[Noul viitor] Csibi Magor: Perioada asta mi-a arătat că trebuie să uităm ce știm. Un comportament bun de ieri poate să fie un comportament nociv mâine

Csibi Magor nu crede în ”după pandemie”. Iar primul cuvânt pe care ar trebui să îl uităm este chiar acesta: ”normal”. Odată ce acceptăm că nu există normal, nu există răspunsuri corecte predefinite, ne vom da seama că putem mai mult. Am trecut prin niște șocuri, însă suntem foarte departe de a simți cu adevărat ce înseamnă pandemia, spune el. Și totuși, ar fi și o parte bună în toată situația aceasta:

Crizele mari însă au și șansa de a reseta sistemul și oamenii, însă pentru asta trebuie să ieșim din egourile noastre mici, deseori umflate artificial.

 Csibi Magor, membru World Vision Romania & Head of Leadership Practice Trend Consult, vorbește în rândurile de mai jos despre mimare, empatie, frică, oboseală și teorii ale conspirației. Vorbește, de asemenea, și despre un posibil antidot. Pentru a ajunge la el e nevoie de sinceritate și empatie. 

Antidotul se află în comunitate și în cultură. Odată ce începem să nu fim prea absorbiți de propria persoană, de propriile probleme și începem să lucrăm la proiecte la scară mai largă, perspectiva devina una mai motivantă, mai logică și mai liniștitoare.

Nu suntem singuri.

Starea de izolare

Neobișnuit, clar, dar cred că lamentarea publică din jur a fost mult prea față de greutățile reale ale pandemiei. Acum, la câteva luni distanță, toată perioada mi se pare un mare blur, în care majoritatea zilelor se petreceau fix la fel și era greu de zis ce zi e și îmi era greu să diferențiez între zile și întâmplări. Per total cred că m-am bucurat mai mult de bucuriile mici, care în general trec neobservate în viață, am putut să observ comportamente pozitive și mai puțin pozitive la mine, însă nu cred că izolarea a adus schimbări profunde.

Probabil cea mai puternică concluzie după cele întâmplate este cât de repede se pot schimba lucrurile. Iar ca să trecem ușor prin aceste schimbări avem nevoie de flexibilitate. Eu gândesc foarte mult în sisteme, îmi place să am rutine, însă perioada asta mi-a arătat că deseori trebuie să uităm la ce știm că funcționează, că un comportament bun de ieri poate să fie un comportament nociv mâine.

Proiecte, munca 

Nu pot să zic că am avut cea mai productivă perioadă a vieții mele. Am reușit să ne mobilizăm repede și deja înainte de izolare începusem să avem multe interacțiuni și traininguri online, așa că în momentul anunțului deja eram cumva obișnuit să interacționez cu grupuri mici și mari online. Ce nu am calculat însă a fost consumul personal, faptul că nu pot să fac online chiar tot ce făceam odată față în față, în săli. 

Am ținut foarte multe traininguri și foarte multe cursuri pro-bono pentru oameni și organizații cu dificultăți de adaptare la noua situație și am încercat să mă adaptez odată cu ei. Cumva, adaptarea a fost din mers, însă locuința mea era total neadaptată pentru munca de acasă, neavând nici măcar un birou acasă.

Dacă aș măsura cu ochii de dinainte aș zice că nu am reușit să scot maximul posibil din mine în această perioadă. Însă știu că ce s-a întâmplat nu face parte din normal, iar noi trebuie să fim mai toleranți cu noi. 

Partea grea, însă, vine abia acum, când incertitudinea devine noua certitudine.

Efectele sociale 

Cred că e prematur să vorbim de efecte vizibile, traduse în învățături sau concluzii. 

În unii oameni criza a activat tot ce era mai bun în ei, în alții, ce e mai rău. S-a văzut, mai ales la început, un val mare de solidaritate și de întoarcere spre alții din jurul nostru, probabil și din cauză că aceasta era așteptarea socială. Apoi, odata cu trecerea timpului, am început să obosim, iar cei care au mimat solidaritatea pentru un câștig imediat au revenit la normalul lor, iar cei care chiar sunt altruiști au continuat să fie atenți la cei din jur.

E clar că începem să devenim obosiți, frustrați, nesiguri, iar asta se poate manifesta în mai multe feluri. Însă trebuie să fim foarte atenți la normele comportamentale pe care le generăm în mediul sau comunitatea noastră, pentru că aceste norme pot determina cultura noastră pe termen mediu și lung.

De exemplu, dacă lăsăm temerile noastre să ne controleze, putem deveni iritați, focusați pe siguranța noastră, pe interesul nostru și putem să începem să îi judecăm pe ceilalți. În scenariul nostru vor pierde cei din jurul nostru, la început, apoi cu toții, pentru că astfel de comportamente generează un climat de neîncredere și o cultură nesănătoasă.

Ce te-a surprins

Majoritatea oamenilor a urmat instinctul profund uman de a căuta acceptare de la ceilalți și de la societate și s-a pliat pe ce făcea toată lumea. S-a văzut la început că majoritatea mesajelor era mai degrabă într-o notă pozitivă, axată pe speranță și pe comunitate, iar asta era cuplat și cu un comportament asemănător de asumare a responsabilității.

Apoi au început să apară din ce în ce mai mulți detractori, din mai multe zone și din motive diferite, ca să ajungem la acest moment în care teoriile și atitudinile foarte diverse să devină iarăși parte a normalității. Asta ne arată că valorile noastre personale nu pot fi în contradicție cu valorile aspiraționale. Adică aspirația de a trece repede și ușor de această perioadă există, însă unii vorbesc despre sine, iar alții despre comunitate. Unii justifică acțiunile lor cu nevoile personale, chiar dacă asta intră în contradicție cu cele comunitare, iar alții rămân la o perspectivă mai largă.

Nu cred că s-a schimbat ceva fundamental, doar că clivajele au devenit mai vizibile. 

Mimarea niciodată nu poate funcționa pe termen lung, în nicio cultură.

Șocurile perioadei

Am văzut niște șocuri, însă suntem foarte departe de a simți cu adevărat ce înseamnă pandemia asta pentru noi. De aici vine și argumentul arhicunoscut “nu am văzut niciun bolnav”, ergo “nu există boală”.

Puțini oameni au fost atinși în viața lor de zi cu zi până acum. Aici vorbim de cei care și-au pierdut locurile de muncă, cei care au intrat în șomaj tehnic, cei care au pierdut din salariu sau au trebuit să-și schimbe rolul. Și mai puțini au avut, până acum, cunoscuți sau rude afectate.

Asta nu înseamnă însă că aceste trenduri nu se vor amplifica. Una dintre cele mai contagioase epidemii în orice societate este teama, mai ales dacă e cuplată și cu o incertitudine. Odată intrat în spirala temerilor, este greu de oprit fenomenul. Mulți știm asta din experiențe personale, atacuri de panică, anxietate, depresie și de multe ori am văzut asta și în societate.

Acum ne este teamă de lucruri existente și suntem anxioși pentru lucruri ce ni se pot întâmpla. 

Antidotul se află în comunitate și în cultură. Odată ce începem să nu fim prea absorbiți de propria persoană, de propriile probleme și începem să lucrăm la proiecte la scară mai largă, perspectiva devina una mai motivantă, mai logică și mai liniștitoare.

Nu suntem singuri.

Cum au comunicat autoritățile 

Nimeni nu a mai trecut printr-o situație asemănătoare până acum, așa că nimeni nu știa ce este de făcut. S-au făcut și greșeli, dar per total societatea și autoritățile s-au mobilizat exemplar. Întrebarea este cât de mult vom reuși să menținem starea asta de mobilizare.

O greșeală a fost că s-a folosit managementul de tip burning platform. Adică ni s-a zis că avem o problemă mare acum și trebuie să dăm totul, tot acum. Apoi s-a tot accentuat acest mesaj, iar criza era descrisă din ce în ce mai înspăimântător.

Problema cu această abordare este că, într-adevăr, mobilizează foarte bine la început, dar generează neîncredere și oboseală pe termen mediu și lung. Dacă auzim în fiecare zi că lupul e la ușă și nu vedem lupul niciodată, nici măcar în cartier, la un moment dat o să începem să ne punem problema dacă lupul există. Sau și dacă știm că există, începem să ne spunem că nu e atât de periculos precum ne zic alții.

Iar aici orice exagerare, orice neadevăr, orice inconcordanță ne va alimenta oboseala și neîncrederea.

De ce e nevoie cel mai mult în România 

De empatie. 

Aș putea să zic și eu că sunt sănătos, fac sport zilnic, cunosc și aplic principiile unei nutriții bune, sunt relativ tânăr, așa că nu mă interesează virusul, îmi văd de viața mea, fără restricții.

E o vizune foarte limitată asta. Putem avea părinți, prieteni, vecini sau cunoștiințe care nu au perspective la fel de optimiste. Putem avea surprize și să vedem cazuri la care nu ne așteptăm. Mai mult, putem să îmbolnăvim necunoscuți, ca apoi să trăim cu povara asta pe noi.

E pentru prima dată în viața mea când am trecut printr-o perioadă în care ne era greu tuturor. În care ne era teamă tuturor. Pentru prima dată puteam să îi înțelegem pe cei din jur. Și într-o mare măsură am reușit. De 1 mai am stat cu toții acasă. De Paște la fel.

Dacă învățăm să facem empatia să fie ca o parte integrantă din viețile noastre am avea foarte mult de câștigat și infinit mai puțină suferință.

Cum a arătat pandemia pe Facebook 

Facebook a arătat ce arată Facebook. Adică standardul și așteptările bulei tale. Când e despre comunitate, cu toții devenim mai buni, când e de împărțit pe tabere, ne împărțim pe tabere.

Însă de cele mai multe ori Facebook accentuează o caracteristică foarte prezentă în cultura noastră, faptul că ne place infinit mai mult să vorbim decât să ascultăm. Primele zile mai toata lumea vorbea, în fiecare secundă, în fiecare minut. 

Apoi a venit o oboseală, pentru ca apoi taberele, clivajele să apară, parcă și mai puternic, și mai virulent ca înainte. Însă asta e o consecință directă a lipsei de ascultare. Dacă vorbim permanent, este mai greu să empatizăm cu alții, că suntem doar în capul nostru.

Câteodată, când ai prea mult întuneric, prea multă tristețe în capul tău, e bine să ieși de acolo și să vezi că există lume și dincolo de propria persoană.

Apetența pentru teorii ale conspirației

Este ușor să spunem că oamenii sunt ignoranți sau proști, dar cu asta nu facem nici în pas, în nicio direcție.

Nu ești prost dacă ai o părere. Mai degrabă, ești prost dacă crezi că doar părerea ta există. Sau dacă te încremenești în ideile tale fixe.

Teorii ale de conspiratiei și știrile false vin dintr-o dorință de simplificare, dintr-o dorință de a face lumea mai ușor de înțeles. Nu judecata, nu sancțiunile, nu shamingul rezolvă astfel de probleme, ci dezbaterea reală, deschisă.

Orice om vrea să fie observat, auzit, recunoscut. Dacă spunem că nu avem ce discuta cu unii sau cu alții nu facem altceva decât să săpăm șanțuri. Iar în epoca asta statul în șanțuri cauzează incapacitatea de a răspunde la provocările reale ca epidemii, schimbări climatice sau populism.

Tensiunea din relațiile umane

Într-un fel e normal să crească tensiunea. Am stat în case, am stat cu multe gânduri și temeri în cap, am putut să ventilăm mai puțin, iar acum toate aceste lucruri se revarsă. Există un grafic foarte bun care descrie situația prin care trecem, un grafic care se aplică în zone de dezastre, de război sau de fiecare dată când în societate apar șocuri mari. 

Conform acestui grafic, noi suntem în zona de dezamăgire acum, o zonă în care putem sta o perioadă bună. Multă lume a avut așteptări mai de la relaxare, însă tot ce ne-a adus a fost o incertitudine și mai mare.

Crizele mari însă au și șansa de a reseta sistemul și oamenii, însă pentru asta trebuie să ieșim din egourile noastre mici, deseori umflate artificial.

Noul normal

Cred că primul cuvânt ce este de uitat este chiar normal.

Am fost obișnuiți că mai toate întrebările noastre au răspunsuri raționale și logice, că toate problemele au rezolvare și că există un sistem în care dacă dai răspunsurile corecte la întrebări îți va fi bine.

Cred că răspunsurile predefinite vor dispărea. 

Cred că va trebui să facem ceva ce n-am mai făcut de ceva vreme ca societate, să începem să gândim, să ne asumăm decizii, să învățăm să pierdem și să începem de la capăt.

Odată ce acceptăm că nu există normal, nu există răspunsuri corecte predefinite, ne vom da seama că asta ne oferă un grad mai mare de libertate și va scădea presiunea de pe noi.

Cu ce speri să rămână oamenii după pandemie

Nu cred în “după pandemie”. 

Cred că ne place sau nu, trecem, pas cu pas, într-o eră în care crizele vor deveni o parte a realității. Sigur pandemia domină știrile globale, dar asta nu înseamnă că schimbările climatice s-au oprit. Avem inundații, secete, invazii de lăcuste de proporții biblice, avem criză de apă potabilă, crize umanitare și multe altele care chiar dacă nu apucă să prindă highlighturile noastre, tot există.

Crizele vor defini existența noastră și dacă nu vom învăța să trecem de la “eu” la “noi”, la un moment dat nu vom reuși să le ținem piept.

Ce a adus bun criza asta. Ce a scos mai rău din noi

Încă nu există un noi, din păcate. Primul răspuns, cel a solidarității colective a fost minunat, însă prea repede ne-am întors la metehnele protejării intereselor personale, deseori meschine. 

O normă comportamentală, o așteptare a culturii noastre sociale ar trebui să fie empatia, a focusului pe bunul comun. Ca să se întâmple asta, trebuie să umblăm la comportamentele noastre individuale. Cu cât suntem mai mulți, cu atât e mai mare șansa unei schimbări reale, de durată.