemie spațiile sunt în continuare dificil de susținut, mai ales pentru că sunt supuse unui dublu standard – centrele comerciale pot opera fără mari restricții, dar săli mici, care doar din spectacole și cursuri abia își pot susține chiria pe o lună sunt forțate să opereze la jumătate, când nu sunt închise. Se fac mari convenții politice cu mii de oameni la un loc, fără distanțare, dar într-o sală au voie doar 30 de oameni.

Îmi amintesc că în decursul acelui an jumătate cât am lucrat la CNDB s-au schimbat patru miniștri ai culturii. La fiecare schimbare trebuia făcut lobby pentru dans, ce este, ce face, de ce avem nevoie de bani. Birocrația din instituții e ceva înfiorător, jumătate, dacă nu toți oamenii angajați sunt de fapt necesari ca să hrănescă mașinăria birocratică.

De-a lungul anilor s-a mai întâmplat un alt fel de profesionalizare a artiștilor, de multe ori în detrimentul activității artistice. Sunt mai multe asociații care aplică la finanțări, care au învățat să scrie și să gestioneze proiecte, fie ca niște colective artistice, fie doar ca independenți care s-au coalizat într-o formă juridică.

În același timp, poate tocmai pentru că ne știm între noi, știm ce tipuri de propuneri artistice avem și poate tocmai pentru că ne confruntăm cu aceleași probleme există un altfel de deschidere. E un echilibru interesant între deschidere și competiție.

Schimbările

Cred, dar asta e doar părerea mea, că a fost un pic mai multă grijă între artiști, un altfel de atenție în a ne susține reciproc. Pe partea pragmatică, a fost foarte important faptul că statul a aflat că există artiști independenți (nu, nu glumesc, statul nu știa) și drept urmare au fost date indemnizații de ajutor. După multe, multe discuții cu sectorul independent s-au mai redeschis unele linii de finanțare. A fost un altfel de atenție și din partea unor companii private.

O altfel de schimbare pe care am văzut-o - oamenii și-au dorit să danseze mai mult, să fie mai generoși cu timpul pe care și-l alocă. În măsura în care ne este permis să o facem în condiții de siguranță, ar fi minunat să putem onora această deschidere.

Cum ar putea fi mai bine

Ar ajuta să fie altfel reprezentată arta, nu ca pe un capriciu care se face când ai niște chef și timp. După cum zicea și un frame pe social media – cultura e muncă. Și atunci ar avea nevoie de lobby și susținere din partea instituțiilor și grupurilor media. Mai toate evenimentele se întâmplă în orașele mari, universitare, și ar fi nevoie să ajungă și în orașele mici, în care oamenii nu au mari alternative la televizor. Și pentru asta e nevoie de bani investiți în cultură și în educație.

Eu ca artist pot să susțin un demers falimentar doar pentru o perioadă limitată de timp – adică unul în care fac trei joburi deodată ca să mă pot susține financiar și ajung la epuizare în câțiva ani. Și da, nu mă silește nimeni. Dar am lucrat și mulți ani într-un birou, unde aveam o siguranță financiară, dar muream psihic, și asta se întâmplă cu mulți oameni, care sunt blocați de responsabilități, sau într-un anumit stil de viață, sau nu-și pot permite să se arunce în necunoscut. Cred sincer – am avea o altfel de calitate a vieții dacă oamenii ar practica activități artistice – pentru că, în primul rând, asta ne ajută să ne înțelegem pe noi înșine, apoi să putem înțelege realitățile unora altora, prin ce trecem, ce putem schimba, să ne hrănim sufletul într-o lume care e din ce în ce mai brutală.

Ar fi mai bine și dacă am putea să fim mai împreună, noi artiștii, între noi. Pare că funcționăm împreună ca popor când ne unește un pericol comun. Ar ajuta să stăm mai mult împreună să vedem ce puncte comune sau greutăți avem, ce putem dezvolta împreună. Acest mic pas e destul de greu de făcut și din cauza dificultăților sistemice de care zic, dar și din cauza istoriilor personale și a orgoliilor. La a doua provocare soluția e la purtător.

Credit foto: Cyril Duc & Pollak Po

De unde vine inspirația

Am câteva surse constante de inspirație - preocupările personale și faptul că îmi place să observ oamenii și dinamicile dintre ei. Ceea ce duc și într-o nouă formă de exprimare pe care am început-o în 2019, în stand-up comedy.

Încerc să mă țin de rutinele mele. Adică să am grijă de corp – ce mânânc, cât dorm, să mă antrenez zilnic, chiar dacă nu îmi vine neapărat să fac asta. Și pe urmă, să am grijă de psihic, să nu consum social media (ca să nu mă consume ea pe mine), să rămân conectată cu oamenii dragi, să rămân deschisă la experiențe noi, să citesc și să văd spectacole care mă provoacă, să (re)accept schimbările ca pe o constantă a vieții. Lucruri din astea, care, scrise, par mici, dar sunt foarte mari și nu mereu ușor de făcut.

Ce iei cu tine mai departe din perioada asta

O dată cu digitalizarea forțată a crescut foarte mult interesul pentru noile media și o să pară redundant dacă zic că mă interesează să explorez mai mult în zona asta, să văd cum poate fi transpus dansul în virtual ( jur că mă interesa și înainte de pandemie).

Mi-e mai clar că perspectiva mea artistică e destul de mult legată de facilitare și capacitare – de a îl ajuta pe celălalt să aibă o experiență și de a dobândi instrumente pentru a putea face mai departe demersuri pe cont propriu. Deci aș duce mai departe un anumit tip de colaborări și practici, alături de oameni din domeniul științelor sociologice, psihologice.

De exemplu, mi-a plăcut mult o provocare pe care au lansat-o cei de la Sandwich Gallery anul trecut. În „Double Decker” artiștii selectați trebuiau să facă un set de instrucțiuni artistice – premiza și miza erau faptul că oricine le urma putea face o operă artistică. Eu am propus un set de instrucțiuni – „Healing in Progress” – legate de spațiu, mișcare și afect.

Planuri pentru 2021-2022

Acum, în octombrie lansez și o emisiune online – „Sufrageria de mișcare”, pe canalul youtube al asociației Developing Art, emisiune pe care am gândit-o alături de colega mea, Alina Ușurelu. Pe parcursul anului următor vor fi lansate în online tutoriale de anatomie funcțională, propuneri de practici matinale (Body Breakfast) și discuții cu profesioniști.

Mai departe, planul e să mișc lumea - prin cursuri, creații. Să îmi dau mai mult timp de studiu și de cercetare pe metode terapeutice și pe new media, să continui pole-dance-ul pe care l-am lăsat un pic pe bară lunile ăstea.