[Veterani in PR] Camelia Cavadia: Aveam 25 de ani când m-am angajat la PRO TV, nu auzisem în viața mea de PR și n-aveam nici cea mai vagă idee ce presupune

Se întâmpla în 1995, chiar când a fost fondat PRO TV-ul și începea, timid, era comunicării și în România. Camelia Cavadia a început la departamentul Relații cu publicul și apoi a trecut la Relații cu presa, s-a ocupat apoi de promovarea tuturor programelor și vedetelor postului, a devenit PR Manager și a lucrat în PROTV până în 2014. A fost apoi PR Manager la Antena 1, iar în 2017, a lansat Fabrica de PR. 

 Serviciul n-a fost niciodată pentru mine un loc unde să mă duc și de la care să plec la oră fixă, fără să mă uit înapoi, ci locul unde am investit ca într-un proiect personal. N-am trasat niciodată o linie între serviciu și acasă și poate de aceea, la un moment dat, delimitarea nici nu a mai fost posibilă. 

Poveștile ei cu ”pe vremea mea” par de necrezut pentru noile generații din PR: pe atunci nu exista email, programul TV era trimis prin fax publicațiilor, precum și comunicatele de presă, fotografiile cu vedetele erau developate în zeci de exemplare și apoi trimise jurnaliștilor. Dar dincolo de toate schimbările care au avut loc între timp - moartea printului, explozia senzaționalismului, viteza năucitoare, viața scurtă a informației, principiile PR-ului au rămas aceleași, crede Camelia Cavadia. Despre primele capitole ale PR-ului și ale presei din România, după 90, puteți citi după cum urmează:

Începutul

Am început să lucrez în televiziune în 1995, când m-am angajat la PRO TV la departamentul de „Relații cu Publicul”, iar după șase luni mi s-a propus să mă mut la „Relații cu presa”, ceea ce mi s-a părut extraordinar, deși la vremea aceea nu știam propriu-zis ce înseamnă asta. Aveam 25 de ani când m-am angajat la PRO TV, nu auzisem în viața mea de PR (Public Relations) și n-aveam nici cea mai vagă idee ce presupune. Și probabil că mai erau mulți asemenea mie, de vreme ce mulți dintre cei care mă întrebau cu ce mă ocup credeau că PR înseamnă relații cu publicul. În orice caz, eu le-am bifat pe amândouă, am început cu una și am continuat cu cealaltă. Și ca o paranteză, mama mea nici acum nu înțelege ce fac eu mai exact la serviciu. 

Privind în urmă, aș putea spune că am ajuns dintr-o întâmplare la PRO TV, dar am rămas pentru că, pe măsură ce descopeream și învățam lucruri noi, îmi plăcea din ce în ce mai mult ceea ce făceam și începeam să mă simt tot mai în elementul meu acolo. 

Am niște amintiri foarte frumoase legate de începuturi, când totul mi se părea fascinant, începând cu oamenii în mijlocul cărora mă învârteam și cu care am ajuns mai apoi să lucrez îndeaproape (oameni pe care-i știam de la televizor sau de pe alte scene) și terminând cu ineditul activităților mele din fiecare zi. Poate că cele mai frumoase (dar și solicitante zile) erau cele în care se desfășurau așa zisele „curți PRO TV”, când cozile de oameni care-și doreau să participe la acțiunile organizate în curtea televiziunii se întindeau pe sute de metri lungime, iar bulevardul Pache Protopopescu era animat de-o veselie și exuberanță pe care nu le-am mai întâlnit-o niciodată de atunci încoace pe străzile din București, eu, cel puțin. În astfel de zile, veneam dimineața la 6 la serviciu și mai plecam seara la 10, dar la finalul zilei, ceea ce rămânea erau un soi de bucurie și preaplin, nicidecum oboseala pe care o resimțeam abia când ajungeam acasă sau a doua zi.

Lucram cu bucurie, cu un fel de frenezie pe care arareori oamenii o încearcă la serviciu și sunt foarte recunoscătoare pentru asta. Pentru mine, PRO TV a fost o școală, locul unde m-am format ca profesionist, iar faptul că am avut norocul să fiu parte din echipă chiar de la început m-a ajutat foarte mult să învăț și să cresc. Am trecut prin toate joburile pe care le poate avea un om de PR într-o televiziune și asta pot spune din nou că m-a ajutat enorm pentru că, în momentul în care mi s-a propus să conduc departamentul, știam să fac munca oricărui om din echipă, știam ce presupune, ce efort.

”Pe vremea mea”

Uneori, colegele și prietenele mele mai tinere mă pun să le povestesc despre perioada începuturilor mele în televiziune și de fiecare dată sunt surprinse de detaliile care acum, lor, li se par (pe bună dreptate) incredibile, iar eu am sentimentul că sunt un fel de bunică pe care copiii o ascultă cu gurile căscate, nevenindu-le să creadă poveștile pe care le aud. Și, într-adevăr, cum să nu li se pară acum ciudat când le povestesc că „pe vremea mea”, nu exista email și comunicarea se făcea exclusiv la telefon și prin fax. Erau zile întregi în care pur și simplu trimiteam de dimineață până seara programul TV (care ajungea uneori, cu brief-urile filmelor cu tot, la peste 15 pagini). Se întâmpla deseori (mai ales la presa locală) să li se termine hârtia de fax și atunci începeau să sune de peste tot din țară să mă roage să (re)trimit programul începând cu o anumită pagină. Mai grav era când aveau loc modificări în programul TV și atunci trebuia să țin cont de fiecare publicație în parte, pentru că lucram concomitent cu trei programe (pentru 3 perioade diferite, în funcție de natura publicațiilor: cotidiene, săptămânale, lunare) și era destul de greu să nu mă încurc în ele.

De asemenea, atunci când trimiteam comunicatele de presă prin fax, trebuia să fac acest lucru aproape contra-cronometru, pentru că fiecare minut conta. Era foarte important ca între primul comunicat trimis și ultimul să nu fie o distanță mai mare de câteva zeci de minute. Scriam de mână pe comunicat numele fiecărui jurnalist în parte, trimiteam comunicatul pe fax, ștergeam cu pastă corectoare numele precedent și adăugam un altul și tot așa. Uneori era nevoie să printez de mai multe ori comunicatul, pentru că la un moment dat se forma o crustă groasă de pastă corectoare peste care nu mai puteam scrie nimic și care se vedea urât.

Cu cât primeau mai repede comunicatul în redacție, cu atât se apucau jurnaliștii mai curând să-l așeze în pagină, să ceară informații suplimentare, iar cel care-l primea printre primii avea un avantaj în acest sens. În plus, toate aceste comunicate trebuiau trimise înaintea ședințelor de redacție, unde fiecare jurnalist își prezenta subiectele. Dacă ajungea după aceea, era mai greu de introdus în pagină.

Apoi, aveam zile în care mergem de dimineața până seara în redacțiile ziarelor pentru a le împărți seturi de fotografii noi cu vedetele și emisiunile postului. Mi-aduc aminte și acum cum mergeam cu filmele foto la developat și îi rugam să le facă în zeci de exemplare, astfel încât să ajungă în fiecare redacție măcar câte un exemplar din fiecare. La fel se întâmpla și cu diapozitivele sau fotografiile care soseau în mapele de prezentare ale filmelor și serialelor cumpărate pentru a fi difuzate, pe care le duceau eu în redacții sau veneau jurnaliștii la noi să le ia.

Și încă o informație care acum poate părea de domeniul inimaginabilului, pe vremea aceea făceam monitorizarea decupând toate articolele apărute în presă despre PRO TV, lipindu-le pe foi A4, alături de data apariției. Aveam abonament la toate publicațiile, dar se întâmpla ca uneori, pe aceeași pagină, și pe față și pe verso să fie articole cu PRO TV și atunci mă duceam și mai cumpăram încă un exemplar (sau câte era nevoie) pentru a putea decupa toate materialele pentru monitorizare. Aveam bibliorafturi întregi cu apariții pe ani, iar la un moment dat, după ce n-au mai încăput în birou (ocupau foarte mult spațiu), au fost depozitate într-un spațiu special, undeva la subsolul clădirii din Pache Protopopescu.  A fost o adevărată tragedie (pentru mine, cel puțin) când s-a inundat subsolul și o parte dintre dosare a fost distrusă.

Uitându-mă în urmă mă consider foarte norocoasă că am trăit poate cea mai frumoasă perioadă a presei, când nu era doar foarte provocator să faci PR, ci și foarte dinamic și frumos. Eu mereu am considerat că în afara colegilor de la PRO TV am și mulți alți colegi în redacțiile publicațiilor cu care lucram. Multe dintre ele s-au desființat, mulți jurnaliști dintre cei cu care am lucrat au renunțat la presă, dar mai sunt încă câțiva cu care știu sigur că împart aceleași experiențe, aceleași vremuri, dispărute de-acum, dar despre care noi încă putem vorbi. Mulți dintre jurnaliști fac parte din istoria mea personală, sunt oameni alături de care m-am format, am crescut, alături de care am trecut prin diverse situații și cu care am ajuns să leg adevărate relații de prietenie.

Un proiect de la început și unul de acum

V-aș povesti despre un lucru care m-a impresionat foarte mult la vremea aceea și pe care nu l-am uitat nici acum. Se întâmpla în 1997, dacă nu mă înșel, când la una dintre edițiile emisiunii „Deșteaptă-te, române!”, realizată de Mihai Tatulici, a fost prezentat cazul unei familii nevoiașe cu mai mulți copii, aflate în pragul unei sărăcii cumplite. Ei bine, în urma acestei difuzări sute, poate mii de oameni au sărit în ajutorul lor și fiecare a trimis ce-a putut și ce a considerat că e de ajutor.

N-am să uit niciodată cum arătau scările televiziunii pline până la refuz de saci cu alimente, haine, produse electrocasnice, sacoșe mai mici sau mai mari, stivuite toate pe suprafața a două-trei etaje, pe scările cărora abia te mai puteai strecura. Tot atunci, persoane în vârstă, despre care îți puteai da seama la o simplă privire că nu o duc nici ele senzațional, veneau să lase un bănuț din puținul lor sau un kg de mălai, făină sau alte alimente pe care le considerau mai puțin perisabile, doar din dorința de a ajuta. Cred că atunci a fost pentru prima dată în viața mea când m-a izbit sentimentul ăsta de solidaritate al românilor și mi-aduc aminte că întreaga seară am stat cu ochii în lacrimi, fără să știu de ce anume. Pe de o parte erau lacrimi de bucurie, dar și de o emoție pe care nu știam s-o explic în cuvinte.

Am retrăit același sentiment în anul 2000 când oameni din toată țara și-au arătat din nou solidaritatea cu victimele teribilelor inundaţii din acea primăvară în cadrul mini-campaniei „Și oamenii fac minuni” (parte a campaniei mari „Nouă ne pasă”).

Dintre proiectele recente pe care le-am promovat și le promovăm în continuare la Fabrica de PR aș aminti campaniile celor de la Narada, organizație care se concentrează pe educație și care încearcă din răsputeri să acopere urgențele din educație ca urmare a pandemiei.  Este, după părerea mea, cea mai activă organizație de susținere și implementare a unui sistem educațional compatibil cu secolul XXI și care a mobilizat sute de voluntari pentru ca digitalizarea învățământului românesc să devină o realitate pentru toate școlile din România. De curând au lansat Naradix, o platformă de educație remedială, pe care o pun la dispoziția elevilor și profesorilor în mod gratuit, pentru a-i ajuta pe elevi să recupereze materia pierdută în pandemie. Pentru noi, e o mare bucurie să lucrăm cu oameni pasionați de ceea ce fac, care-și pun tot sufletul și creativitatea în joc pentru a face bine, a ajuta și a fi acolo unde e cu adevărat nevoie.

Cum s-a schimbat perspectiva asupra PR-ului

La început de tot nu eram foarte conștientă de felul în care această industrie poate schimba/influența anumite decizii sau obiceiuri de consum. Totul era atât de nou, încât nici măcar nu te puteai uita să vezi cum fac alții și să te inspiri de acolo (vorbesc de piața de la noi), așa că foarte multe lucruri le-am învățat văzând și făcând, testând tot felul de tehnici și tactici de comunicare. Dar pe măsură ce am început să învăț din ce în ce mai mult din experiențele de fiecare zi, confrundându-mă cu situații și contexte dintre cele mai diverse, am început, împreună cu piața, cu presa să ne sincronizăm, astfel încât să fie o colaborare optimă de ambele părți și din care câștigător să iasă publicul, telespectatorul. Însă, niciodată nu am fost singură în acest demers, ci cu o echipă alături, pentru că nu poți face PR de performanță, cel puțin nu la nivelul la care funcționam noi, de unul singur. 

Aș putea spune că au existat o perioadă de efervescență și un interes extraordinar din partea presei pentru tot ce avea legătură cu postul (vedete, filme, seriale, emisiuni, lansări, evenimente). Materiale care astăzi nu ar mai intra niciodată în print (posibil ca nici măcar în online) erau publicate atunci pe prima pagină a ziarelor (sau cu trimitere de pe prima pagină), pe copertele suplimentelor TV, pe copertele publicațiilor săptămânale sau lunare. Informații despre seriale precum „Dosarele X”, „Nichita”, „MASH”, „Cheers”, „Profiler”, „Tânăr și neliniștit” și multe altele erau preluate cu foarte mare interes, la fel cum se întâmpla și în cazul evenimentelor (așa-zisele „curți” PRO TV), emisiuni-concurs, evenimente sportive etc.

Cred că aceea a fost perioada cea mai fructuoasă a colaborării dintre mass-media și PR, când subiectele propuse de oamenii de PR erau practic nelimitate, iar interesul presei era unul foarte mare. Cred că atunci am experimentat împreună toate tipurile de jurnalism, fie că vorbim de comunicate de presă, știri despre activitatea profesională a vedetelor, știri despre viața personală, vacanțe, materiale de prezentare, interviuri, materiale de making-of, reportaje, foto-reportaje, materiale de follow-up – era un fel de efervescență a muncii în comun. Jurnaliștii făceau la acea vreme multă muncă de teren, iar spațiile dedicate informațiilor din zona de entertainment erau foarte generoase.

În experiența mea, în perioada 1995-2010 s-au întâlnit cel mai bine și eficient dorințele jurnaliștilor cu mesajele comunicate de organizație. E adevărat că tot în această perioadă a crescut de la un an la altul interesul presei pentru viața personală a vedetelor, pentru tot ceea ce însemna universul lor, dincolo de ecran, însă chiar și aici s-a găsit întotdeauna un numitor comun. Întreg star-system-ul PRO TV a pornit de la dorința de a nu crea niște vedete de carton, ci unele credibile, în care publicul să se regăsească deseori, dar care să fie totodată aspiraționale, deseori model.

Pe vremuri existau zeci de publicații, suplimente ale acestora, iar gradul de interes al publicului pentru presa scrisă era unul foarte ridicat. Din păcate, în ultimii ani au dispărut și continuă să se închidă publicații mai vechi sau mai noi, cu tradiție sau puțin cunoscute. Fie nu mai pot fi susținute financiar, fie sunt citite de tot mai puțini oameni. Tirajele au scăzut în mod dramatic și chiar și în publicațiile existente numărul jurnaliștilor e deseori infim. Online-ul a crescut teribil, dar uneori am sentimentul că Internetul e un sac fără fund. Pe de o parte e foarte ușor să găsești orice informație de care ai nevoie, pe de alta, totul se mișcă cu o viteză atât de mare, încât „viața” unei știri durează preț de doar câteva secunde.

Ce a dispărut, cu ce a fost înlocuit

Evident că au dispărut anumite proceduri de lucru, care au fost înlocuite cu altele, care ușurează și diversifică munca omului de PR. De-a lungul timpului s-a trecut de la managementul comunicarii în masă, la managementul comunicării în rețea, astfel că, odată cu dezvoltarea noilor media am resimțit atât avantajele, cât și dezavantajele acestora. Dar, per ansamblu, lucrurile de fond, principiile muncii de PR au rămas aceleași. S-au schimbat doar canalele și modul de comunicare, viteza. Și deși internetul a adus modificări majore muncii de PR, s-a păstrat fundamentul acestei meserii.

În perioada de glorie a printului, spațiul de publicare era limitat, astfel că selecția știrilor publicate se făcea la sânge. Însă, cu cât materialul publicat se întindea pe o suprafață mai mare, cu cât era poziționat mai bine (pe prima sau ultima pagină, pe copertă, sau urmând obiceiul de citire în Z), cu cât era mai ilizibil (cu foto, titlu proeminent, menționarea brandului în titlul sau șapou), cu atât satisfacțiile omului de PR erau mai mari. Publicațiile on-line nu s-au bucurat de la început de credibilitate, mai mult decât atât, nu aveau greutatea printului. Astfel că o menționare oricât de mică, în print, era apreciată mult mai mult decât un articol amplu și elaborat în online. A trecut multă vreme până ce avantajele oferite de spațiul pratic nelimitat oferit de online, de viteza de publicare, de posibilitatea realizării unor galerii foto să înceapă să conteze.

Apoi, pe parcursul anilor, raportul dintre cererea de materiale cu caracter senzațional și cele informative a început că încline tot mai mult balanța în favoarea primelor. A devenit din ce în ce mai greu de pătruns în presă cu știri cu caracter informațional. Nu doar că publicațiile au cerut din ce în ce mai mult conținut exclusiv și original, dar în același timp s-a dorit o „îmbrăcare” a conținutului știrii într-o „haină” mult mai atractivă. Deseori calitatea informației a fost surclasată de forma furnizării ei și chiar și când au urmărit programele de știri le-au preferat pe cele de genul Infotainment. De multe ori, știrile cu adevărat importante au fost marginalizate în favoarea știrilor de tip tabloid care au câștigat rapid teren.

Pe de altă parte și conținutul programelor TV a urmat aceleași tendințe, așadar putem vorbi de o schimbare generală a contextului media. Anumite programe TV generau constant știri și practic se promovau de la sine. Adevărata provocare a fost și este să promovezi informații culturale pentru care există un public destul de restrâns. De aceea, am și asistat la dispariția de pe posturile tv a unor emisiuni culturale, cum ar fi, de exemplu, emisiunea scriitorului și criticului literar Dan C. Mihăilescu, „Omul care aduce cartea”. Așadar, la o analiză atentă, observăm că TV-ul și presa au mers „umăr la umăr” pe acest drum al schimbărilor.

Însă, ca trend general, am observat o revenire a atenției către informația de calitate, către reportaj, anchete jurnalistice, există publicații care investesc constant în oameni și în produse care merită să fie promovate, avem o presă de business foarte bine ancorată în realitatea economică.

O schimbare în bine și alta în rău

Dacă ar fi să mă refer în principal la anul trecut, când pandemia ne-a luat pe sus pe toți și ne-a făcut să ne simțim mai întâi extrem de vulnerabili și nepregătiți să facem față unei situații limită cu care nu ne-am mai confruntat, aș spune că am fost foarte uimită să văd după aceea o capacitate extraordinară a agențiilor de PR de a se reinventa. „Adaptabilitatea” mi s-a părut cuvântul de ordine al acestei perioade și cred că încă facem asta, indiferent de ce parte a baricadei ne aflăm. Am învățat să lucrăm în situații lipsite de predictibilitate și am înțeles că trebuie să fim flexibili și să ne adaptăm. Să găsim soluții și să inovăm. Mi s-a părut că, anul trecut, mai mult ca niciodată, a crescut empatia între clienți și agenții, multe dintre acestea din urmă dedicându-se în regim de voluntariat unor cauze ivite ad-hoc în care s-au regăsit și au simțit că pot aduce plusvaloare, un ajutor concret, cum a fost și cazul nostru. Nu știu dacă este doar o impresia a mea sau, într-adevăr, comunicarea s-a făcut targetat către nevoile publicului/consumatorilor, că a existat o voce mult mai umană și un ton emoțional în spatele comunicărilor făcute.

Cum spuneam, a existat o solidaritate între părțile implicate (agenție și client), iar aceștia din urmă au fost parcă mai deschiși ca oricând să comunice și să încerce abordări noi de comunicare.

Ca o schimbare în rău m-aș referi la erodarea încrederii în presă, în cuvântul scris și imagine, în general. Comunicarea de tip clickbite, goana după trafic, greșelile de scriere sau de tipar, goana după senzațional, faptul că aceeași știre are alt focus și alt înțeles în funcție de mediul de publicare – toate acestea bulversează cititorul, omul obișnuit care nu mai știe de unde să-și ia informația reală.

Potrivit studiului Digital News Report, realizat de Reuters Institute, din cadrul Universității Oxford, încrederea românilor în presă a scăzut puternic (până la 35% în 2019, de la 42% în 2018), iar procentul afectează și activitatea specialiștilor în Relații Publice. Odată cu apariția presei online, dar și cu apariția rețelelor de socializare, informația nu mai poate fi la fel de bine dozată și nici controlată. Nu doar că se perimează mult mai repede, dar uneori apar informații greșite, ce sunt mai apoi preluate rapid și de alte media.

Ce îți plăcea la început în PR. Ce îți place acum

Din fericire, munca de PR are și rezultate imediate, dar și rezultate pe termen lung. Iar lucrul acesta mi-a plăcut dintotdeauna și-mi place și acum. Am cunoscut atât de mulți oameni interesanți, buni, valoroși, de-a lungul timpului, încât sunt recunoscătoare pentru tot ceea ce am primit și învățat de la ei. Și chiar dacă am vorbit până acum doar despre partea frumoasă a meseriei și a oamenilor pe care i-am întâlnit, au existat desigur, multe momente grele, epuizante, unele nedrepte, altele de neamintit, în lucrul cu oamenii, dar am învățat să păstrez doar ceea ce m-a ajutat să merg mereu mai departe.

Trăiesc în continuare aceleași satisfacții majore când văd că materialele nostre sunt preluate în presă, că există interes pentru ceea ce facem și că partenerii/clienții noștri sunt mulțumiți de colaborarea cu noi. Lucrul ăsta nu ar fi posibil dacă noi nu am fi o echipă atât de bine sudată și, spun cu toată onestitatea, atât de dispusă să muncească și să depună efort pentru ca lucrurile să iasă așa cum ne dorim și noi și clienții noștri. Eu, una, sunt foarte recunoscătoare că în toată povestea asta o am alături de mine la Fabrica de PR, pe  partenera mea de business, Alina Sin care este, dacă vreți, un fel de busolă a mea, care mă ajută să țin drumul drept.

Având în vedere că este mai tânără decât mine și întotdeauna la zi cu tot ce apare nou, Alina este cea care mă ține și pe mine ancorată într-o lume cu care, altfel, nu aș ține pasul decât cu greu. În plus, are o gândire foarte bine structurată, e smart, meticuloasă și e un om de la care ai întotdeauna ce învăța. O avem de asemenea, alături de noi pe colega și prietena noastră, Adela Marinescu, care vine în completarea echipei cu calități pe care niciuna dintre noi nu le are atât de bine dezvoltate, cum ar fi răbdarea, empatia, capacitatea de înțelegere și aprofundare și o foarte bună cunoscătoare a psihicului uman (nu degeaba a mai făcut o facultate, cea de Psihologie, un Master în domeniu și este și psihoterapeut în supervizare). Faptul că lucrăm împreună de peste 15 ani ne-a făcut să ne cunoaștem foarte bine atuu-rile, calitățile și slăbiciunile, astfel încât să funcționăm ca un tot. Așa cum am mai spus, munca de PR nu e una individuală, ci una de echipă, pe care te bazezi ca pe familia ta. Pe aceleași principii ne-am ales și colaboratorii, oameni care împărtășesc aceleași principii și valori cu ale noastre.

Ce te enervează

Ce mă enervează? Chiar mă amuzam pe vremuri gândindu-mă să scriu o carte despre ceea ce NU e omul de PR și anume: nu e GPS (nu știe să-ți dea mereu indicații către locul unde trebuie să ajungi), nu e parcagiu (nu e la curent cu locurile disponibile dintr-o parcare), nu e ceas deșteptător/ori reminder (care să-ți reamintească de 5/6 ori același lucru, ce trebuie să faci, când, unde, cum), nu e omul care-ți ține poșeta la ședința foto, nu e omul pe care-l poți suna oricând, pentru orice lucru minor, care poate aștepta până a doua zi la o oră decentă și multe, multe altele. Dar, între timp, nu mă mai enervează nimic pentru că am înțeles că se întâmplă aceste lucruri doar dacă le lași să se întâmple și că ține de tine să le accepți sau nu.

Și dacă mă amuză ceva este părerea celor care cred că omul de PR nu face altceva decât să meargă la evenimente, să bea cafele cu jurnaliștii și să stea în preajma vedetelor. Tocmai de aceea, singurul sfat pe care l-aș da cuiva care vrea să facă această meserie - deși nu-mi place deloc să dau sfaturi - ar fi acela de a fi conștienți că această meserie este una care presupune nu doar foarte multă muncă, ci și dăruire. Cere mult timp, dar și multă răbdare, dragoste de oameni, intuiție, grijă și loialitate. Nu e un serviciu cu ore fixe și nu e despre bifat acțiuni și texte. E despre o bucată din tine pe care trebuie să o pui în toate lucrurile pe care le faci. După un concert sau o emisiune live artiștii și echipa implicată se duc la culcare sau merg să sărbătorească, în timp ce omul de PR continuă treaba începută cu săptămâni în urmă: el are de scris, de ales fotografiile, de obținut declarații, de pregătit imagini, totul pentru comunicarea de follow-up de a doua zi dimineață.

Ca om de PR trebuie să știi să vorbești, dar mai ales să asculți, să rezolvi, dar mai ales să previi, să nu te pierzi în situațiile de criză și să fii pregătit să răspunzi întrebărilor jurnaliștilor oricând se ivește ceva. Și... deseori ce ivește ceva.

Te-ai gândit să renunți la PR?

Sincer, nu. Meseria asta a devenit parte din mine, din cine sunt, din ceea ce știu să fac. Și sunt  de prea mult timp în industria asta, pentru a mă gândi la altceva. Iar acum, de când avem agenția de comunicare Fabrica de PR, cu atât mai puțin am vreun motiv să mă gândesc la vreo schimbare. În plus, faptul că în puținul meu timp liber reușesc să și scriu pentru cărțile mele îmi aduce o bucurie completă și simt că sunt în locul potrivit pentru mine.

Cum te-a schimbat munca în PR

Cred că m-a făcut mai luptătoare și (mult) mai curajoasă decât sunt eu, de fapt. M-a întrebat cineva de curând care au fost calitățile care m-au ajutat să rezist în acest domeniu atât de mult timp și i-am răspuns că eu cred că a fost vorba mai degrabă de un fel de reziliență, care m-a ajutat să trec peste orice fel de obstacole, dar și multă răbdare, capacitatea de a mă pune și de-o parte și de cealaltă a baricadei. Întotdeauna am luat foarte în serios lucrurile și m-am dedicat cu tot sufletul meseriei și oamenilor în slujba cărora am lucrat. Serviciul n-a fost niciodată pentru mine un loc unde să mă duc și de la care să plec la oră fixă, fără să mă uit înapoi, ci locul unde am investit ca într-un proiect personal. N-am trasat niciodată o linie între serviciu și acasă și poate de aceea, la un moment dat, delimitarea nici nu a mai fost posibilă.