[Obsesii part-time] Bianca Ceică: Mi-a trebuit doar să învăț să citesc, iar scrisul și-a făcut loc în realitatea mea în timp ce descopeream lumile din povești

Pe Bianca Ceică pasiunea pentru scris a curpins-o de când a învățat să țină stiloul în mână. A început timid, cu rezumate și scenete citite la școală și a continuat să scrie ca o formă de terapie. Așa s-au născut poeziile primei dezamăgiri în dragoste urcate pe forumuri și, mai târziu, pe blogul personal. După liceu, când a înțeles că specializarea mate-info nu o reprezintă, a ales calea comunicării care a prins forma facultății de Jurnalism. De 8 ani lucrează în comunicare și simte că aici îi e locul. Acum continuă să își exerseze creativitatea la Pastel, acolo unde este Senior Social Media Specialist.

Am descoperit că toate emoțiile (indiferent de natura lor) sunt capabile să nască povești – și ce povești! Am descoperit cum să o iau de la capăt. Am redescoperit senzații din copilărie. Am descoperit acceptarea de sine, iertarea, recunoștința și vindecarea prin povești. Am descoperit scurtături descoperite de alții. Am descoperit autori de care m-am îndrăgostit. Am descoperit categorii de scriitori de existența cărora n-aveam habar și pe unii i-am descoperit în carne și oase.

Scrisul a însoțit-o pe Bianca în toate etapele prin care a trecut. Acum e în procesul de redescoperire al autenticității de care s-a rătăcit în perioada în care credea că a scrie bine înseamnă să fie pe placul tuturor. A înțeles că din fiecare emoție se poate naște o poveste și că asta e suficient ca să poți scrie indiferent de feedback-ul pe care îl primești. Dacă sunteți curioși să o citiți, aici găsiți câteva dintre poveștile Biancăi: Regele Mării Întunecate și Poțiunea Uitării - Povești de tot felul (biancaceica.ro), La 409 - începutul poveștii - Povești de tot felul (biancaceica.ro), (Dez)ordine - Povești de tot felul (biancaceica.ro), În mediul rural se poate (scoala9.ro), Educația e o chestiune de vocație (scoala9.ro).

Începutul în comunicare

Eram genul acela de elevă căreia i se reproșa uneori că „numai gura ta se-aude” și care a insistat să meargă la o facultate care te lasă cu o moștenire de „trebuie să intri pe geam dacă nu te primesc pe ușă”, cum a ținut să-mi sublinieze directoarea liceului la finalul clasei a XII-a, când am ales Jurnalism.

Colegii mei, mai conștienți de avantajele financiare ale unor joburi mai cu picioarele pe pământ (sau pe mare, după caz), s-au orientat într-un fel sau altul către științele exacte, că doar mate-info am absolvit cu toții.

Așa că probabil că drumul comunicării l-am ales în 2012, când am decis ce facultate să fac, știind despre mine că stăpânesc mult mai bine cuvintele, deși pregătirea mea timpurie s-a axat pe cifre. Opt ani și patru agenții de publicitate mai târziu, cred același lucru. Și – Doamne ajută! – nici n-am fost nevoită să intru pe vreun geam până acum.

Scrisul – first love

Povestea obsesiei mele e de fapt povestea mea. Scrisul m-a însoțit într-o formă sau alta, imediat ce am învățat să țin un stilou în mână. A fost și intuiesc că va rămâne cea mai serioasă și interesantă relație din viața mea.

Pasiunea pentru cărți și scris

Cred că pasiunea pentru cărți, care vine întotdeauna înaintea pasiunii pentru scris (și de care nu prea mai scapi), a fost declanșată în familie.

Mai întâi de mama, căreia i-a plăcut mereu să descopere și să învețe, microb transmis inevitabil și către mine. Și tatei îi plăceau cărțile, mi-l amintesc stând ore în șir ca o statuie pe fotoliu, cu o carte în mână, singura mișcare pe care o făcea fiind atunci când dădea pagina.

Mai mult, cititul și „învățătura” erau foarte respectate în toată familia mea, așa că mi-a fost ușor să mă îndrăgostesc și eu de această lume, încă din copilărie.

Mi-a trebuit doar să învăț să citesc, iar scrisul și-a făcut loc în realitatea mea în timp ce descopeream lumile din povești.

Etapele acestui drum

A urmat o perioadă foarte frumoasă de joacă. Cuvintele pur și simplu erau acolo, eu trebuia doar să le așez, exact așa cum simțeam, în rime, compuneri, rezumate și chiar mini-piese de teatru sau discursuri.

Prima mea realizare de scriitoare a fost un rezumat în rime făcut în clasa a II-a „Poveștii lui Păcală”. A doua a fost o scenetă de Ziua Mediului pe care am și jucat-o alături de colegii mei de clasă. A treia a fost o poezie care a deschis lansarea ziarului școlii. Și au urmat și altele de acest fel până am terminat liceul.

Eram întotdeauna foarte emoționată, dar și mândră de mine, când puteam să le citesc și altora „operele” mele literare timpurii. Acum îmi dau seama că am fost și extraordinar de norocoasă pentru că ideile pe care le aveam reușeau să trăiască fără intervenții și editări și erau încurajate și iubite de oamenii din jurul meu. Acest lucru le-a ajutat să crească, să fie, lucru necesar la început, când n-ai nevoie decât de acceptare și spațiu de joacă pentru a-ți dezvolta creativitatea.

Apoi scrisul a devenit terapie. Prima suferință din dragoste am vindecat-o cu poezii lungi, care mă loveau fără vreun avertisment și pe care prietenele mele le apreciau în mod deosebit. Le puneam și pe un forum, unde aveam un impresionant și ușor impresionabil grup de admiratori format din 5 persoane. A doua suferință din dragoste s-a vindecat tot prin scris, dar acum nu mai postam pe forum, postam pe blog că și timpurile erau altele, iar eu țineam pasul.

A treia etapă a fost coborârea șocantă de pe nor, când am ieșit din spațiul de acceptare necondiționată de acasă și m-am lovit de o specie ciudată de oameni: cei cărora nu le plăcea din prima ceea ce scriam sau – și mai grav! – nu le plăcea deloc ceea ce scriam. Și atunci a început etapa de impostură, când am încercat în fel și chip să scriu pentru ceilalți. Să placă la toată lumea, vorba înțeleptului.

Lecțiile pe care le înveți de unul singur

Deși acum am în CV numeroase cursuri de creative writing, jurnalism, literatură pentru copii și chiar poezie, nu m-am gândit că am nevoie să învăț să scriu până prin studenție. Și nici n-am avut nevoie până atunci. Să învăț să scriu? Eu, care scriam fără niciun fel de dificultate, de ce să am nevoie să învăț să fac un lucru pe care deja îl știu? Nu cumva trebuie acum să învăț și să respir?

Și este puțin adevăr în asta pentru că nu scrisul îl înveți când înveți să scrii. Poți învăța structură, poți învăța ce să citești pentru a dezvolta un anumit stil, poți învăța despre piața de carte (în caz că vrei să publici), poți învăța de la cine să înveți, poți învăța cum să gestionezi diferite tipuri de feedback, dar nimeni nu te poate învăța plăcerea scrisului și sinceritatea de care ai nevoie de fapt pentru a da viață unei povești.

Cum s-a transformat pasiunea ta

Scrisul s-a metamorfozat odată cu mine și a jucat diferite roluri în viața mea. A fost prima mea formă de joacă, a avut și are un puternic rol terapeutic. M-a ajutat să aflu cine sunt și mă ajută să rămân cine sunt în fiecare zi, oricât de siropos sună asta.

Nu depinde numai de mine (pentru că și evoluția poveștilor mele are un cuvânt de zis aici), însă acum îmi doresc ca această pasiune pentru scris să-mi readucă poveștile în lume, iar eu să am acum cel puțin jumătate din curajul pe care îl aveam în adolescență, când publicam poezii romantice pe forumuri.

Suntem învățați că unii merităm mai mult sau mai puțin ca alții să existăm din punct de vedere artistic. E adevărat că autorii nu sunt egali în talent și ingeniozitate, dar de plăcerea scrisului nu ar trebui să se lipsească nimeni doar pentru a se încadra în niște standarde sociale care oricum suferă modificări peste noapte.

The good&the bad part

Cred că cea mai solicitantă și dificilă etapă din viața scrisului meu a fost să conștientizez că ceea ce scriu nu va fi niciodată pe placul tuturor și că nici nu trebuie să fie. După doi ani de scris mai mult ce nu voiam decât ceea ce voiam pentru a mă mula pe așteptările tuturor, am avut nevoie de șase să mă recuperez și să iert stângăcia primelor texte și să nu le mai privesc ca pe ceva rușinos, penibil chiar, doar pentru că nu erau apreciate așa cum mi-aș fi dorit eu.

Asta suntem obișnuiți să ne facem să credem unii despre alții, mai ales în profesiile creative: că încercările timpurii, care sunt la fel de stângace cum este un copil care abia învață primii pași, sunt o rușine prin imperfecțiunea lor. Că lipsa de experiență de viață înseamnă lipsă de valoare umană. Dar este o anomalie și o cruzime că gândim așa pentru că acesta este felul în care distrugem creativitatea din copiii noștri: comparând primii pași din încercările lor creative cu cei mai recenți pași din încercările celor care au uitat cum este la început.

Cea mai frumoasă etapă a fost (și este în continuare) recuperarea autenticității și toate revelațiile care au urmat după: că – atunci când nu-l împachetezi în așteptările celorlalți – scrisul este plăcere pură, că ai nevoie doar să spui adevărul (chiar dacă scrii ficțiune) și că meriți să fii oriunde ești, chiar dacă nu ții în mâinile transpirate un Nobel pentru Literatură.

Timp&efort

În prezent, dedic scrisului tot timpul liber pe care nu îl petrec trăind. Am aflat (tot de la scriitori) că scriitorii trebuie să citească, să scrie și să trăiască, iar eu cred în această formula. Am văzut în pandemie că scriitorul izolat și singuratic se poate trezi rapid stors de energia creativă de care are atâta nevoie.

Reacții și surprize

Una dintre cele mai interesante surprize a fost regăsirea creativității și a autenticității prin reîntoarcerea la scrisul pe hârtie. Deși nu plănuiesc să mă despart definitiv de publicarea și promovarea textelor mele în online, am descoperit că este mult mai distractiv și interesant să scriu fără un public în minte și fără strategii de conținut, cel puțin pentru moment.

Cât despre reacții, de-a lungul anilor acestea au fost din cele mai diverse. De la persoane care și-au început feedbackul cu „Singurul lucru bun la textul tău este…” sau cu „Ce naiba ai făcut cu textul ăsta?”, până la oameni pe care mi-au spus că ceea ce scriu este frumos, terapeutic și emoționant, minunat.

Descoperiri nesfârșite

Am descoperit că toate emoțiile (indiferent de natura lor) sunt capabile să nască povești – și ce povești! Am descoperit cum să o iau de la capăt. Am redescoperit senzații din copilărie. Am descoperit acceptarea de sine, iertarea, recunoștința și vindecarea prin povești. Am descoperit scurtături descoperite de alții. Am descoperit autori de care m-am îndrăgostit. Am descoperit categorii de scriitori de existența cărora n-aveam habar și pe unii i-am descoperit în carne și oase. Am descoperit că poți să îți spui scriitor fără să-ți fie jenă, chiar dacă n-ai încă un bestseller (și poate că nici nu vei avea) și mii de fani înfierbântați în lista de Facebook. Am descoperit că prin scris și povești pot să descopăr la nesfârșit.

Comunicarea se ține de mână cu scrisul

Din fericire, scrisul și comunicarea se țin strâns de mână. Acest lucru îmi dă ocazia să îl exersez în fiecare zi, chiar dacă scriu „doar” diferite prezentări, texte pentru social media, rapoarte sau simple mesaje către colegi și clienți.

Cât despre timp, nu este nevoie să îl împart pentru că aduc la muncă scriitorul și iau acasă specialistul în social media.

Între viața profesională și hobby

Nu știu despre hobby-uri, dar cred că pasiunile, dacă ne uităm cu adevărat la ceea ce înseamnă pentru noi, își găsesc în cele din urmă singure drumul între viața personală și cea profesională.