În urmă cu 8 ani, Sabina Antoniu a lăsat viața din Chitila și s-a mutat în Christchurch, un oraș verde din Noua Zeelandă unde lumea este relaxată și prietenoasă, în general. Țara asta, cu natură sălbatică și peisaje care îți taie respirația, are o imagine idilică, atent construită printr-un marketing de țară făcut ca la carte. Și este, într-adevăr, un loc bun de trăit o viață liniștită de familie aproape de ocean, munți și pădure tropicală.
Sabina și soțul său Sergiu sunt antreprenori în Noua Zeelandă, țara unde susținerea comunității este vitală pentru micile business-uri care vor să supraviețuiască. Pe lângă două companii, în real estate și turism, în 2015 au intrat într-un al treilea business, în domeniul hospitality, când au și aflat pe pielea lor ce putere are comunitatea locală. Au cumpărat cafeneaua-restaurant din cartier pe care au rebranduit-o, însă decizia lor a fost îndelung combătută de oamenii locului. Deși au pierdut mulți clienți din zonă, nu au încetat să creadă în ideea lor de business pentru un segment de piață premium și au mers înainte cu planurile lor.
”Era dezolant să citesti secțiunea de dining out din ziare și reviste, părea că nu există nicăieri produse sau servicii de calitate. Deși eram complet pe lângă piață și trenduri, ne-am asumat toate riscurile și am comunicat curat, fără a menționa prețul, fără a oferi sute de incentives, fără a folosi cuvântul “affordable”. Să fim “affordable” nu era printre predicatele noastre”
Sabina Antoniu povestește pe larg mai jos despre Noua Zeelandă, cu bune și mai puțin bune, dintre cele care nu se văd din afară, despre ce înseamnă să trăiești și să fii om de business într-o țară cu o cultură complet diferită de cea românească. Și amintește, către final, cum poate fi mai ușoară călătoria către o viață stabilă într-o țară străină.
Din Chitila în Christchurch
M-am născut și am copilărit în Bucuresti, guess where, pe strada Sabinelor! :) Dar îmi place să spun că vin din Chitila :) pentru că acolo am locuit înainte de a mă muta în Noua Zeelandă și acolo revin cu mare bucurie în fiecare an. Well, în ultima vreme nu chiar în fiecare an.
M-a prins Revoluția în liceu unde “studiam” pentru a deveni ceea ce cred că se numea “prelucrător prin așchiere”. Neclar ce însemna asta exact, dar nu suna prea flashy J Vremurile confuze care au urmat n-au făcut decat să se adauge confuziei celor 18 ani ai mei în legătură cu cariera. Am terminat jurnalism la secția engleză a uneia dintre facultățile particulare și mi-am luat licența la Universitatea de stat cum se întămpla atunci. Meserie n-am învățat la școală, am învățat în redacție deși nu pot să spun că am fost vreodată jurnalist în adevăratul sens al cuvântului. Am petrecut niște ani în redacție la ProTV, de acolo am plecat la biroul de presă al Ambasadei SUA la Bucuresti, apoi la Realitatea TV și, în final, am lucrat scurt timp la una dintre agențiile ONU la Bucuresti - UNDP (Inițiativa Națiunilor Unite pentru Dezvoltare). Am avut șansa să călătoresc încă de când eram foarte tânără și am intrat în contact cu mulți oameni din culturi diverse.
M-am mutat în Noua Zeelandă în 2013 împreună cu fiica mea Vera care avea atunci 7 ani. Nu am ales destinația, am ales omul. :) M-am dus după bărbatul pe care îl iubeam, m-aș fi dus după el oriunde, întâmplător a fost Noua Zeelandă. El locuia deja aici, însă în ultimii ani făcuse mult naveta NZ - România, așa ne-am și cunoscut, am lucrat împreună mult timp în presă.
Lăsând romantismul deoparte, am gândit mult mutarea pentru că am vrut să fim siguri că este, în primul rând, un loc bun pentru copil - școală, sistem medical, siguranță etc. Am ales bine pentru că Noua Zeelandă este un loc aproape perfect pentru copii. Noi locuim în Christchurch care este al doilea oraș ca număr de locuitori și cel mai mare din Insula de Sud. Populația de aproximativ 400 de mii de locuitori este distribuită pe o suprafață sensibil mai mare decât cea a Bucureștiului. Viața este suprinzător de simplă și predictibilă.
Christchurch sau Ōtautahi în varianta Māori este supranumit “orașul grădină” pentru că este o așezare foarte verde. Fiecare cartier are, pe lângă nenumărate parcuri, terenuri de sport și ceea ce se cheamă “reserve” - rezervații naturale cu diferite specii de floră și faună (mai ales păsări) protejate. Toate instituțiile de învățământ, indiferent de nivel, au hectare întregi de open space - terenuri pentru tot felul de sporturi, piscină, locuri amenjate pentru mâncat în aer liber etc. iar școlile primare au toate locuri de joacă pentru copii.
Pentru noi, principalul dezavantaj este distanța foarte mare față de România. Nu te poți duce într-un city break de la Christchurch la București. Un zbor durează în medie o zi și jumătate și are cel puțin două escale, deci este un efort în sine doar să îți faci bagajele și să pleci. Nu mai spun de efortul financiar. Este un dezavantaj pentru că noi avem legături strânse cu țara, tatăl Verei și familiile nostre extinse sunt acolo și posibilitatea de a vizita România cât de des cu putință a cântărit la rândul ei mult în decizia de a ne muta aici.
În același timp, am făcut tot posibilul ca Vera să rămână în contact nu doar cu familia și prietenii ei din România, dar și cu cultura si rădăcinile românesti. Vera este fluentă în română și noi am investit toate resursele posibile ca ea să-și păstreze identitatea culturală. În primii ani, eram nelipsiți de la evenimentele pe care școala primară le organiza pentru celebrarea diferitelor naționalități din rândul elevilor - am gătit româneste pentru elevi și profesori, Vera a suținut prezentări despre România în fața colegilor, am purtat toți costume tradiționale românesti și împreună cu profesoara de dans, am organizat chiar un curs în care i-am învățat pe copii să danseze Ciuleandra! Nu a fost doar foarte distractiv, dar am creat mult buzz atunci în micul nostru oraș de provincie! Încă ne întâlnim cu oameni care ne spun: “Voi sunteți părinții ăia care au gătit senzațional și au adus băutura aia tare la zilele culturale de la Elmwood?” Elmwood Primary este fosta școală a Verei, iar băutura era, desigur, țuică. :)
Mai mult, în anul în care am cumpărat restaurantul, chiar pe 1 Decembrie de Ziua României am organizat un eveniment mamut pentru comunitate. Decembrie este aici în miezul verii deci petrecerea a avut loc afară. Am organizat totul împreună cu echipa de atunci, dar și cu ajutorul mai multor români din Christchurch. Am făcut sute de sarmale, am învârtit o mămăligă gigant afară în zona comună de BBQ, am făcut un grătar cu tot felul de cărnuri, am oferit palincă, am invitat o trupă de dans românească, Vera și o prietenă rusoaică au întâmpinat musafirii cu pâine și sare, am printat zeci de materiale cu informații despre România, am decorat locul cu baloane rosii, galbene și albastre și cu obiecte și albume românesti pe care le-am adus de acasă. Evenimentul a fost cumva larger than life pentru mica noastră comunitate conservatoare (a venit și presa!) iar reacțiile au fost diverse. A fost un efort supra omenesc pentru noi, însă a fost unul mai mult de marketing și poziționare decât de business.
Revenind la emigrarea în Noua Zeelandă... știu că sună exotic. :) Într-o oarecare măsură, chiar așa este. Cel puțin pentru mine. Eu nu întrunesc profilul clasic al emigrantului român în Noua Zeelandă sau oriunde. Eu am avut șansa uriașă să găsesc în noua mea viață care mă aștepta aici, tot ce îmi putem dori: confort material, un loc de muncă, cea mai bună școală pentru Vera și, mai mult decât orice, un bărbat care a știut să mă iubească și să mă protejeze, atât pe mine cât și pe copil. Nu am “luat-o de la capăt” în sensul negativ, dimpotrivă, am avut condițiile perfecte pentru a o lua capăt în cel mai fericit mod. Am avut timpul, mintea și libertatea să mă plimb, să citesc despre Noua Zeelandă și să cunosc astfel mai bine locul care îmi devenise casă. A fost de fapt un proces de învățare și o șansă pe care mulți emigranți nu o au.
În primii ani, am fost mai mult turist în țara care mă adoptase: m-am plimbat prin Insula de Sud mai mult decât m-am plimbat prin România (spre rusinea mea), am fost la toate meciurile de rugby ale echipei locale, Crusaders, și la cele jucate de All Blacks în Noua Zeelandă (tot nu înțeleg toate regulile! J), am petrecut mult timp cu copilul încercând să înțeleg experiența prin ochii lui și să mă asigur că îi este bine și se adaptează, am cunoscut oameni de naționalități diferite; am experimentat de fapt locuitul într-o altă lume trăind în același timp foarte mult pentru mine și familia mea. Aveam senzația că sunt într-un paradis, începând cu cartierul plin de grădini impecabile și oameni mereu cu zâmbetul pe buze și terminând cu școala copilului unde petreceam mult timp facând voluntariat sau pur și simplu cascând gura la copiii care stăteau direct pe iarbă în pauza de masă și mâncau. Am avut șansa să îi plimb pe ai mei prin acest paradis. Mai mult, Vera a avut bucuria să îi arate tatălui ei - care a venit în vizită - școala ei, locurile de joacă si să îi prezinte prietenii.
Paradis și realitate
Aproape orice loc de pe pământ are magia lui atunci când ești doar vizitator. Când locuiești acolo însă, mare parte din vrajă dispare. Noua Zeelandă nu face excepție.
Cred totuși că, spre deosebire de România de exemplu, Noua Zeelandă se bucură de un marketing senzațional, de o imagine în afară aproape perfectă. Sunt câteva atribute naturale care o ajută: distanța de orice; locul de la “capatul pământului” îi conferă cu siguranță elementul de exotism pentru că nu este chiar la îndemâna oricui să ajungă aici. Natura sălbatică, diversitatea reliefului (NZ are iesire la ocean, la mare, unele dintre cele mai frumoase lacuri din lume, munți, ghețari, vulcani activi, pădure sub tropicală etc. toate pe o suprafață similară cu cea a României). În același timp, Zeelanda și-a construit cu bună stiință, efort și inteligență această imagine, iar acest lucru este o performanță pentru o națiune care adesea nici nu apare pe harta fizică a lumii. Echipa națională de rugby All Blacks și primul ministru Jacinda Ardern sunt deja branduri de țară, peisajele cu munți și lacuri de aici se derulează pe echipamentele de alergat din sălile de fitness din toată lumea - un soi de tărâm de vis unde poți ajunge dacă slăbești J; sauvignon blanc-ul zeelandez se găsește în toate marile magazine din lume, deși cultura consumului de vin în Noua Zeelandă este la început de drum; carnea de vită zeelandeză este la rândul ei în toate meniurile marilor restaurante, chiar la prețuri mai mici decât la supermarketul meu din cartier.
Cu toate acestea, nu se vorbește foarte des despre rata halucinant de mare de sinucideri în rândul tinerilor - dacă nu mă înșel cea mai mare din lume - sau despre violența domestică și sexuală - din nou, una dintre cele mai mari incidențe în rândul țărilor dezvoltate - despre cultura binge drinking sau despre rasismul adesea disimulat. Deși limba Māori este una dintre cele trei limbi oficiale - alături de engleză și limbajul semnelor - ea nu se învață în școală. Istoria națională, la rândul ei, nu este obligatorie și este la latitudinea fiecărei unități de învățământ să decidă cât și cum predă. De regulă, istoria începe odată cu venirea settlerilor englezi și nu se șoptește un cuvânt despre ce a fost înainte. Acesta este și motivul pentru care mulți pakeha (zeelandezi cu origini europene) nu asimilează populația indigenă locală identității naționale. Este de fapt paradoxul acestei insule perfecte unde toată lumea este prietenoasă, primitoare și relaxată.
Paradoxul nu se oprește aici. Noua Zeelandă este una dintre cele mai tolerante societăți cu privire la drepturile minorităților de orice fel, religioase, sexuale etc. (căsătoriile între persoane de același sex sunt recunoscute), a fost prima țară din lume care a acordat drept de vot femeilor, biserica (de fapt, cele câteva culte că nu există o religie dominantă) nu intervine în treburile statului, la liceul Verei există toalete ”gender neutral”, zeelandezii adoră outdoor-ul și sporturile de orice fel și petrec mai mult timp afară decât înăuntru (de unde și consumul redus de tv) deși obezitatea este foarte răspândită. Societatea în ansamblu exersează democrația de mai mult timp decât România, chiar dacă este un stat foarte tânăr, iar asta se vede, fiind mai tolerantă și mai educată. Dau un singur exemplu: persoanele cu dizabilități sunt acceptate și respectate în societate și au parte de servicii și produse special concepute pentru ele. Este în definitiv o lume civilizată, iar statul este complet funcțional și se află în slujba cetățeanului, nu invers.
Sunville și prima aventură de antreprenoriat
Aventura mea de antreprenor a început odată cu venirea în Noua Zeelandă când m-am alăturat soțului meu Sergiu în administrarea Sunville, o companie mică de real estate care se ocupa de executive accommodation. Sunville a avut rezultate foarte bune până în februarie 2011 când cutremurul care a distrus bună parte din Christchurch a pus la pământ jumătate dintre clădirile companiei. Cealaltă jumătate a fost demolată la scurt timp. A urmat o luptă cruntă cu asigurările care au facut tot ce au putut să ne descurajeze în a recupera prejudiciul. Au fost ani de întocmit dosare, vorbit cu avocați, citit și recitit polițe și nenumărate drumuri la Auckland la sediul central al companiei. De fapt, compania de asigurări a încercat în cel mai evident mod să ne păcălească pur și simplu, așa cum a făcut cu mulți alți clienți care nu au avut nici timpul, nici resursele pe care le-am avut noi. Experiența cu asigurările mi-a lăsat un gust amar și m-a determinat să fiu foarte precaută în relația cu acestea.
A urmat o altă investiție în același domeniu, iar Sunville și-a continuat cu succes activitatea într-o altă piață și în altă zonă din oraș. Am cumpărat căteva apartamente în cartierul în care locuiam, am investit în mobilarea și decorarea lor așa încât să le aducem la standardul și confortul european. Am targetat un segment de piață de lux cu prețuri ușor prohibitive, fiind astfel scutiți de inerentele probleme care apar când ai chiriași. Am fost deopotrivă patroni dar și property managers, nu am lucrat niciodată cu terți, având astfel posibilitatea să ne alegem clienții. Recent însă, legile care reglementează relația dintre proprietari și chiriași s-au schimbat dramatic, iar balanța s-a înclinat complet în favoarea acestora din urmă. Este interesant de urmărit cum vor evolua afacerile din acest domeniu pentru că acum a fi proprietar pare mai mult o aventură decât un business.
The real thing
Dar adevărata piatră de încercare și ceea ce s-a dovedit o experiență de viață mai mult decât orice a început în 2015 când, după câteva luni de negocieri, due diligence și discuții interminabile cu avocați și contabili, am devenit proprietarii micului restaurant/cafenea de la noi din cartier. Denumit atunci Jagz of Styx Mill (Styx Mill este numele cartierului), business-ul era un soi de struțo-cămilă, ca mai toate afacerile din horeca locală - cafenea în timpul zilei și restaurant seara. Și acum este la fel, pentru că este singura modalitate de a menține afacerea pe linie de plutire. Motivele principale sunt simple: piața este extrem de redusă numeric, iar cultura locală de dining out este încă la început de drum. Cele mai populare destinații sunt barurile si pub-urile, berea la tap si gustările easy venite direct din deep fryer. Noi am vrut cu totul altceva.
Se spune despre Christchurch că este cel mai englezesc oraș din afara Angliei. Eu cred că este mai englezesc decât Anglia însăși. Cel puțin cartierul nostru. Când am aterizat în Christchurch pe 4 ianuarie 2013 și am ajuns în cartierul perfect îngrijit, cu case și grădini impecabile, cu străzi largi si aproape nici un suflet de om, Jagz of Styx Mill mi-a părut însuși paradisul: o cafenea cochetă situată pe un colț însorit al cartierului, flancată de o parte de un gard viu tuns milimetric și de clădirea care adăpostește piscina și sala de fitness pentru localnici, de cealalată parte. Casa noastră era, și este încă, exact în spatele localului. Am ieșit la masă la Jagz chiar în prima zi din noua noastră viață. I-am spus atunci lui Sergiu: “Mi-ar plăcea să lucrez aici!” A zâmbit cu subînțeles. :)
Nu m-am angajat niciodată la Jagz, însă pe la începutul anului 2015 când luam cina și ne servea chiar patroana, soțul meu a intrat în vorbă cu ea. Ne-a spus că o bate gândul să vândă pentru că tocmai deschisese un alt local într-o altă zonă din oraș. That was it, decizia a fost luată pe loc. :) Câteva luni și zeci de mii de dolari mai târziu... într-o zi de iarnă de la începutul lui august, am devenit proprietari cu acte. După o lună am plecat în România într-o vizită plănuită cu mult timp înainte. A fost prima greșeală strategică.
Curaj și inconștiență
Nu știu exact ce a jucat un rol mai important în decizia de a cumpăra: convingerea că împreună putem muta și munții, curajul nebun (cu siguranță la Sergiu mai degrabă decât la mine) sau inconștiența fără limite (aici mă recunosc :) Practic, am intrat într-un domeniu care ne era complet străin (hospitality), într-o piață despre care nu știam nimic dar despre care credeam că știm tot și într-o cultură atât de diferită încât ne-a ținut ani de zile dintr-un șoc într-altul.
Am schimbat brandul restaurantului după aproape un an, devenind The Option Bistro & Wines. Am lucrat noua grafică la București cu Tiberiu Constantinescu și echipa lui, iar rezultatul a fost pur și simplu “out of this world”! Cel puțin pentru lumea de aici. Atunci când am gândit noul logo, culorile, grafica, strategia de marketing și poziționarea, ne-am uitat în jur în cartierul nostru și la piața captivă de “regulars”. Am văzut un cartier situat într-una dintre cele mai bune zone din oraș, cu case scumpe și grădini perfecte, cu oameni trecuți de prima tinerețe care, în timpul iernii zeelandeze se aflau pe croaziere scumpe în emisfera nordică, iar în restul timpului se plimbau cu mașini europene scumpe pe străzile din Christchurch. Concluzia a venit simplu: oamenii au timp disponibil, bani, sunt plimbați deci open minded, deci vor servicii impecabile și ca “afara”.. Cu excepția factorului timp, nu puteam fi mai wrong de atât în supozițiile noastre. Tind să cred totuși că nici dacă am fi făcut o cercetare minuțioasă de piață, nu am fi ajuns la rezultatele corecte pentru că micul nostru univers are regulile lui specifice. Este altceva decât ceea ce pare a fi, cu oamenii lui politicoși, casele arătoase și grădinile impecabile.
Cartierul nostru este conservator iar oamenilor nu le place schimbarea. Aici, prima întrebare care ți se pune este “ce școală ai terminat”, iar răspusul te poziționeză instantaneu. Curios, acesta nu are legătură cu educația în sine, are legătură mai ales cu identitatea de loc. În Christchurch sunt câteva școli care contează pentru că sunt principala pepinieră a establishment-ului orașului. Practic, nu contează dacă ai terminat Universitatea din București sau pe cea Auckland, tot un intrus ești. Pentru noi, proveniți din altă cultură poate părea de neînțeles faptul că o societate atât de tânără se poziționează în funcție de tradiții stricte și de generații, de fapt de locul primului venit. Pentru ei e însă vital.
Jagz of Styx Mill era “the community hub”, era locul în care oamenii se întâlneau dimineața la cafea, citeau ziarul și comentau ultimele stiri din comunitate. Locul era așa cum și-l doreau ei. Apariția noastră - doi emigranți dintr-o țară est europeană, foști jurnalisti fără urmă de experiență în hospitality - a fost prima schimbare. Lumea nu știa în ce “box” să ne pună, nu aparțineam locului și nu eram ușor de clasificat. Prin urmare, o parte a clientelei a fost de la bun început foarte suspicioasă în ce ne privește. Ne-am dat seama că nu aveam nici o altă șansă de a fi acceptați decât să fim atât de buni în ce făceam încât să setăm noi standardele. Ceea ce s-a și întâmplat.
Rebrandingul a lovit crunt în mult apreciata monotonie a cartierului nostru. Brusc, am fost alt restaurant, deși la început nu am făcut schimbări majore în meniu sau în strategia de business. Cu siguranță nu am devenit un restaurant românesc. :) Am schimbat însă paleta de culori, am zugrăvit, am ales altă mocheta și mobilă. Am creat de fapt un alt environment. Am devenit “the purple bistro”. Culoarea aleasă (înainte de venirea noastră era mult negru și alb) a fost prima care a stârnit reacții diverse în rândul clienților. Unii s-au arătat încântați de-a dreptul, alții ne-au criticat crunt chiar pe tripadvisor sau google cu remarce gen “ați distrus locul!”, “paleta de culori este îngrozitoare, mov nu este culoarea cartierului!” Well, nici măcar nu știam că există o chestie atât de ridicolă precum “culoarea cartierului”. :)
Oamenii noștri nu doreau nici bucătari de stele Michelin, nici vinuri nobile, nici white table cloth service, așa cum în naivitatea noastră ne-am imaginat. Culmea caraghioslâcului am atins-o noi ca doi patroni veniți de pe “Marte” la prima întâlnire cu echipa. Am venit pregătiți cu documentul care conținea misiunea, viziunea, valorile și strategia de business așa cum știam că se face în lumea afacerilor. Colegii ar fi vrut să afle lucruri mult mai simple și pământene, precum detalii din legislația muncii. În acel moment ne-am dat seama cât de inadecvați și ridicoli suntem. :)
“Support”
Cel mai des folosit cuvânt înainte și după ce am cumpărat restaurantul a fost “support”. “We will support you, guys”, ne spuneau oamenii. Nu înțelegeam atunci cum exact se manifestă această susținere și ceva nu-mi suna ok. Noi știam că într-o economie liberă, cererea și oferta sunt cele care reglează piața. În mintea mea de proaspăt antreprenor, lucrurile păreau simple și-mi repetam că nu avem nevoie de niciun “support”.
Aveam să înțeleg curând că susținerea comunității este vitală pentru supraviețuirea micului nostru business situat departe de centru, iar asta nu doar prin prezeța clienților și fără să aibă întotdeauna legătură cu calitatea produselor și a serviciilor. Comunitatea are un cuvânt foarte greu de spus. Comunitatea te poate închide dacă nu te place. Comunitatea se poate opune obținerii licenței care îți pemite să comercializezi alcool. Comunitatea îți poate dicta orele de funcționare așa încât să nu deranjezi prea mult. Am aflat cu stupoare - după ce am cumpărat - că aceeași comunitate (întrunită într-o formă juridică numită “body corporate”), are chiar dreptul să dețină legal terenul din jurul restaurantului tău, controlându-te astfel la modul cel mai direct. Practic deci, este vital să ai o relație bună cu comunitatea.
Noi aveam o relație foarte ok cu vecinii (și avem încă în mare măsură). Am descoperit însă că pentru o bună parte dintre “regulars”, susținerea însemna un soi de dominare. “Support” era de fapt “patronize”, iar feedback-ul nu era deloc nevinovat și constructiv, era un fel de ultimatum. Unul dintre (multele) momente în care am vrut să renunț la această aventură de antreprenor s-a întâmplat în timpul unei Friday Happy Hour când unul dintre clienții obișnuiți a cerut la preț de happy hour o bere care nu era la happy hour. L-am refuzat politicos, i-am oferit o alternativă (tot un pilsner dar altă marcă), s-a enervat, a făcut o scenă de față cu toți ceilalți clienți si angajați, a bătut cu pumnul în masă și a spus că este inadmisibil să nu primească ce vrea în condițiile în care el susține business-ul nostru și vine mereu blablabla. Într-o lume în care politețea definește decisiv relatiile dintre oameni, această scenă e greu de imaginat. Eu am rămas fără cuvinte, și în engleză și în română, fără argumente, fără orice, rar mi se întâmplă, pur și simplu am tăcut în timp ce mintea făcea scenarii (în limba română, ca un fel refugiu) despre momentul minunat în care vom închide acest “pain in the ass” de restaurant și vom fugi. Soțul în schimb a reacționat și l-a invitat afară pe domnul “englez”.
N-am fugit nicăieri, clientul în schimb a dispărut și, spre ușurarea noastră, nu s-a mai întors așa cum a jurat! :) Mai mult, s-a ținut de promisiune și ne-a făcut cu ou și cu oțet în tot cartierul încercând să convingă oamenii să nu ne calce pragul.
Întâmplarea m-a făcut să înțeleg că avem de-a face cu un pattern de gândire. Mentalitatea gen “ni se cuvine pentru că vă susținem” era de fapt foarte răspândită. A fost o revelație dezarmantă, pentru că oamenii sunt “genuine”, nu te poți supăra pe ei, nu o fac neapărat din răutate, ci pur și simplu așa cred că ei trebuie să stea lucrurile. Așa e corect în lumea asta în care noi suntem intrușii, nu ei.
O bună parte dintre clienți văd în The Option Bistro & Wines mai mult un serviciu comunitar decât o afacere care trebuie să facă totuși profit. Noi suntem aici să servim comunitatea, nu să facem bani. Spuneam mai sus că prima greșeală pe care am făcut-o imediat cum am cumparărat a fost să plecăm în vacanță. Mulți dintre clienți au ridicat atunci din sprânceană pentru că nu păream implicați direct în afacerea noastră. A fi hard working și hands on (patroni care muncesc efectiv zi lumină în business-ul lor) sunt principalele atribute pe care le apreciază piața de aici. De fapt, eticheta de “owner operated” (adică patronul care se ocupă direct) este garanția supremă că lucrurile merg bine.
Pe de altă parte, ideea de comunitate ne era cumva străină, veniți dintr-o lume fără comunități bine definite. Sentimentul că aparții unei comunități este cu totul special atâta timp cât respecți întru totul regulile grupului și când acesta nu îți dictează conduita, ideile sau opiniile.
Marketing, vinuri și conectivitate
Primul șoc după ce visul-clișeu “să avem un mic business de familie undeva departe pe o insulă” a devenit realitate :) n-a întârziat să apară: urma să fim nu doar patroni, dar și barista, și bucătari (la nevoie) și human resources, și IT, și soferi, și spălatori de vase și veceuri, și marketing, și contabilitate, și relații cu publicul, și multe altele! Nu mai puteam suna la prima problemă la departamentul “logistică”, “IT” sau “HR”... eu cel mult îl sun pe Sergiu, iar el nu mai are pe cine să sune :).
Încă de la început, ne-am poziționat pe un segment de piață premium, ignorând cumva cu bună stiință comunitatea care era din altă... piață. Sergiu a întocmit una dintre cele mai diverse liste de băuturi din Insula de Sud, aducând vinuri nobile din toată lumea. Ca termen de referință, acum aproape șase ani când am cumpărat noi afacerea, meniurile de vinuri internaționale din majoritatea restaurantelor mari din Auckland sau Wellington se opreau la Australia. În rest, găseai doar vinuri locale. Lucrurile s-au schimat mult de atunci.
Sergiu a urmat apoi un curs de somelier la Christchurch University și a obținut o acreditare în “wine and spirits”. A întocmit secțiunea “the owners’ selection” din lista de vinuri inspirându-se dintr-o cunoscută carte “1001 Wines you Must Try before you Die” care a devenit cumva biblia noastră în materie de vinuri. Să aduci vinuri nobile în cel mai conservator cartier din Christchurch părea o nebunie totală pentru că nu exista piață pentru așa ceva. Mai mult, era considerat un afront să ai și alte vinuri decât cele locale.
Ideea de experiență - dining out mai mult decât mâncare și băutură pur si simplu - dar și cea de conectivitate - să construiești o relație emoțională cu oaspeții vânzând “fericire” - au fost principalele noastre puncte de diferențiere.
Ca manager și unic angajat al departamentului meu de marketing (hahaha!) exact asta am încercat întotdeauna să comunic. Am fugit mereu de marketingul concentrat exclusiv pe preț și cantitate care sufoca piața de hospitality atunci. Fiind o piața numeric foarte restrânsă, tot marketingul era (și este încă într-o oarecare măsură) construit în jurul prețului și al schemelor de “loyalty”. Totul este “affordable”, “plătești una și mănânci două”, “cel mai ieftin prânz din oras” etc. Era dezolant să citesti secțiunea de dining out din ziare și reviste, părea că nu există nicăieri produse sau servicii de calitate.
Deși eram complet pe lângă piață și trenduri, ne-am asumat toate riscurile și am comunicat curat, fără a menționa prețul, fără a oferi sute de incentives, fără a folosi cuvântul “affordable”. Să fim “affordable” nu era printre predicatele noastre. Mai mult, ne-am folosit de grafica sofisticată semnată de echipa de la Bucuresti, “sărind” adesea din paginile ziarului. Eram “altceva”. Eram o altă “opțiune”, fiind de fapt “THE Option”!
Am făcut lucrul ăsta fără rabat din primul moment în care am rebranduit business-ul. Am pierdut foarte mulți clienți și am investit resurse enome. Ne-am urmat însă calea deși era cea mai grea, costisitoare și riscantă: aceea de a ne crea propria nișă.
Am pierdut o parte din comunitate, însă ne-am creat propria noastră “comunitate” atrăgând oameni din afara vecinătății. Acesta a fost de altfel unul dintre primele obiective și cel care a adus după sine o antipatie consistentă pentru că oamenii au simțit că locul nu mai este al lor.
Să fii antreprenor înseamnă să ai o idee, să crezi în ea no matter what și să fii capabil să o execuți. Cu toate riscurile. Și să nu renunți. Deși eu recunosc că am avut tentația asta de nenumărate ori. În echipa noastră, soțul meu a fost cel care, cu o determinarea și un drive incredibile, a dus înainte viziunea business-ului.
Să fii antreprenor într-o altă cultură și limbă este o luptă continuă, de a fi acceptat, de a înțelege și a accepta la rândul tău. Trebuie să fii de zece ori mai bun decât localnicii pentru a obține aceleași rezultate. A fi antreprenor înseamnă de fapt a-ți descoperi propriile limite.
Private wine tastings, agonie și extaz
Efortul, încăpâțânarea, inconștiența cu care am încercat într-un fel să educăm piața a dat roade încet încet. Ne-am făcut de fapt singuri “profilul clientului”, l-am căutat în carul cu fân sau l-am “modelat” așa încât să fie cum vrem noi. Pare nebunie și în mare parte așa a fost, însă tind să cred că rezultatele sunt pe măsură.
A fost și este o muncă titanică (o muncă fizică dublată de una intelectuală și de povara faptului că business-ul ne organizează întreaga viață), însă ne-a fost clar din prima clipă că The Option Bistro & Wines nu poate fi decât ca noi. De fapt, aceasta este și problema lui, că este un business exclusiv după chipul și asemănarea noastră! (va fi deci aproape imposibil să vindem. :)
Am trăit în acești ani cât alții într-o viată, de la rușinea de a nu face față clienților cu restaurantul plin când s-a defectat cuptorul (moment similar cu căderea satelitului la exit poll la prezidențiale) până la deznădejdea și neputința profunde de
a mai îndrepta ceva atunci când totul părea pierdut (din cauza temperaturilor ridicate, frigiderele au cedat) sau la disperarea fără precedent atunci când bucătarul nu apare la muncă iar restaurantul este full. Am învățat astfel să ne bazăm pe noi înșine în primul rând. Am vrut să renunțăm de sute de ori, să închidem chiar fără a mai încerca să vindem. Am trecut brusc de la agonie la extaz și înapoi de nenumărate ori. Asta ne-a sudat însă nu doar ca și cuplu - pentru că lucrăm împreună - dar și ca familie - Vera fiind parte din echipă.
Efortul supra omenesc al ultimilor ani începe însă să dea roade: vindem tot mai des vinuri din alte țări, chiar și la prețuri care păreau o extravaganță acum câțiva ani. Mai mult, Sergiu organizează degustări private de vin care sunt de fapt mult mai mult decât o simplă degustare de vin, sunt o incursiune culturală în geografie, istorie, antropologie sau sociologie. Sunt niște experiențe atât de neobișnuite pentru lumea de aici, încât ne este foarte greu să le denumim și descriem corect în limba engleză :)
Livrăm ”fericire”
Ne-am construit o reputație foarte bună în oras și clienții se întorc pentru că ne apreciază serviciile, pentru că și-au dat seama că suntem altceva. Avem în ultima vreme doar review-uri foarte bune și adesea un feedback care părea greu de imaginat cu cinci ani în urmă. Organizăm lunar evenimente cu tematică culturală (French Night, Spanish Fiesta etc), gătim mâncare specifică, aducem muzică live și dansatori, ne costumăm, decorăm interiorul, dansăm noi înșine uneori mai mult decât clienții:) Le oferim de fapt oamenilor o experiență, îi facem fericiți. Găzduim frecvent mic dejunuri de afaceri cu speakeri din viața publică zeelandeză. L-am avut invitat pe fostul prim ministru Bill English, pe actualul primar Lianne Dalziel, pe fostul All Blacks Israel Dagg și mulți alții.
Mai mult, organizăm petreceri private și nu de puține ori clienții ne mulțumesc cu ochii în lacrimi pentru că le-am făcut seara specială. Ne scriu mesaje, ne trimit carduri de mulțumire, cutii cu bomboane, flori sau sticle de vin. Sunt toate venite din suflet! Suntem conectați cu ei emoțional. Îi tratăm pe oameni ca și cum ar fi musafirii noștri care ne vizitează acasă. O facem genuine, fără efort deși suntem conștienți că asta nu ajută întotdeauna componenta de business.
Industria asta oferă rar recompense financiare consistente, însă nu există recompensă mai importantă decât atunci când poți face diferența în bine în viața cuiva. Atunci când poți livra “fericire”.
Fericirea nu este unidirecțională, este reciprocă. Restaurantul este pentru mine un soi de călătorie inițiatică. Oamenii și povestile lor sunt ele în sine o călătorie pe care o faci atunci când îi cunoști. A călători nu înseamnă neapărat să vizitezi, dar mai ales să cunoști și să înțelegi mai mult. Nu știu ce altceva în afara acestui business mi-ar fi oferit această șansă, un carusel infernal de emoții, ipostaze și experiențe adesea copleșitoare.
Travelogy
Călătoriile, fie ele fizice, emoționale sau mentale, au fost mereu printre pasiunile noastre (de fapt, cui nu-i place să călătorească...?). După câțiva ani de plimbat prin Insula de Sud, am decis să pornim un alt business: să oferim experiențe de călătorie custom made, similare într-un fel celor din hospitality. Desigur, în Noua Zeelandă și la bordul unor motorhome - aceasta fiind una dintre cele mai spectaculoase modalități de travel în acest paradis natural.
Travelogy a fost de fapt o continuare firească a pasiunii noastre de a ne trata oaspeții (fie ei chiriași, clienți ai restaurantului sau pasionați de călătorii) cu experiențe unice, gândite special pentru fiecare în parte.
Am lucrat, din nou, grafica noului business cu aceeași echipă minunată de la București iar rezultatul a fost, iarăși, spectaculos. Am abordat o listă întreagă de autorități locale și regionale care să ne sprijine proiectul nostru de turism. Aici, orice inițiativă viabilă de business primește sprijin din partea autorităților. Asta înseamnă mentorat, coaching de business, acces la resurse de tot felul. Turismul a fost și este un domeniu strategic. Noi am vrut să facem mai mult decât simple trasee cu destinații turistice clasice, gen natură, vinării și bungy jumping. Am vrut să deschidem o poartă către cultura indigenă locală, cultura Māori, unică Noii Zeelande. Traseele și strategia gândite de noi urmau să permită clienților noștri să descopere o Zeelandă care nu este accesibilă turismului de masă.
Am făcut un plan de marketing care targetează diverse piețe, printre care și România. Planurile noastre s-au suspendat, firește, odată cu apariția covid și a măsurilor care au urmat. Noua Zeelandă a închis complet granițele anul trecut imediat după izbucnirea crizei și, cu excepția unei bule restrânse de travel cu Australia, au rămas închise. Turismul este deci principala industrie locală afectată masiv de pandemie.
Când Guvernul face ce trebuie...
S-a scris mult despre modul în care statul zeelandez a gestionat pandemia. Prim ministrul Jacinda Ardern dat atunci o lecție extraordinară de comunicare de criză de o coerență, simplitate si eficiență demne de manual. Mai mult, îndemnul “Be strong, but be kind” lansat atunci de ea a fost un apel fără precendent la empatie și reziliență, calități în care liderul zeelandez excelează.
Mulți au aplaudat măsurile imediate și drastice pe care guvernul condus de Jacinda Ardern le-a luat pentru a ține virusul departe. Alții au criticat ceea ce au numit un “atentat la libertățile individuale ale populației” care ar fi renunțat prea ușor la beneficiile unei democrații funcționale cum este Noua Zeelandă.
Experiența noastră ca cetățeni ai acestei țari și patroni de business mic este similară multor altor zeelandezi. Anul trecut, imediat după ce guvernul a instaurat starea de urgență și carantina generală, același guvern a dat banii necesari plății salariilor tuturor angajaților noștri pentru o perioadă de câteva luni. Procedura a fost halucinant de simplă (cel puțin pentru noi obișnuiți să “dovedim” în permanență statului ceva) nici urmă de birocrație, prioritatea statului a fost ca oamenii să fie plătiți în continuare iar afacerile să nu moară. Lockdown-ul și măsurile luate în perioada care a urmat nu doar că au protejat sănătatea oamenilor, dar au avut grijă de economie. Lumea a luat mot-a-mot îndemnurile autorităților de a “spend local” și a investit serios în afacerile locale.
Desigur că economia este totuși în prag de recesiune. Cert este că măsurile drastice ale guvernului au evitat o potențială catastrofă umanitară locală, pentru că sistemul medical nu ar fi făcut față presiunii în cazul în care virusul s-ar fi raspândit în comunitate. Nu trebuie să fii un geniu ca să îți dai seama că în lipsa unui sistem de sănătate funcțional, ar fi fost imposibil că economia să prospere...
În acest moment, Noua Zeelandă nu are nici un caz de covid în comunitate, nu purtăm măști și ne desfășurăm viață normal.
În concluzie, eu ca cetățean al acestei țări sunt convinsă că guvernul a procedat corect. I-am acordat toată încrederea mea și, mai mult, am făcut tot ce am putut ca să “play my part”.
... și când nu face
Cu toate acestea, același guvern laburist nu va avea niciodată aplauzele mele (și nici votul meu) în ce privește politicile care reglementează legislația muncii. Aceasta a atins un paradox al închinării la statuia angajatului, ea fiind concepută în jurul unei singure idei, aceea de “corectitudine” (fairness). Patronul trebuie să fie “corect” cu angajatul, să-l respecte și să nu-l exploateze. Reciproca nu este neapărat necesară. Acest concept nu are, desigur, nimic de-a face cu performanța muncii sau cu productivitatea. Guvernul poporului ne-a scăpat de covid însă a reușit să impună, discret dar sigur, percepția că a fi patron de ceva, de fapt “a avea” (un business, o casă, knowledge, curaj peste medie, creier, bani etc.) e rău. E necistit aproape. Un lucru care îmi amintește vag de comuniști...
Legislația muncii este atât de aberantă încât a dat naștere unei noi bresele de cetățeni care fac bani buni din apărarea angajaților “fără de apărare”, amenințând și șantajând (perfect legal) angajatorii. Lucrurile sunt dezarmant de complicate pentru cei care au neajunsul de a fi patroni de business-uri mici, precum noi. Sunt de fapt atât de complicate și “unfair” încât acesta este principalul motiv pentru care într-o zi vom renunța la a mai fi angajatori în Noua Zeelandă.
Un loc excepțional
Ce vom face când se va întâmpla asta nu știu... îmi place să cred ca voi avea puterea și curajul să o iau din nou de la capăt altundeva - cine știe unde - alături de omul pe care îl iubesc.
Am fost adesea întrebată despre experiența emigrării, despre viața aici, despre șansele unor români ca mine de a se adapta și de a-și face un trai în locul acesta. Adevărul este că emigrarea nu este ușoară, este ca o rană deschisă, este cumva ca o oglindă imensă care ți se pune în față și care te urmărește peste tot. Nu întotdeauna reflexia oglinzii este ceea ce ai vrea să vezi. Când emigrezi, ești doar tu cu tine și cu cei dragi, iar succesul sau eșecul depinde mult despre cât de bine ești tu cu tine însuți și cu cei cu care ai plecat la drum. Locul nu îți schimbă neapărat relația ta intimă cu tine. Într-o țară străină, indiferent care este ea, îți dispare plasa de siguranță, deci te întorci la tine și la familie. O relație funcțională cu cel de lângă tine este poate cel mai important asset pe care îl poți aduce cu tine în noua viață. Am cunoscut români pe care emigrarea i-a împlinit profesional, dar i-a sărăcit emoțional, oameni care s-au pierdut pe ei înșiși și pe partenerii lor încercând să se adapteze unui loc aparent perfect.
Dacă ar fi să dau vreodată vreun sfat cuiva care vrea să emigreze, l-aș îndemna să se uite cu sinceritate la el și la relația cu partenerul de călătorie, dacă are așa ceva.
Noua Zeelandă este cu siguranță un loc în care oamenii pot fi fericiți. Cel puțin cei care apreciază un trai simplu și predictibil și care nu au nevoie de multe confirmări pentru a fi bine cu ei înșiși. Este un loc excepțional. Dacă mă voi muta vreodată de aici, Christchurch va avea mereu un loc special în inima mea, exact lângă Chitila!
