Nu ne ducem la spectacol să vedem lucruri inconfortabile, dar poate asta ar trebui să se schimbe. Regizoarei Catincăi Drăgănescu îi place să riște. Știa că o piesă despre viața și moartea Mihaelei Runceanu va stârni reacții puternice, dar asta nu a descurajat-o. DISCO ’89 e seria de spectacole de teatru de la Apollo 111 ce aruncă noi lumini asupra vieții și morții uneia din cele mai populare artiste din România comunistă, Mihaela Runceanu. Catinca Drăgănescu semnează regia unuia din primele două spectacole, intitulat Cele 7 morți ale Mihaelei Runceanu și ne-a vorbit despre avatarurile prin care a trecut acest spectacol bazat pe o documentare de 3 ani.
Știam de la ȋnceput că perspectiva propusă de mine va stârni reacții puternice, și se pare că așa e. Mie mi s-a părut mai important să fiu autentică ȋn raport cu Mihaela și cu ce cred că ar fi vrut ea să se spună despre ea pe scenă, decât să ȋmplinesc așteptarea unora de a vedea un spectacol tribut.
Cele 7 morți ale Mihaelei Runceanu nu e un musical, ci un spectacol de teatru însoțit de pasaje muzicale, muzica fiind creată de verișorul Mihaelei Runceanu, Xenti Runceanu. Rolul principal este jucat de actrița Oana Pușcatu, iar distribuția este completată de Cristina Drăghici, Silvana Negruțiu, Vlad Galer și István Téglás. Gabi Albu și Marius Nițu semnează scenografia, iar Ana Cârlan proiecțiile video.
Trigger-ul pentru a face un spectacol despre Mihaela Runceanu
Cred că a pornit de la ceva foarte autoreflexiv: condiția artistului de acum versus condiția artistului de atunci, care era din principiu condiționată de poziționarea politică. Și ne mai circula, și mie și lui Gabi prin cap, ideea de Romanian crime story. Iar când ne-am apucat să povestim concret, cred că primul nume apărut ȋn conversație a fost cel al Mihaelei Runceanu. Noi suntem optzeciști amândoi, s-a declanșat memoria afectivă.
De ce 2 show-uri pe acelasi subiect
Va fi o serie de spectacole DISCO ’89. E un subiect amplu care cred că merită atenție și are mare potențial scenic. Pentru moment vor fi două – complementare și ȋn dialog, zicem noi, - despre Mihaela Runceanu. Dar eu deja documentez o a doua personalitate pentru un spectacol ce să sperăm că va avea premiera anul viitor.
Sunt două pentru că avem două perspective foarte diferite. Lucrul cu material documentar obligă la sinceritate și aflându-ne ȋn dilema legată de ce e mai important de pus pe scenă, am realizat că de fapt nu trebuie să alegem ȋntre viața și moartea Mihaelei ca teme principale, ci tocmai, fiindcă avem de a face cu un mister, cu un destin controversat și născător de polemici, putem să maximizăm asta. Mie ȋmi place formula, acest meta-dialog ȋntre spectacole mi se pare nu numai interesant, ci și provocator. Mihaela este un personaj caleidoscopic și ȋmi place mult că ne-am lăsat ȋn pace să fim sinceri.
Ce lucruri noi ați descoperit
DISCO 89: Cele 7 morți ale Mihaelei Runceanu nu-și propune a fi un spectacol tribut adus artistei, ci un proiect docu-fiction. De-a lungul documentării realizate ȋmpreună cu Gabriel, care a însemnat atât accesarea dosarului de la procuratură, cât și interviuri cu persoane din anturajul artistei, colegi de breaslă și membri ai familiei, eu personal am realizat două lucruri: că dosarul de la procuratură e superficial, și că majoritatea celor apropiați consideră că, ȋntr-o formă sau alta, ȋn această crimă a fost implicată securitatea.
Mihaela Runceanu a fost mai mult decât o voce remarcabilă a anilor '80. Atitudinea ei, rezistența ei ȋn raport cu regimul, sunt reprezentative pentru o ȋntreagă categorie socială: intelectualul, artistul, umanistul, dizidentul de concept cu o conștiință ȋncă activă de la finalul erei ceaușiste. Am considerat că e un subiect despre care merită vorbit, dar firește că a avut un cuvânt de spus și sensibilitatea mea personală, spațiul meu de rezonanță cu Mihaela. Cum nu există un dosar la securitate pe numele său, nimic nu poate fi confirmat sau infirmat. Ceea ce am ales ȋnsă să pun pe scenă este felul ȋn care a fost decodificată moartea sa ȋn mentalul colectiv, felul ȋn care a fost percepută. Și asta mută accentul dinspre un spectacol – tribut sau unul biografic ȋnspre un spectacol frescă despre acest „surveillance state” care era România la sfârșitul anilor 80, despre acea societate ȋn care această realitate a unei Mihaele urmărite și hăituite de securitate era cea mai plauzibilă.
Credit foto: Vlad Bardu
Cat de mult e ficțiune și cât adevăr în piesă
E greu de spus. Eu nu mi-am imaginat că Mihaela Runceanu ar putea să nu aibă dosar la Securitate. Am tot așteptat să primim acces la el și cu el să putem valida sau invalida adevărul venit din interviuri. Lipsa lui a dinamitat ȋnsă tot procesul. Este adevărul a ceea ce cred apropiații Mihaelei. Este construit ca un puzzle din bucăți de informații spuse ȋn timpul interviurilor. Mihaela primea telefoane, Mihaela era amenințată, Mihaelei ȋn ultimele zile de viață ȋi era frică. Nu mi-am permis să adaug sau să mistific nimic. Am dramatizat ȋn limbajul și obiceiurile epocii, am făcut un puzzle din sutele de pagini de documentare. Eu consider că am pus-o pe Mihaela ȋn context și am dat voce neliniștii ce planează ȋn jurul morții ei.
Și apropos de ȋntrebarea legată de spectator. E interesant. Știam de la ȋnceput că perspectiva propusă de mine va stârni reacții puternice, și se pare că așa e. Mie mi s-a părut mai important să fiu autentică ȋn raport cu Mihaela și cu ce cred că ar fi vrut ea să se spună despre ea pe scenă, decât să ȋmplinesc așteptarea unora de a vedea un spectacol tribut. Știu că nouă nu ne place să vedem lucruri inconfortabile la teatru, dar mie ȋmi place să mă risc. Cred că și Mihaelei ȋi plăcea. Iar Oana Pușcatu, actrița care o interpretează pe Mihaela, face o treabă extraordinară și extrem de rafinată pe scenă pendulând ȋntre personalitatea publică, iconică a Mihaelei Runceanu și acest tip de sondare personală și intimă ȋn interiorul unei psihoze personale și colective ȋn aceeași măsură. Mai și cântă dumnezeiește.
Cat de importanta e muzica in spectacol
Nu, nu e un musical, nici clasic, nici neclasic. E un spectacol de teatru care include ȋnsă muzică live. O selecție dintre piesele cele mai cunoscute ale Mihaelei, ȋn intereptarea Oanei Pușcatu, acompaniază spectatorul de-a lungul montării. ȋmi place să cred că muzica joacă și nu doar gâdilă plăcut urechea, ci dă intensitate partiturii și trăirilor personajului central.
Colaborarea cu Xenti a fost interesantă, pentru că statutul lui este complex ȋn proiect. El nu este doar autorul muzicii, ci și ruda apropiată a Mihaelei. Cumva, validarea venită de la el a fost vitală pentru a merge mai departe. Cred că cel mai mare test pentru noi a fost când Andreea și Xenti Runceanu au venit să asiste la o repetiție generală.
În spectacol o să auziți pe lângă melodiile celebre ale Mihaelei, adaptate de Xenti pentru vocea Oanei și câteva jucării de coloratură, corale care vin să ȋntregească peisajul epocii.
Scenografie, proiecții și actorii aleși
Mie mi-a plăcut mult să lucrez cu echipa asta, deci e perfectă. Și avantajele unui text care se cizelează ȋn repetiții, e că el se impregnează de personalitatea lor. Silvana Negruțiu, Cristina Drăghici, Vlad Galer și Istvan Teglas fac un tur de forță printr-o multitudine de personaje memorabile. Cu umor, cu cinism, cu sensibilitate, ceea ce mi se pare foarte tare la interpretările lor este că nu aduc numai niște partituri pe scenă, ci o ȋntreagă lume.
Scenografia e semnată de Gabi Albu și Mihai Nițu și ȋmpreună cu instalația video realizată de Ana Cârlan, creează un spațiu la limita dintre scenă și set de televiziune, ȋn care acțiunea pe mai multe planuri a spectacolului (ȋmi place ideea de thriller pop) poate să se ȋntâmple foarte repede. E un spațiu – instalație elocvent cred pentru lumea despre care vorbim.
Unde vă propuneți să ajungeți cu piesa
Eu cred că e dificil să-ți propui orice acum, viitorul e mult prea impredictibil. Momentan mă bucur că am reușit să scoatem premiera. Am așteptat momentul ăsta mai bine de un an.
3 motive pentru care lumea ar trebui sa vină sa vadă piesa
Pentru că sunt 5 actori excelenți pe scenă, pentru că n-ai timp să te plictisești la un thriller pop și pentru că există ceva ȋn povestea Mihaelei Runceanu ce ne obligă să ne confruntăm cu trecutul ȋntr-un mod foarte intim și foarte serios.
