The Kryptonite Sparks se află în ultimele luni în plin proces de producție a următorului lor album, cu single-uri lansate la intervale regulate, de la Cine râde la urmă la Sincrodestin și recentul 3310_Suflete_în_ghiozdan. Pe perioada virusului au ales să dea piesele la mix & master în afară, pe mâna unui inginer de sunet britanic, Chris Sheldon, care a lucrat cu nume ca Roger Waters, Foo Fighters sau Bloc Party, după ce producția și înregistrările și le-au făcut în proaspătul lor studio de lângă București.
Pe Chris l-am găsit pe internet, pe un fel de LinkedIn al muzicienilor, se cheamă Soundbetter, și acolo noi având ambiția că, deși trecem prin pandemie și e foarte greu, financiar și moral, am zis că trebuie să scoatem niște muzică, considerând că și noi și fanii au nevoie, gândindu-mă foarte mult la end consumer, la fani. Categoric, dacă le dăm ceva nou îi facem să evadeze din cotidianul care e deprimant
The Krptonite Sparks înseamnă Răzvan Diaconu, voce + chitară, Rareș Diaconu, bass + voce și Răzvan Anton (Huhu) la tobe, dar toți mai fac și alte lucruri pe lângă, de la design la producție audio sau teaching online. Am stat cu ei de vorbă despre începuturile lor din 2013, perioada londoneză și ce a însemnat conservatorul la Londra, clipurile din pandemie, primele turnee românești alături de Vița de Vie și Pinholes, dar și aventurile Interplanetary din Serbia, Grecia sau Bulgaria. La pachet cu mici picanterii de zi cu zi, gen social media, diete alimentare și educația la români.
Povestea din spatele 3310_Suflete_în_ghiozdan
Răzvan Diaconu: Știi că era telefonul vechi Nokia 3310, clasica cărămidă, în același timp mă gândeam că ar putea fi și un countown greșit, atunci când se joacă copiii în cartier, gen, cine nu e gata, îl iau cu lopata. E o piesă care vorbește despre lucrurile la care renunți de-a lungul vieții, pe care le ai sau ți le dorești în copilărie, dar totuși renunți. Unele lucruri din adolescență trebuie să le crești, iar pe altele nu le-ai udat destul. Povestește prin prismă personală despre ce se întâmplă la nivel național cu sistemul de învățământ. Elevii sunt robotizați, li se dă la o parte personalitatea, se solidifică omul pe o anumită rețetă, dar nu e neapărat individualitatea sa. Iar când ajungi adult îți dai seama că, băi, dacă aș fi știut cum stau lucrurile atunci poate aș fi luat altă decizie. Cam asta e metafora cu sufletele din ghiozdan.
Targetul sunt adolescenții?
Eu am scris despre mine, despre povestioarele și năzbâtiile din anii de formare. În același timp se aplică tuturor oamenilor. Am realizat că din momentul în care am lansat piesa oamenii au dat buzna pe youtube, pe secțiunea de comentarii și sunt acum 150 de comentarii cu povești, testimonials, pentru că și alți oameni au luat stance-ul ăsta și au început să povestească cum era la ei. Și e un cumul de generații, fosta mea profesoară, copii născuți în anii 90 sau cu părinți născuți în anii 60, în plus sunt și comentarii din alte țări, probabil au folosit google translate, deci mesajul a ajuns departe și la mai multe generații.
Rareș Diaconu: Lucrăm momentan la un fel de expoziție, iar atunci când o să cântăm live ar fi mișto să avem un panou cu mesajele oamenilor expuse, chiar unii oameni să-și scrie pe loc o poveste.
Răzvan Diaconu: Ca un fel de confesional, cum e la Biserica Catolică. Noi nu am cenzurat nimic, i-am lăsat pe oameni să spună ce vor, unele faze sunt brutale. Sunt unele chestii din școala românească ce nu ar trebui să fie acolo deloc.
Școala ar trebui să fie gratuită pentru toată lumea, e un drept fundamental al omului, în același timp cred că are nevoie de o reformă, aici e problema. O reformă, nu cârpeală, blugul e rupt, trebuie schimbat, nu peticit. De prin anii 90 si 2000 se tot schimbă, dar niciodată complet. Ar trebui început de la clasa a I-a, de exemplu, să luăm un model din afară, cum e cel scandinav, și să-l aplici local.
Sincrodestin și sincronicități
Mesajul lui Sincrodestin e cât se poate de simplu, în aparență. Mi-a dat trigger un telefon primit de la un prieten la care mă gândeam fix în ziua aia și chiar juram că trebuie să-l sun, dar m-a sunat el înainte. Eu sunt un pic mai sceptic și mai pragmatic, nu pot să zic că sunt foarte spiritual, eu cred că norocul ni-l facem singuri. Deși viața îți aruncă niște zaruri, știi, tu ești cel care decide direcția, ce anume trebuie să faci pentru tine. Acum, intră la capitolul de coincidențe, iar noi ca specie umană, ne place să găsim pattern-uri unde ele nu apar, când vezi fețe pe pereți, în pâine îl vezi pe Iisus, monstrul din Loch Ness, creierul uman e antrenat preistoric să vadă tot felul de prădători, pareidolia se numește treaba asta. Chiar făceam chestia asta, ne uitam la nori și vedeam ceva.
Răzvan Anton (Huhu): Chiar și în muzică, uneori, auzi mesaje sataniste :).
Răzvan Diaconu: Cred că unii oameni aleg partea asta de credință și până la urmă nu e nimic greșit să crezi în ceva. Dacă te face pe tine fericit și nu faci rău altora e ok.
Rareș Diaconu: Practic, îți mai ușurează din responsabilități.
Răzvan Diaconu: Până la urmă, îți dă o idee de scop în viață, te gândești că nu suntem chiar așa de mici. Pentru că dacă ne uităm la lumea științei, depresia stă la ușa fizicianului, dacă te uiți cât de mic este Pământul și cât de enorm e spațiul, îți vine să crezi în ceva. Și dacă unii aleg să creadă în sincrodestin, nu are ce să strice. În 10 minute piesa a fost gata.
Rareș Diaconu: Acum vreo săptămână ne uitam la concertul nostru de la Overground Showroom și era o parte care-i plăcea super mult lui Bogdan Munteanu și mă gândeam la el. Și l-a sunat pe Răzvan fix în momentul ăla.
Răzvan Diaconu: Fix așa începe și piesa, E un mister cum întâmplări, ”Coincidențe”, cum le zicem noi, Ne definesc, neînțeles, Ne completează fără niciun sens. Sunt foarte multe chestii de link și e proverbul ăla cu Cine se aseamănă, se adună, și la un moment dat intri pe același făgaș cu mai multă lume. Mai ales că vorbim de un cerc restrâns de oameni, care au aceleași pasiuni.
Rareș Diaconu: Poate trăim totuși într-o simulare.
Răzvan Diaconu: Mie de exemplu, îmi place să mă gândesc la chestia asta pe care am auzit-o la Frank Zappa, care zicea că ceea ce ne unește pe noi ca oameni este o bulă creativă, care există, iar noi suntem ca niște robinete și avem flow-ul de la robinet, dar suntem conectați la un nivel energetic. Iar cu cât te educi mai mult în artă, îți crește firul țevii, iar tu reușești să deschizi robinetul. Foarte mulți artiști au spus chestia asta, Eu sunt doar suportul de peniță, nu sunt eu cel ce creează. Poate e ceva ce ne conectează, cum sunt sporii de ciuperci sau furnicile. Categoric, știința nu a ajuns să explice toate chestiile astea.
Piesele din vis
Da, Și golanii beau ceai. Băieții erau la sala de repetiții, iar eu m-am culcat la prânz, când m-am trezit din somn am scris piesa. Văzusem undeva pe un zid mesajul ăsta, iar când m-am dat jos din pat i-am sunat să le zic că vin cu o piesă nouă. Și am facut-o on the spot, am făcut riff-ul respectiv, după care am aflat de fapt că e de la o piesă de blues veche, dar cumva a rămas la mine-n cap și aia a fost, cred că am compus-o într-o oră.
Cum a decurs producția audio
Rareș Diaconu: Apropo și de ce vorbeam acum o secundă, că ne conectăm cu penița... Se întâmplă și cu mine de multe ori, căutând niște triggere care să-mi dea chestia aia, exact așa a venit și ideea la Sincrodestin, ascultam sunete de synthuri și a venit patternul ăla de la început. Și am cântat-o on the spot, iar pe recording am păstrat primul take, iar apoi a venit partea de groove, bass-ul, toate pe loc. Se întâmpla în februarie 2020, lui Răzvan nu prea i-a plăcut, spunea că sună prea mult a Tiesto.
Răzvan Diaconu: Auzeam deja Are you with me?
Cum a fost primită de public
Răzvan Diaconu: A intrat la radiouri, a fost al patrulea nostru No.1 la Guerrilla, a stat în charturi câteva săptămâni, pe net a fost primită foarte bine și abia așteptăm să o scoatem la drum. Că ăla e practic rodajul, noi aici suntem niște mașini, dar după aia vedem cum sună live. Am pățit cu multe piese asta, să sune bine în studio, iar live, ceva să nu meargă.
Rareș Diaconu: Eu abia aștept să o cântăm live, pentru că e chiar de live piesa asta.
Răzvan Diaconu: Ce mai e de menționat la Sincrodestin e că am lucrat cu inginerul de sunet & mix britanic, Chris Sheldon, care și-a început cariera prin anii 70 și a lucrat cu toți veteranii din rock, de la Roger Waters, Jeff Beck, Foo Fighters la Biffy Clyro, Bloc Party. L-am găsit pe internet, pe un fel de LinkedIn al muzicienilor, se cheamă Soundbetter și acolo noi având ambiția că, deși trecem prin pandemie și e foarte greu, financiar și moral, am zis că trebuie să scoatem niște muzică, considerând că și noi și fanii au nevoie, gândindu-mă foarte mult la end consumer, la fani. Categoric, dacă le dăm ceva nou îi facem să evadeze din cotidianul care e deprimant. Am luat legătura cu Chris Sheldon și din cei 30 de oameni cărora le-am adresat întrebarea dacă ar vrea să lucreze cu noi, dar pe bugetul pe care-l aveam atunci, super modest, el a zis că-i place proiectul și că va deveni și proiectul lui personal. La modul că s-a băgat cu toată inima, aia a fost prima piesă scoasă cu el, acum 3310 a doua și urmează încă o piesă la sfârșitul lui iunie și tot albumul ăsta o să-l facem cu Chris Sheldon. El face mixul, iar prietenul lui, Charlie Francis, pe master. Ei sunt practic o echipă de 2, lucrând fiecare de la studioul personal.
Landmarks în parcursul TKS
Răzvan Diaconu: Noi am început să facem muzică în liceu, eram adolescenți, Huhu, spune tu un pic de primul tău band din liceu.
Răzvan Anton: Eu am făcut liceul în Italia, aveam niște colegi, chitară, bass, tobe, și cântam la școală la final de an. A fost prima mea experiență de a cânta cu alți oameni. Era amuzant că vocalul nu avea versuri, scotea doar niște onomatopee. Ne-am distrat.
Răzvan Diaconu: Noi în același timp eram în Botoșani, aveam proicte de coveruri de tot felul, acustice, metal, blues, și ne-am găsit cu Răzvan, și pe atunci era greu de găsit toboșar. Era o formație din oraș care plecase în Rusia cu un set și s-a întors cu două, matrioska style, deci ascuneseră încă un set în primul. Iar pe setul acela cântam noi, pe tobe care aparțineau orașului, nu aveau proprietar, erau acolo pentru cei care voiau să cânte. Noi eram 5 inițial, aveam și trompetist și încă un vocal, Mădălin, și ne-am regăsit la o crâșmă unde era jam night, Răzvan bătea cu niște creioane. După cântarea de acolo, o crâșmă în care erau 15 oameni în public, Răzvan plecase și ne-am întâlnit pe drum și am strigat la el peste stradă. L-am întrebat dacă mai are timp de un proiect, nu aveam numele The Kryptonite Sparks atunci.
Începe formația
Eu aș zice că formația cum e acum prin 2013 s-a făcut, în momentul când am realizat că vocalul pe care-l aveam nu mai vrea să facă asta, voia să se specializeze pe chitară clasică și pedagogie muzicală, mă întorsesem și eu din facultate din Londra. Și eu și Rareș am terminat conservatorul în Londra, Rareș a fost mai bun ca mine, bursier, a scris și vreo 10 articole în Bass Player Magazine și când ne-am întors în România am zis să facem lucrul ăsta la cel mai profesionist nivel. Încercăm să facem chestia asta, pentru că e ceea ce vrem să facem în viață, iar oricâte obstacole am întâlnit, să găsim și artea pozitivă a lucrurilor, să ne găsim o nișă.
Pentru noi a fost foarte greu, chiar dacă am stat în orașe mai mari, venim dintr-un oraș de provincie, a trebuie să ne adaptăm și la București, aici ne-am mutat în 2014, când am câștigat și titlul de Best Alternative New Comer, care ne-a lăsat cu gura deschisă. Am intrat incisiv în industrie și cu picioarele în față, la un moment dat după ce terminam concertele și ajungeam acasă eram puțin perplecși, stai puțin, că a început foarte bine. Apoi a urmat un turneu național cu Vița de Vie, apoi propriul nostru turneu cu trupa Pinholes, apoi a urmat turneul internațional Interplanetary Endeavour în 4 țări și tot așa. A urmat și aprecierea din partea radiourilor și number 1 și toate astea, nici nu am avut timp să ne uităm în urmă, pentru că tot timpul te gândești la ce trebuie să faci în următorul pas, nu prea au fost bătăi de sine pe umăr. Au mai fost petreceri în care primeam câte un bravo, dar tot timpul ne gândeam la ce urmează, dar țelul nostru e să continuăm să creștem ca artiști. Am fost și cu label, am fost și indie, coproducători, acum suntem și noi producători în devenire, mai învăț un instrument muzical, Rareș învață și el unul. Huhu și el adaugă și graphic design la ce face deja, eu adaug și niște coaching cu niște studenți la ce fac, încercăm să facem lucruri care ne țin băgați în domeniul ăsta artistic.
Experiențe în urma perioadei londoneze
În primul rând, eu nu aș fi vrut să fac facultatea în afara țării, dacă s-ar fi găsit profilul aici, nu țineam neapărat să fac chitară clasică. Nu am nimic cu conservatorul din București, dar nu aveau secțiune de muzică modernă, pe care o voiam eu, muzică pop, contemporană, ei erau pe clasică sau cel mult jazz. Or, acolo, aveam un prieten care fusese acolo 1 an, îmi povestise situația, majoritatea profesorilor erau persoane publice, pe o parte îi știam deja de pe internet. Am dat o audiție, am trecut, mi-au zis că vin și intru. Partea de materie, categoric, e altceva, e ceva care lipsește din cursurile din România. Am învățat absolut toate stilurile de muzică modernă pe care ți le poți închipui, de la muzică clasică modernă, până la metal drum & bass, dubstep. Și nu doar că le-am studiat, dar am învățat cum putem să contribuim noi, eu terminând chitară, ce poate face chitară pe o piesă drum & bass de exemplu sau ce poate face chitara electrică într-o piesă de muzică clasică modernă. La final am ieșit cu diplomă de Bachelor of Music, Event Manager & Guitar. În fiecare an aveam cîte un examen, trebuiau învățate 3,4 piese pe săptămână și cântate într-un band nou de fiecare dată. Iar experiența asta de band a constat în repetiții, cântat la prima, n-am avut niciodată atât de multe emoții ca la examenul de jazz de la facultate, chiar dacă am cântat pe scene la 7, 8 mii de oameni. Stăteau 5 profesori care știi că sunt cu 3 doctorate în spate, se uită la tine și ascultă tot ce faci și apoi trebuie să-ți pună note. Alea, da emoții.
Rareș Diaconu: Eu am studiat 1 an acolo. Chestia care mi-a plăcut cel mai mult acolo a fost colectivul. Toată lumea era foarte interesată de muzică și willing to learn și foarte buni, simțeai vibrația pe ei, lucru care aici îmi lipsește puțin, de multe ori. Și faptul că era un colectiv foarte divers, am avut o trupă de neo soul, cu cântăreți din Brazilia și Spania, toboșar din Trinidad Tobago, Anglia, încă un basist din Portugalia, foarte mișto, fiecare cu bagajul cultural propriu. Eu am intrat cu bursă și la fiecare instrument erau două burse, eu luând-o pe cea completă și cumva, la schimb, cei de la facultate, au vrut ca noi să ne formăm o trupă și să cântăm la Open Days la facultate.
Răzvan Diaconu: Era un master class practic.
Rareș Diaconu: Noi ne-am înțeles bine și am cântat și prin cluburi, Răzvan a fost o perioadă fotograful nostru. Ne împărțeam piesele. Într-o seară stăteam acasă pe laptop și mă sună de la facultate, că nu știu ce se întâmplase cu basistul Pendulum și dacă pot fi într-o oră la facultate să învăț două piese și să le cânt. Mi-am luat basul în spate și m-am dus. Am mai avut masterclass cu Chad Smith care a cântat la tobe într-un spațiu foarte mic, a rupt tot, Michael League de la Snarky Puppy.
Răzvan Diaconu: Eu l-am prins pe Bill Brufford, tobarul de la King Crimson, și el a cântat cu niște studenți... să pună mâna pe instument Bill Brufford și să-ți spună cum să cânți, e într-un fel, o experiență directă.
Eu m-am dus pe muzică clasică modernă, dar sunt sunt mulți oameni care s-au realizat acolo, toboșărița de la Bloc Party, din generația mea, am cântat cu ea de multe ori pe scenă, toboșărița lui Declan McKenna și foarte mulți chitariști care cântă în trupe gigant. Eu am cântat cu Audrey Riley în orchestra ei, o piesă de 12 muzicieni, cântam muzică clasică de secol 20, am cântat la Barbican Hall, la biserici, asta mi-a plăcut foarte mult. Aveam partituri în față, dar nu muzica asta clasică, Bach, Beethoven. Erau ceilalți compozitori care cântau la Royal Acadmy of Music, Audrey care a cântat de-a lungul vremii cu Muse, Coldplay, ea practic voia să susțină compozitorii care au nevoie de orchestră. Pe cei tineri care au terminat secția de compoziție nu prea îi lua nimeni, iar ea le dădea o portiță.
Ați avut de gând să rămâneți acolo?
Îți dai seama că ne-a trecut prin cap, dar eu nu aș fi vrut neapărat să rămân, poate l-am influențat mai mult pe Rareș, cred că el ar fi vrut să rămână. Aveam proiectul ăsta început aici, The Kryptonite Sparks, apropo de Sincrodestin, posibil și din inconștiență, am zis hai să încercăm să vedem ce iese aici, lumea e mică, și dacă o fi să ne mutăm... bine în pandemie e mai greu, dar e foarte ușor să ajungi oriunde în lume. Am zis că poate fi o pistă de lansare și România și e foarte frumos că și compunem în română, e nevoie și de cultură românească și de versuri în limba română, nu trebuie neapărat să cânte toată lumea în engleză.
Cântatul în engleză în România
Foarte bine, să fie de ambele. Și noi avem un album. Acum în pandemie am scris albumul ăsta în română, care va fi un double album, am scris vreo 30 de piese, câteva acustice pentru alt album, pe care voiam să-l numim Nomad. Avem și un album în engleză, e scris, avem și piesele, nu-ți dictează nimeni ce să faci, dar cred că e important să se facă muzică și în limba română.
Cred că cel mai important, dacă e muzică vocal – instrumentală, e să ai dicție foarte bună și să reușești să te exprimi corect. Observ mulți oameni care nu prea știu să vorbească engleză, acolo e problema. Sincer, desenele animate de pe Cartoon Network, Family Guy sau Lost m-au ajutat. Cred că ajută ca artiștii să facă niște cursuri de dicție în engleză, de emisie. Noi, de exemplu, a trebuit să învățăm să cântăm în română. De exemplu, când am lucrat cu Despot, mi-a zis, frate, oprește-te, nu cânți în engleză, e cu totul altă postură a gurii, trebuie să pronunți altfel în engleză, în special consoanele. E efectiv altă poziție, într-un fel sună litera R în română și altfel în engleză, trebuie să înveți să faci switch-ul ăsta.
Mie mi-e foarte greu, de exemplu, cu Tove, prietena mea care e din Suedia, când vorbim în engleză sau suedeză prin casă. Asta e și problema mea cu trupele care cântă în română ca și cum ar trebui să cânte în engleză și viceversa. În rest, știm cu toții engleză, toată lumea înțelege.
Pe de altă parte, suntem aproape de Balcani, dacă îți asumi postura e ok. Dubioza Colectiv sau Bregovic, de exemplu, acolo merge accentul Iliescu. Sau cum e muzica din Borat sau Fanfara Ciocârlia cu piesa Born to be Wild, ei cântă cu accent balcanic, fără nicio pretenție, dar dacă te chinui prea mult, atunci nu e bine. E foarte subiectivă chestia și sunt niște limite. Am auzit și trupe românești care cântă în engleză cu accent asumat și sună bestial, dar nu neapărat cum vreau eu. Iar accentul franțuzesc în engleză, e altceva, franceza e definiția romantismului.
Rareș Diaconu: Sunt mulți care nu se ascund, spaniolii, italienii, de exemplu.
Răzvan Diaconu: e foarte diferit, România e așa de ciudată, deși suntem limbă latină, noi suntem cei mai pervertiți dintre latini, o limbă latină cu influențe slave, bulgărești, o limbă destul de abrazivă pentru o ureche de suedez, britanic, italian etc, sună destul de aspru. Nu-mi place accentul de german de exemplu, în engleză, Maria, I like it loud, dar îmi plac Kraftwerk.
Trupe indie vs. Trupă semnată
În primul rând, indie e o stare de spirit și nu vreau să sune pompos. Indie înseamnă că artistul are primul și ultimul cuvânt în ceea ce privește creația muzicală, ce vrea să facă, cum vrea să sune, cui se adresează. Astea trebuie lăsate artistului și asta înseamnă indie pentru noi, libertate de exprimare și dacă dăm gherle să ni le asumăm. Asta mi-a venit, așa e. Noi când am lucrat cu Universal, am lucrat tot indie, nu s-au băgat în procesul creativ. Mergeam la ei la birou și discutam planuri de marketing, branding, am făcut niște chestii cu Danone la un moment dat, niște spoturi, cum să promovăm discul, cum să-l vindem, dar pe creație nu s-au băgat niciodată. Noi îi sunam pe ei câteodată dacă voiam cîte un om să ne ajute să cânte la un anumit instrument. Asta am vrut dintotdeauna, nu să fie un label care vine cu echipa și sound-ul și ne spune cu pumnul în masă ce să facem, cât să vindem sau cum să ne îmbrăcăm. Tot auzi povești de astea. Deci noi am lucrat tot indie și cu label, cu o echipă mică. În pandemie ne-a fost greu tuturor și poate o să fim din nou cu ei.
Noi am fost indie de când ne-am pornit, prima sută de copii de CD am făcut-o noi, am lucrat pe toate departamentele din muzică, fiecare din noi 3. În același timp cu un label am externalizat unele din procese, partea de distribuție, dar și chestiile care sunt foarte time consuming și care nu țin neapărat de creație. De exemplu, partea de strategie, legătura cu brandurile etc. Pe partea asta de endorsement, un label a făcut pentru noi cel mai bun lucru, nouă ne revenea doar task-ul, comunicam prin ei, dar era munca a încă 3 oameni.
Merită să fii semnat de un label?
Da. Până la urmă în orice afacere, orice partener de afaceri pe care-l iei la drum trebuie recompensat într-un fel și nu există niciun business în care să nu dai ceva. Dacă ai acțiuni, trebuie să împarți acțiunile în funcție de contribuție. Atât timp cât nu e o chestie exploatativă pentru niciuna din părți și e consensuală, fără chestii ascunse prin contracte, pentru noi a fost un partener de afaceri.
TKS e un start up care a început în 2018 prin Start Up Nation, ca SRL, și au fost 2 entități juridice, în parteneriat de afaceri. Am accesat și fonduri europene și guvernamentale, am luat un set de tobe, chitare, boxe, dar a fost un volum de muncă copleșitor. Eram în turneu, aveam de lansat clipuri și în același timp de scris un proiect. Veneam de la Buzău și a doua zi trebuia să facem exceluri cu furnizori, contabili etc.
Capul formației
La început eu am fost capul răutăților, pentru că mie îmi veneau ideile de piese și versurile. Am început să scriu muzică de fun de prin liceu, poezii, coveruri, încercam să sunăm ca ZZ Top, apoi mi-au venit niște versuri în română, dar nu am vrut să mă impun, cu pumnul în masă. Fiecare din noi plecăm cu dragoste față de muzică și apoi orice provocare e binevenită.
Apoi, în facultate, pentru că aveam cursuri de songwriting, pe lângă cele 20 de piese pentru școală, compuneam și pentru mine. Le-am arătat băieților, le-au plăcut și aia a fost. Noi am început ca jam band, cred că am petrecut vreo 10 mii de ore cântând la repetiții, veneam la 2 după amiaza și plecam noaptea, multe idei nici nu au fost înregistrate, s-au pierdut. Dar o parte au rămas. Mai ținem minte fragmente de piese. Apoi s-a apucat și Rareș de scris, prin 2016 am vrut să scriem fiecare câte o piesă, Răzvan Huhu a făcut și el versuri dar nu au văzut lumina zilei.
Rareș Diaconu: Eu sunt atras de partea de producție, inspirat de Bon Iver, Frank Ocean, Tame Impala, niște tipuri inedite de producție și sunete interesante și mereu mi-am dorit să obțin și eu chestiile alea.
Răzvan Diaconu: Aici suntem foarte diferiți, eu sunt foarte old school, mie îmi place să scriu cu stiloul pe foaie, cu chitara în mână, iar Rareș e cu softurile etc., are un approach mult mai modern. Dar cred că ne completăm. Eu vin cu sunete din anii 70 care au mai fost folosite dar care îmi plac în continuare, iar Rareș vine cu sunete noi, dar combinând cele două, iese ceva fresh. Și Huhu la fel, e mai old school.
Negocieri creative
Da. Azi dimineață i-am dat lui Huhu cu ziarul peste ceafă. Venise cu o cutie mare pe care voia să o pună în mijlocul camerei. Muzical, absolut.
Cred că TKS își descoperă un stil, o identitate, încercăm să cedăm toți în numele trupei, să ne gândim dacă ce facem ar fi bine pentru trupă, această entitate fictivă. Atunci trebuie lăsat din orgoliul personal și să te gândești dacă anumite idei nu s-ar preta mai bine pentru un proiect solo.
Rareș Diaconu: Cred că în momentul respectiv ne gândim ce ar ajuta cel mai bine piesa.
Răzvan Diaconu: Piesa Ești are cred vreo 8 variante, am făcut-o drum & bass, techno, rock, acustic, samba, efectiv sunt piese la care revenim și lucrăm, dar pe disc aia a fost. Apar foarte multe bătălii din punct de vedere tehnic, fii atent la metronom, schimbă-ți corzile, nu sună bine etc.
Dacă vrem să facem un disc fizic, un vinil, aș zice că trebuie să existe o arhitectură, nu am vrea să fie o compilație, ci mai degrabă ceva coerent, iar ordinea în care apar single-urile nu trebuie să fie musai ordinea de pe cd. Asta e partea de studio, dar live, sincer să fiu, mi se pare că anything goes. Pentru că tu simți publicul, iar oamenii nu mai sunt atât de nișați cum erau odată, adică punkerii cu punkerii, deatherii cu deatherii, adică în blendul ăsta dintre genuri eu mă regăsesc. Să aduci un pic de parfum de Brazilia...
În același timp e foarte foarte greu să-l faci să fie un material coerent, sa-l coși cu același fir, să nu fie ca și cum dă cineva cu bărdița, ai părăsit discoteca și ai intrat în birt. Să fie o linie consecventă, chiar dacă schimbi stilurile.
Studioul proaspăt înființat
Rareș Diaconu:Ăsta o să fie un studio TKS în primul rând și o să lucrăm mai ales cu oameni care au ambiții similare, filosofii similare, n-o să-l transformăm într-un studio comercial, o să fie pentru prieteni.
Răzvan Diaconu: Vorbeam de exemplu cu băieții de la Cardinal și le-am zis, Veniți, frate și trageți, că tot ce trebuie să fac eu e să deschid curentul și să-i las pe ei să-și facă treaba și să folosească echipamentul în folosul lor. Dacă studioul stă degeaba e doar o bucată de plastic. Momentan am tras tobele la vreo 20 și ceva de piese, Huhu a avut o sesiune de vreo 2 săptămâni în care a tras.
Rareș Diaconu: Logistic, e mai complicat să pui microfoanele pentru tobe pe poziție și să le tot muți, nu e ca la chitară unde ai 2 microfoane. Am împrumutat microfoane de la Adrian Despot, iar 2 săptămâni a fost cantonament de tobe, se făceau înregistrări de dimineață până seara, dar erau gata piesele din stadiul de demo, erau structurate. Iar celelate instrumente sunt trase parțial la unele piese.
Răzvan Diaconu: Eu ți-am zis că sunt analog freak, iar la chitare poți să le dai drumul așa cum sunt, dacă le captezi cum trebuie, poate le mai pui un EQ sau o compresie în plus, dar în general am grijă ca ceea ce iese din amplificator să fie și pe disc. Începem să facem același lucru și cu bass-ul, e mai complicat cu spațiul, dar am găsit un setup jumătate analog, jumătate D.I., hibrid între digital și analog, avem un amplificator digital, apoi îl trecem printr-un magnetofon digital, apoi intră într-un D.I. pe lampă, urmează clapele și dacă mai știe să cânte și vocalul iese piesa cum trebuie.
Cea mai importantă sculă din studio rămâne computerul, fără el nu am putea face nimic. Suntem dependenți de acel iMac, acolo dacă bagi un fir poți să înregistrezi. Nu avem bandă magnetică să tragem pe ea, dar facem progrese, avem primul mixer analog, un tape delay la reparat, dar costurile de mentenanță sunt foarte mari.
Colaborarea cu Adrian Despot
Cu Despot am lucrat de la al dolea nostru album, ca producător și împreună cu Sorin Tănase – Pupe, am făcut mixul, iar masterul cu Cristian Vargas, un român mutat în America. După care, materialul ăsta nou l-am început tot cu ei, dar le-am cerut ajutorul doar pe partea de mix, iar primul single, Cine râde la urmă, care a apărut în octombrie e mixat de ei. După care s-a prelungit criza și am luat decizia că trebuie să găsim ceva și mai low budget. Ne gândeam să facem chiar noi mixul aici. Am avut noroc că l-am găsit pe Chris Sheldon care ne-a acceptat cu bani puțini. Nu am apelat la alți ingineri de mix români, am vorbit și cu Horia Panait de la Unda, dar la fel ca și Pupe ne-a zis că nu are timp. Deși era pandemie, în studiouri era de lucru. Probabil or mai fi studiouri, dar relația asta între inginer și trupă trebuie să fie foarte deschisă, să vorbești destul de mult. Așa că, găsindu-l pe Chris, care are mare experiență, rezultatul e pe măsură. Chris, chiar dacă nu are cele mai tari scule, felul în care folosește ce are contează. Mie mi se pare că avem cel mai bun sound de până acum, it just sounds awesome. Și asta e ce contează, să ne placă nouă.
Concerte de afară și din țară
Răzvan Diaconu: Snowfest în Franța a fost foarte mișto. Era o comunitate de români, deși când am cântat noi erau mulți străini, am dat-o punk, ne-am dezbrăcat, toată lumea era după o zi de ski, erau foarte mulți turiști, toți ne-au zis, I dont know who you are but you made my night, despre asta e vorba. Nici nu trebuie să ne mai vedem, dacă o seară ai fost alături de noi e perfect. Au fost vreo 200 de oameni în public și mulți ne-au zis că s-au distrat maxim și au făcut pogo, deși erau veniți cu familia la ski. În Serbia am cântat în deschidere la Black Rebel Society, trupa fostului chitarist a lui Ozzy Osbourne, am cântat la 2, 3 mii de belgrădeni, fani de metal. Noi am cântat muzica noastră, a fost un recital scurt dar mișto, era cel mai mare venue, Dom Omladine, din păcate în București nu există așa ceva.
Apoi, peste noapte ne-am trezit ambasadorii României în Serbia, într-un oraș de pe lângă Cazane. A venit primarul, oficialitățile orașului, e o mare onoare să vă avem aici, au venit cu pâine și sare, șliboviță.
Turneul a fost conceptual, am vorbit cu impresarul nostru de atunci, Alin Voica, și i-am zis că tour-ul ăsta e ambiția noastră în primul rând. Vrem să mergem în cât mai multe locații și să arătăm producția asta. Apoi am vorbit cu niște bookeri din sudul Balcanilor, am cântat în Bulgaria, Serbia, Grecia, voiam să mai băgăm, dar în același timp bate la ușă banca... Am pornit cu gândul că dacă break even e perfect. Am cântat și în țară în orașe care nu sunt neapărat în circuitul de concerte, gen Mureș, Petroșani.
În Salonic am dat o perlă de toată frumusețea, pentru că eram obosit, era rândul nostru după 2 trupe locale care cântau în greacă și la final de tot, am zis Thank You, urmează piesa These are we, apropo de româna asta a noastră, referitor la piesa Ăștia suntem noi. A fost foarte fain în Salonic, e un oraș viu și plin de cultură, le place viața. După concert ne așteptau 2 tipe, fane de muzică, și am mers împreună prin niște cluburi, un pub crawl, și pe la 3 noaptea se cântau manele grecești, dar într-un club alternative, vedeai motocicliști dansând pe manele de-ale lor. Fără să judecăm, lumea era pe party.
Clipurile, filmate în pandemie
Stai în locul unde stă personajul din clip. În colțul ăsta filmam de obicei, aici proiectam. Barierele autoimpuse de pandemie pot fi un stimul pentru creativitate. Ne-am întrebat ce putem face și Rareș a venit cu ideea să punem proiectorul în casă. Singurul om care a făcut animația e Ciprian Maxim, colegul meu de școală, el lucrează pe partea asta de visual art, el a fost singurul care a venit aici. În 3 oameni am filmat 3 clipuri, la fel vor fi și următoarele, mi se pare că sunt într-un stil claustrofobic, închis. Dacă va fi să facem și un clip mai mare, cu actori, poate vom face, dar eu așa mi-aș dori să fie, cu acel personaj într-un colț, singuratic. Eu aș rămâne cu acel personaj claustrofob pe care-l apasă apartamentul.
Cum merge partea de merchandise
Avem propriul nostru magazin de merchandise. Mai mult vindem la concerte, în momentul în care sunt excited, cumpără mai mulți. Noi am făcut merch chiar de când am început cu trupa, pentru că și noi purtăm tricouri cu alte trupe. Tot timpul le-am făcut noi, iar acum încercăm să diversificăm, să facem și hanorace, șosete, pantaloni scurți, ca un magazin de haine. Chiar ne gândim să nu fie doar cu TKS, de exemplu avem unul cu Bine, scris cu accent ardelenesc, e o poantă a lui Tove. Huhu lucrează la niște design-uri proprii. Cel mai bine merg tricourile.
CD-urile, primul nostru album a fost foarte ambițios, le-am făcut cu mâna noastră, după care am dat o comandă, am fost să ne luăm timbre, și am făcut până la primul prag de discount, 3000 de unități. Mai avem cred vreo 500 de cd-uri. Discul al doilea, deja a fost altceva, am făcut 400, jumătate s-au vândut, apoi am mai făcut încă o șarjă, abia am prins și eu o copie a mea. L-am pus deoparte să am și eu copia mea. Discul al doilea a ajuns și în magazine de muzică. E cumva ironic în România, că unde se vând cele mai multe discuri e benzinăria. Primul disc a fost mai nișat și am fost prin magazine din București, ne-au sunat după 7 ani să ne cheme să luăm banii pe discuri. Aveam voie să vindem pentru că am reușit să facem timbrele, altfel e ilegal.
Social media vs. Muzică
E încețoșată treaba. Am făcut o glumă la începutul pandemiei, cu vlogul Sinistrații, o ironie, văzând că oamenii se panicau ce fac ei în casă, deci nu pandemia era problema. Mă gândeam că eu sunt muzician, îmi place să stau în casă, dar erau oameni în toată firea care se întrebau ce să facă în casă. Social media e în continuă schimbare, aproape săptămânal Google și Facebook își schimbă politica și algoritmii. E din ce în ce mai necesar un om specializat, prin 2010 era mult mai simplu, era MySpace, FB și Youtube. Acum e foarte complex.
Rareș Diaconu: We are accepting reality, oamenii stau pe telefon, se conectează cu chestiile alea. Copiii stau pe Tik Tok, n-are sens să zic eu ce nasol e că lumea stă acolo. Vreau să găsim căi prin care să ne exprimăm acolo și să ne conectăm cu oamenii acolo.
Răzvan Diaconu: Nu e datoria noastră să judecăm serviciul în sine. Aici depinde mult de artist. Noi suntem din Moldova, suntem destul de din topor, verde în față și destul de deschiși, nu încercăm să pretindem ce nu suntem, așa că punem tot felul de porcării. Ca fenomen e fake, da. Pentru copii și tânăra generație, cred că se pierde puțin din definiția și educația muzicală și ce înseamnă muzica pentru tineri. Pentru părinții noștri a fost vinilul, pentru noi au fost Atomic și casetele, apoi a venit streamingul, acum cu Tik Tok, muzica a devenit un punchline dintr-o piesă. Îți oferă hook-ul, motivul muzical care e catchy. Ăla e și în muzica clasică, dar acum motivul ăla are 30 de secunde și cred că foarte puțini din tineri ascultă mai departe. Cei tineri care nu au experiența asta ...cred că se umblă puțin la attention span.
Tu ca adult, ar trebui să fii matur încât să-ți controlezi singur addiction-urile. Atunci, intervine părintele, care ar trebui să ia o măsură, ca o limitare a consumului de internet. Prietena mea are o familie mai mare și are o soră mai mică, care la 7 ani, în Suedia, efectiv, a fost prima care a avut blocaj din partea părinților, un timer care măsura timpul pe net. Părinții ei sunt educatori, practic au simțit nevoia de parental block, din cauza efectelor asupra ei, deja avea semne de ADHD, nu poți să discuți despre nimic, pentru că instant te gândești la altceva. De comun acord au stabilit cât poate sta pe net, de exemplu o oră pe zi, asta e o abordare care ar trebui să se regăsească în toate familiile. Eu de exemplu, dacă nu-mi impun eu cât stau, mă trezesc că stau 8 ore pe net. Minutele se adaugă, o ora pe zi, într-o lună înseamnă foarte mult.
Rareș Diaconu: E documentarul acela despre Social Media, despre un tip de la Facebook, care spunea că până și pentru el e foarte addictive.
Răzvan Diaconu: Internetul e ca un televizor la care ai toate posturile făcute, doar că schimbi postul la 15 secunde, la TV te uiți la serial dar nu schimbi atât de des, nu dai peste atât de multă informație. O să fie categorisit ca drog probabil.
Un vegan, un vegetarian și un omnivor
Eu sunt vegan, Rareș vegetarian și Huhu omnivor. Eu eram carnivor, dintre noi 3 eram cel mai vorace consumator de carne, nu concepeam o realitate în care să nu existe carne. După care am cunoscut-o pe Tove, care e vegetariană de pe la 12 ani, din motive de etică și ecologice. Mai aveam prieteni vegetarieni, dar erau persoane care nu prea mâncau, sincer erau subnutrite și asociam mereu vegetarianismul cu subnutriția. Apoi am cunsocut-o pe Tove, care e foarte pasionată de cooking și îmi mai făcea câte o rețetă. Oricum aveam de gând să mai reduc consumul de carne, iar ăsta a fost cel mai bun imbold.
Coincidența face că am primit o provocare de la ambasada Suediei, dar fără nicio legătură cu Tove, a aruncat o provocare către toți oamenii să țină un vlog despre dieta vegetariană și stilul de viață ecologic. Ca premiu, te duceai la ambasadă, îți arătau pe acolo ce și cum. Au fost vreo 10 zile în care nu am mâncat deloc carne, acum vreo 5 ani se întâmpla, și așa am râmas de atunci. Iar de vreun an am renunțat și la brânză și ouă, tot din motive eco și morale. Eu cred că trăim într-o societate în care știința cooking-ului a ajuns atât de departe, încât carnea poate fi înlocuită de orice produs. Sunt tot felul de produse semipreparate, cu simț de răspundere, se inventează multe lucruri ce pot înlocui carnea. Trebuie să menționez că veganismul nu e pentru toată lumea, nu e pentru toate organismele, fiecare trebuie să încerce pe propria piele și să înceapă ușor.
Dacă știi să mănânci echilibrat, o dietă vegană îți poate oferi și legendarul B12, am un stil de viață haotic însă, și trebuie să completez cu tablete D3, B12. B12 în principal se ia din pământ, când scoți morcovul din pământ are B12 în el, dar acum industria spală foarte bine alimentele și scoate vitamina asta din toate. Iar carențele acestea de D și B12 există la toată lumea. Chiar și Huhu dacă își face acum analize o să vadă că are carențe de B12. În schimb mie îmi lipsește sportul, apropo de dietă, ar trebui să mă iau după Rareș, sportul nu are cum să lipsească.
Condiționarea festivalurilor de vaccin
Partea asta de condiționare, nu mi se pare corectă, noi toți 3 suntem vaccinați, nu mi se pare corect, pentru că unii oameni nu se pot vaccina având probleme preexistente, atunci, ce faci, le îngrădești drepturile lor? Consider că, într-adevăr, sunt teste care pot fi făcute în timp foarte scurt. Eu așa aș vedea, ca la intrare să-ți facă cineva un test rapid și în 15 minute să afli rezultatul. E foarte mult extremism. Până la urmă o reacție de frică în fața vaccinului e normală, nu toți oamenii care nu vor să se vaccineze strigă Jos Pandemia, care e cel mai prost slogan care s-a strigat vreodată într-o piață publică. Deci o combinație între cei care vor să se vaccineze și teste la poartă ar fi ideală. Așa aș vedea un acces în siguranță la concerte, bazându-ma și pe buna intenție a oamenilor, eu cred că oamenii nu sunt răi în esență.
Pe când un concert acasă la Botoșani?
La Botoșani, am merge cu cel mai mare drag, am mai ținut acustice la un italian Francesco, am făcut o petrecere în pijamale la 7 dimineața odată, am cântat într-o pizzerie, pe la gară, de Revelion, în piața publică. Sunt multe locuri. Categoric o să mergem la Zilele Nordului, la Darabani, e unul din cele mai nordice orașe, iar în Botoșani o să mergem la Festivalul de Teatru, Amfiteatru, dacă se ține. Mereu când mergem în Botoșani ne simțim ca acasă, e reconfortant să-ți revezi orașul, mai ales când vin studenții acasă, acolo, am avut tot timpul sala plină.
Ați uitat ceva?
Aș vrea să mai adaug ca formă de respect și mulțumire, un mesaj pentru cei care ne-au sponsorizat pe Patreon și pe Discord, Streamlabs Twitch sau Youtube. Punem content foarte divers pe toate aceste canale, iar mulți ne-au susținut moral și material, și aș vrea să le zic că ați făcut o faptă bună și ne țineți activi și ne ajutați să facem ceea ce vreți și voi să vedeți. Keep it on și să știți că după toate necazurile astea o să vină și vremuri mai bune.
