[Obsesii part-time] „Din când în gând”, Sabrina Canea scrie scrisori către necunoscuți

Sabrina Canea și-a dat seama că s-ar putea să-i placă scrisul dintr-o întâmplare fericită de la finalul gimnaziului. În aceeași perioadă a apărut primul ei blog, născut din nevoia abia descoperită de a scrie constant. Ca să-și concretizeze visul, s-a îndreptat către Jurnalism după liceu. Experiența a fost mai degrabă bittersweet: Sabrina voia să facă mai mult decât să învețe despre cum să facă.

Nu știam să fiu protagonist – sau poate că nu credeam în protagonistul din mine. Poate că de-asta am fost lipsită de monolog interior cam toată vara următoare. Mă simțeam o impostoare. Cunoscusem mai multe domenii și nu mă simțeam confortabil în niciunul, dar intrus în toate. Declicul s-a produs cândva în toamna următoare, când m-am întors în agenție. Am mers la interviu și, cu o teribilă neîncredere ce-mi pulsa în tâmple, am încercat să „mă vând” cât de bine am putut.

Discuția de la interviul de angajare a fost declicul de care avea nevoie ca să-și dea seama că lucrurile pot funcționa și altfel, nu doar după rețeta pe care și-o imaginase. Crede în exercițiu și își antrenează mușchiul scrisului zilnic, indiferent de inspirația pe care o are. Din combinația asta de devotament și joacă s-a născut în 2018 newsletterul Din când în gând. Acum are forma unor scrisori personale pe care Sabrina le scrie cu onestitate și Claudia a.k.a. Rodraark le ilustrează cu multă dăruire. Dar mai multe despre povestea newsletterului, începuturi și cum a renunța nu înseamnă întotdeauna a nu te mai putea întoarce ne învață Sabrina.

Începutul în comunicare

M-am împrietenit cu domeniul ăsta cu mult înainte de-a fi vorba de vreo alegere. Eram în liceu, aveam undeva la 15 ani și nu foarte multe contexte în care să-mi materializez plăcerea de-a scrie. Sigur, aveam un blog, scriam constant, dar parcă simțeam că e loc de ceva diferit. Așa se face că, la câteva luni după ce-am intrat în clasa a noua, am dat peste o revistă de tineret, Teen Press – care mai funcționează și astăzi.

Mergeam la interviu într-un februarie cu zăpadă, urcam scările interminabile ale Casei de Cultură a Studenților (unde își avea redacția sediu), iar la etajul patru am intrat într-un birou micuț, plin de hârțoage, dosare și numere vechi de revistă. Nu știam atunci, dar ăla avea să fie primul din sutele de drumuri către această redacție, drumuri care au continuat până prin facultate. Aici am făcut cunoștință pentru prima oară nu doar cu jurnalismul, ci și cu comunicarea. Îmi plăceau mult mediul și oamenii de acolo, așa că am vrut să mă implic mai mult și am ajuns să mă ocup de departamentul de PR, de parteneriate, de proiecte ce se doreau a fi campanii. Și, cel mai important, acesta a fost locul care m-a încurajat să am o opinie, dar și experiența care a stat la baza deciziei mele de a da la jurnalism.

Drumul de la decizie și până la cine sunt și ce fac azi a fost conturat de multă nemulțumire, de frustrare și, din fericire, de curiozitate. Realizam că, deși alesesem ceea ce mi-am dorit, facultatea s-a dovedit a nu fi și ceea ce aveam nevoie. Mi se părea insuficient. Voiam să fac, nu doar să învăț despre cum se face. Așa am ajuns să explorez domeniu, să dau mail-uri, să bat la uși, să merg prin redacții & pe teren și, în final, să mă așez la biroul meu, într-o agenție.

Ideea de a avea un blog

Povestea mea cu scrisul a început ușor inconștient. Adevărul e că mama mi-a scris compunerile pentru școală mult timp. Era mai ușor să citesc în fața clasei cuvintele ei decât pe-ale mele, plus că părea că sună mai bine. Și mereu lua note mari pe ele. Mi-am dat seama că pot și eu să așez cuvinte pe foaie de-abia printr-a opta, din întâmplare. Cândva în primul semestru, profa de civică ne-a propus să facem o revistă. Habar n-aveam ce e aia. La momentul ăla, singurele printuri pe care le citeam erau Bravo, Bravo Girl și, la ocazii speciale, Popcorn, deci referințele nu se prezentau grozav.

Vreo două luni mai târziu, cu multă muncă în redacția care se muta de la mine din dormitor, în biroul-cabinet de consiliere al profei, a rezultat o cărticică alb negru pe care-am prezentat-o în cancelarie. Profa de română mi-a spus atunci că nu știa că le am cu scrisul. Nici eu. În final, cel mai bun lucru care rezultase din toată treaba asta nu fusese faptul că scrisesem pentru prima oară ceva, ci nevoia de-a o face din nou. Așa a apărut primul meu blog.

Etapele acestui drum

După cum ziceam, odată intrată la facultate, filmul s-a rupt. Realizam că aici făceam orice, mai puțin să scriu. Plăcerea mea de a scrie s-a transformat în frustrare, iar eu într-un om blazat, cu capsa pusă în permanență. Simțeam că am interpretat greșit totul, că am ales aiurea, că mi-am ratat șansa. Îmi reproșam și mă învinovățeam. Am căutat să-mi dovedesc contrariul prin internship-uri și job-uri part-time, duse în paralel cu școala. În trei ani, am acumulat 2 ani și jumătate de presă scrisă, câteva luni în televiziune, timp petrecut într-un teatru independent, la Cuibul Artiștilor, ca în final să mă trezesc pe o canapea dintr-o agenție de PR, așteptând să intru la interviu. Nu știu când am luat decizia să schimb domeniul. Știu însă că simțeam că mi-e greu să scriu la normă lucruri care nu mă interesau și, în același timp, conștientizam o gândire creativă care nu încăpea în reviste.

Mi-am predat licența în 2018, în prima săptămână din iunie, și-apoi am fugit spre gară. Mergeam la Sibiu, la Festivalul Internațional de Teatru. Mă agățam de faptul că urma să țin acolo o prezentare când, de fapt, căutam să evadez. Voiam să pășesc în afara realității unui vis în care nu știam dacă mai cred, pe care nu știam cum să-l abordez, pe care nu credeam că mai pot să îl controlez. Și faptul că am ajuns într-un oraș plin de spectacole, de evenimente culturale, de performance-uri stradale, de artiști și străini veniți să-i vadă nu a ajutat prea tare. Comparam cele două lumi, fără să conștientizez că nu sunt doar două, ci zeci, sute, mii. Părea că toți oamenii de-acolo se bucură de propriile vieți, iar eu mă simțeam spectator.

Nu știam să fiu protagonist – sau poate că nu credeam în protagonistul din mine. Poate că de-asta am fost lipsită de monolog interior cam toată vara următoare. Mă simțeam o impostoare. Cunoscusem mai multe domenii și nu mă simțeam confortabil în niciunul, dar intrus în toate. Declicul s-a produs cândva în toamna următoare, când m-am întors în agenție. Am mers la interviu și, cu o teribilă neîncredere ce-mi pulsa în tâmple, am încercat să „mă vând” cât de bine am putut. Am povestit despre joburile de dinainte și despre tot ce-a fost pe lângă. Și asta a contat – tot ce-a fost pe lângă. Adică toate lucrurile pentru care îmi părea că nu aparțin de rețeta imaginară pe care mi-o creasem despre acest domeniu. Discuția aia m-a făcut să realizez că nu am renunțat la niciun vis sau pasiune, ci doar am adăugat un nou strat, o nouă perspectivă, un nou contur de fiecare dată.

Despre începuturi

Atunci când vine vorba de învățare, nu a existat neapărat un început, la fel cum nu cred că va exista vreun final. Realitatea este că am învățat de peste tot, observând, întrebând și făcând. M-a ajutat mult structura mea ca om – sunt disciplinată, creativitatea mea vine și cu o componentă de logică integrată, ceea ce mă face să caut și în zone mai pragmatice și, desigur, sunt curioasă, astfel că vreau să aflu și să experimentez cât mai mult. Și m-a mai ajutat ceva: faptul că mi-am păstrat calitatea de începător.

A fi începător vine cu multe avantaje, printre care faptul că vezi totul ca un imens tărâm de joacă. Atunci când nu îți creezi despre tine imaginea acestui expert care știe exact cum se întâmplă lucrurile, cred că există mai mult entuziasm, precum și mai multă deschidere către a cunoaște și a-ți împrospăta mereu bagajul de cunoștințe. În acest fel, lucrurile nu își pierd din farmec. Cred că atunci când alegi să vezi lumea printr-o astfel de lentilă responsabilitatea este mai puțin presantă, critica nu-ți face rău, iar blazarea este o senzație care stă departe de tine.

Moneda muncii constante

Niciodată n-am crezut în inspirație. Cred că atunci când te bazezi pe „condei” e mult mai ușor să te pierzi pe drum, în căutarea unor alăturări prețioase de litere, cuvinte, fraze. Asta te îndepărtează de la mesaj în sine, deci de poveste. Eu, cu alte cuvinte, am ales să joc moneda muncii constante.

Ziceam mai sus că sunt disciplinată, dar asta nu a fost așa dintotdeauna – scrisul m-a educat în acest sens. Am scris și scriu zilnic, indiferent că mă simt bine, că am idei, că am chef. Personal, îmi place să cred că a spune povești este, sigur, un talent, dar mai mult decât atât este un mușchi. Și, ca orice mușchi, trebuie lucrat constant. Pentru că orice ai face, că scrii, că desenezi, că practici vreun sport și tot așa, doar prin muncă constantă vei putea atinge un nivel peste medie. Altfel, fără exercițiu, o poveste bună poate părea un accident, o întâmplare, o coincidență, ca în cazul artiștilor one hit only.

Din când în gând „Din când în gând”, newsletter-ul pe care îl scriu de aproape 3 ani, a început ca o joacă, care în timp a devenit mult mai conștientă și mai asumată. Totul a început prin septembrie 2018, la o ședință pe care am avut-o la Cuib – Cuibul Artiștilor, o platformă artistică tânără, un fel de teatru independent, dar ceva mai mult de-atât, unde-mi joc rolul de Content & Community Manager.

Țin minte că această ședință era într-o sâmbătă după-amiază, la Acuarela, și vorbeam despre ce proiecte vrea fiecare dintre noi să facă. Atunci cred că am zis prima oară de newsletter. Nu a fost ceva gândit prea mult înainte, a fost chiar spontan – ba chiar aș putea să zic că m-am cam aruncat cu capul înainte în proiectul ăsta, fără să înțeleg de fapt ce presupune să trimiți un newsletter săptămânal.

Am propus proiectul ăsta și mai departe am avut de făcut mai multe lucruri, respectiv să-i găsesc un nume, un concept, o imagine vizuală și să mă gândesc ce pun în el. De aici a urmat o perioadă în care cred ca m-am abonat la o grămadă de newsletter-uri de la noi și din afară, în care analizam mult ce scriu alții și ce oferă ei prin conținutul pe care îl crează. A fost un mod foarte frumos de-a ieși din „bula” mea. Și-a mai urmat și o perioadă de experimente, în încercarea de-a găsi formula potrivită mie. Legat de asta, doamne, ce diferit e newsletter-ul astăzi față de cum era atunci! La început, făceam mai mult conținut audio și video, pentru că planul meu era să fac un fel de newsletter multimedia. Astăzi, însă, „din când în gând” a ajuns să fie un newsletter conceput sub forma unei scrisori personale și intime de la mine către abonați (și invers, căci acesta e pretextul unui dialog). Fiecare episod vine cu un nou subiect de discuție, cu invitați care împărtășesc din experiențele lor, cu sfaturi creative, povești și recomandări care (sper eu) să facă timpul să treacă mai cu sens. Așa, măcar din când în gând, cum îmi place să zic.

Proces

„Din când în gând” nu este doar o obsesie part-time, ci mai mult un job part-time. Are în spate un proces care se traduce prin muncă zilnică și, sincer, nici nu s-ar putea altfel. Cel mai dificil, însă, a fost începutul. Să-ți propui să faci content audio și video săptămânal, adică să treci printr-un proces de brainstorming, intervievare, documentare, scenariu, montaj și, eventual, și feedback, s-a dovedit a fi prea mult pentru un singur om, ca să nu zic că nu era sustenabil pe termen lung. Pentru puțin context, în perioada aia lucram full time, încercam să fiu și la Cuib cât de prezentă puteam, lucram și la newsletter și nu erau destule ore în zi ca eu să fac toate astea. Era extenuant, pentru că nu prea dormeam. Erau multe zilele în care mă trezeam pe la patru dimineața, astfel încât să reușesc să mai fac lucruri înainte de a merge la birou. Schimbarea a venit odată cu vacanța de iarnă din 2018, când am reorganizat și restructurat newsletter-ul, pentru că îmi dădeam seama că nu fac ceva sănătos, ci ceva lipsit de echilibru.

Ce-a fost frumos? Vulnerabilitatea la care m-am supus și felul în care am reușit să mă conectez cu oamenii. Țin minte că după ce am trimis prima ediție din newsletter, o colegă a dat forward către toți ceilalți colegi din agenție. Cred că asta a fost cea mai palpabilă experiență referitor la realitatea că un newsletter personal presupune expunere, autenticitate, deschidere. Știu că m-am înroșit instant, dar m-a ajutat mult că la capătul celălalt am găsit multă susținere și empatie. Mai târziu, am simțit același lucru de la cititori, care au început să-mi răspundă la scrisori, astfel că s-a creat un cadrul intim, ghidat de emoții. S-a creat o comunitate – una cu care dialoghez și cu care se leagă și lucruri speciale. În ianuarie am schimbat grafică newsletter-ului, iar aceasta, alături de ilustrațiile din newsletter, sunt munca și talentul Claudiei a.k.a. Rodraark. Studentă la Poli, când nu proiectează mașini, Claudia face fotografie, grafică și ilustrație. Mi-a scris într-o zi pe Instagram și de-acolo lucrurile s-au întâmplat natural, astfel că azi lucrăm împreună la acest proiect. Sper ca tot mai multe astfel de conexiuni să se lege, astfel încât newsletter-ul să devină și proiectul comunității.

Descoperire, surprize și reacții

Mi-a fost greu să accept că acest vis nu arăta la fel cum mi-l imaginasem în liceu. Era mult mai complex și venea cu multă incertitudine și nevoie de adaptabilitate, lucruri pe care nu le anticipasem. După tot timpul ăsta în care am îngrămădit în mine îndoială și regrete aparente, am înțeles că nu poți avea pretenția unei traiectorii exacte atunci când nu știi ce aduce drumul și, mai ales, ce vine pe lângă el. Căci obstacolele și schimbările ce te pun în dificultate se pot dovedi mai târziu cele mai bune lucruri care se puteau întâmpla. Și, dacă totuși nu sunt așa, asta nu ne servește drept sentință pentru tot restul vieții. Oricât de greu ar fi, mereu vom putea găsi în noi resursele de a (ne) schimba.

Dacă mă întrebi acum, ți-aș spune așa: da, există o dorință care nu mă lasă să stau locului prea mult, dar încerc să nu o supun etichetelor. Înțeleg că fiecare dintre noi suntem unici, că provenim din contexte cât se poate de diferite și că nimic nu este permanent. Căci a renunța nu înseamnă a nu te mai putea întoarce. Și asta e o ușurare. Azi nu mai fug. Nu mă mai închid în propriile cutii și nu-mi mai spun că trebuie să fiu cineva sau ceva anume. În schimb, accept că pot face lucruri cât se poate de diferite și caut ca, prin toate lucrurile care-mi plac, să-mi creez o profesie pentru mine, chiar dacă ea nu există astăzi. Iar asta îmi dă speranță și curaj.

Împletind scrisul și comunicarea

Multă vreme m-am întrebat dacă nu cumva mi-am trădat visul, acela de a scrie, alegând domeniul comunicării. Și poate că răspunsul e „da”, în situația în care te mulțumești cu a face lucrurile corect. Eu, însă, am ales să fac lucrurile diferit, astfel că scrisul reprezintă o mare și importantă parte din munca mea de zi cu zi, o muncă ce uneori nu se vede, dar care ascunde în umbra ei creativitate, strategie, pasiune.

Cu alte cuvinte, ceea ce fac azi le include negreșit pe ambele. Îmi place să spun despre mine că lucrez cu povești. Sigur, o poveste nu începe mereu cu „a fost odată”, dar ele reprezintă toate experiențele noastre, ale celorlalți, ale lumii. Și e în ADN-ul nostru să le ducem mai departe.

Poveștile sunt sursă de empatie. Ele ne fac să ne simțim mai puțin singuri. Ne pot schimba narațiunea și realitatea. Ne pot vindeca și ne pot face mai curajoși. Ne arată că putem trăi și altfel decât înconjurați de frică și neîncredere – împreună.

Echilibru profesional&personal

Cred că cel mai important – și greu, dar și frumos – este să-ți răspunzi la întrebarea „de ce?”. Adevărul este că nu putem trăi fără să creăm sens - mintea noastră are capacitatea de a extrage pattern-uri, regularități care ne ajută să ne adaptăm și să ne orientăm prin mediu și, de altfel, să supraviețuim și să fim coerenți în viață. Creierul caută astfel sensul în lume. Zic asta pentru că extragerea de sensuri are funcție legitimativă: avem nevoie de sens pentru a ne justifica investițiile (de timp, efort, compromisuri etc.). Cu alte cuvinte, ai nevoie ca visul tău, pasiunea ta sau ceea ce vrei să faci să aibă sens pentru tine ca toată munca de după să aibă și ea un rost. Apoi, tot sensul ne aduce echilibru emoțional, ne ajută să suportăm mai ușor încercările vieții, ne aduce valoare și ne ajută să lucrăm împreună. E un proces și trebuie să înțelegi că acesta va fi mereu contextul - sensul pieselor de puzzle depinde de ce alte piese am. Altfel spus, poate că nu-mi pot realiza visul acum, dar poate pot lucra pentru asta și să-l realizez în viitor.

Și, ceva ce-am înțeles cu greu, sensul e mai important decât fericirea, pentru că nu poți avea o fericire durabilă dacă nu ai sens. Așadar, cred că odată ce știi de ce faci ceea ce faci, îți va fi ușor să o iei de la capăt și să faci față provocărilor - oricât va fi nevoie, doar pentru că are sens pentru tine. Iar echilibrul cred că vine odată cu aceste răspunsuri.