Traim ceva care nu are neaparat o definitie, crede Manuela Dospina. Dar, poate, nici nu trebuie. Cel putin, nu una colectiva. Poate e despre descoperiri personale, asa cum e in Muzeul intimitatii, co-creat cu Raisa Hagiu, despre care am scris aici. Pandemia a insemnat, cumva, vizita fiecaruia in variantele noastre personale de muzee, in care unii doar ne-am uitat, altii am indraznit sa atingem exponatele-emotii si sa le rearanjam, iar altii, am cautat cu disperare gift-shop-ul. Cei care au vrut sa impartaseasca experienta, le-au scris Manuelei si Raisei.
”Primeam constant povesti despre cum isi redefinesc oamenii spatiul intim in perioada carantinei, literalmente din diferite colturi ale lumii, iar asta a transformat proiectul intr-o mica harta universala emotionala.”
Povestea muzeului lor, include doua proiecte noi: unul dedicat unei clase de liceeni din Cluj, in care au explorat impreuna temele intimitatii emotionale, acceptarii si vulnerabilitatii, adunate acum intr-o expozitie online, si o emisiune la un radio din Beirut, despre experientele ascultatorilor, din carantina. La randul lor, cele doua au vorbit despre ce a insemnat pentru ele aceasta perioada, si despre planurile de a-si extinde echipa si a aduce mai multe argumente in proiect, de la psihologi, terapeuti, consilieri, doctori sau educatori.
Radio-ul din Beirut
In perioada carantinei, lucrurile s-au schimbat putin, comportamentul nostru si nevoile noastre au avut nevoie de mai multe resurse, de diferite canale care sa compenseze realitatea pe care o invatasem pana atunci si care dintr-o data, dadea semne ca nu mai e relevanta si nici functionala pentru situatia in care ne aflam cu totii.
Asadar, in timp ce eram (Manuela) pe Instagram, vazusem la Yasmine Hamdan, o cantareata de care m-am indragostit intr-un film al lui Jarmusch, ca vorbea despre Radio Alhara, am intrat, mi-a placut si am si trimis un mail dupa ce am vazut aceasta descriere la ei: “Radio Alhara from Bethleem and Beirut emerges in a time of isolation, a time where the future of the world as we know it, remains unknown.” Le-am povestit cine suntem, iar dupa, lucrurile s-au desfasurat cat se poate de natural, ne-au dat mana libera sa vorbim despre ce vrem noi la radio in fiecare sambata. Episoadele se pot gasi aici.
Reactiile ascultatorilor
Nu stim neaparat cum au reactionat, pentru ca oamenii nu puteau sa intre in direct cu noi, dar cu siguranta ne-am facut niste prieteni dupa, care au venit pe pagina noastra, si nu au venit cu mana goala, ci cu povesti, si chiar cu muzica compusa in perioada pandemiei. Era simpatic sa auzim numele muzeului spus in araba la radio, pe langa engleza. Ne motiveaza si mai tare sa fim accesibili pentru toti oamenii, indiferent de limba, locatie, religie, sex, gen, etc.
Noi deja primeam constant povesti despre cum isi redefinesc oamenii spatiul intim in perioada carantinei, literalmente din diferite colturi ale lumii, iar asta a transformat proiectul intr-o mica harta universala emotionala, unde toate trairile si fricile oamenilor erau extrem de similare, si s-a potrivit foarte bine ca au putut fi si ascultate si citite in acelasi timp, la radio si pe site-ul nostru.
Ulterior, am inceput sa le scriem oamenilor care au avut deschiderea de a ne povesti cum se simt, iar pe masura ce se tot adunau povesti, i-am rugat pe cativa dintre ei sa isi inregistreze povestea. Oameni care ne-au scris din toate partile: din Venetia, din Barcelona, Madrid, din Roma, Iordania, Los Angeles etc. La radio, vorbeam o data pe saptamana si mereu faceam check-in-ul din Romania si Berlin, unde am fost noi doua pe perioada pandemiei, in situatii complet diferite, eu cu parintii mei, Raisa cu partenerul ei.
Noile povesti
Oamenii au fost mult mai deschisi, mai vulnerabili si dispusi sa vorbeasca despre ce li se intampla, dispusi sa-si recunoasca de fapt trairile si sa le despice in cat mai multe firicele, ca sa poata sa inteleaga ce pot face mai departe cu ele. Multe texte pe care le-am primit au aratat ca franturi din jurnale bine documentate despre carantina, poze, cusaturi, ilustratii facute de cititori, care au simtit nevoia sa-si gaseasca o modalitate prin care sa “make sense out of this reality”, cu care nu erau obisnuiti, cred ca a fost un mecanism de coping foarte bun pentru ei, dar si pentru mine (Manuela). Am văzut o grijă mai mare pentru cel de lîngă noi, dar și un buton mare, roșu, de reset, pe care mulți voiau de mult să-l apese și nu apucaseră.
Asta a fost primul text pe care l-am primit odata ce am dat drumul proiectului si cred ca reuseste sa cuprinda toate emotiile regasite in toate de dupa:
„Ultimele zece zile au fost ceva nou. Două pandemii. Una are ceva periculos, care se răspîndește cu repeziciune în jurul lumii, cealaltă este ceva necunoscut, care se întinde încet în fiecare colțișor al meu. Cea din urmă pare oglindirea teribilă a celei dintîi. Singur în garsoniera mea, la mii de kilometri depărtare de prieteni și familie, într-o țară care nu-mi era cămin pînă acum cîteva luni, mi-e teamă acum pentru mama mea, care abia a terminat chimioterapia, mi-e teamă pentru tatăl meu, care are 70 de ani, mi-e teamă pentru toți oamenii la care țin și pentru toată omenirea. Mi-e frică pentru mine. Mai întîi am împlinit 30 de ani, apoi am plîns. Viața mea e o minciună, căci nu sunt bărbat. Ei bine, cine este? Cred că încep să învăț iubirea de sine, și acesta e un virus contagios și înspăimîntător.” (tradus din engleza, text de Sam (30), din Barcelona, Spania)
Mai multe povesti din carantina se gasesc aici.
Izolarea
Manuela: In prima luna, nu am vrut sa accept circumstantele, si anume, ca sunt inchisa intr-o casa cu parintii mei, ca locuiesc intr-o camera pe care nu o mai cunosc si pe care trebuie sa o populez cu prezenta mea de acum incolo. Nu am vrut sa accept ca trebuie sa am rabdare, 24/7, cu niste parinti minunati, dar cu care nu am mai trait din liceu.
Mai mult, ca va trebui sa ne acceptam cu bune si rele si sa intelegem, fiecare dintre noi, ca traim ceva care nu are neaparat o definitie, si mai ales, nu stim cat va dura.
Ce cred ca am reusit sa fac in astea doua luni a fost sa inlocuiesc absentele oamenilor cu mine, cu linistea gandurilor mele, cu linistea corpului meu, cu fericirea mea care a venit din cele mai simple intamplari, cu concluziile mele mai putin pripite si cu speranta ca am fost acolo in fiecare zi.
Pentru mine, pentru parintii mei, pentru meciurile castigate de remi haha, pentru gargarita care si-a facut poteca pe mana mea cand citeam, si cati altii care s-au intersectat cu mine, offline sau virtual in perioada asta.
Raisa: Eu m-am panicat putin in primele zile, cand inca eram in Romania si totul incepea sa se inchida. Asa ca nu am mai asteptat pana in ziua in care aveam biletul de intoarcere in Berlin, si mi-am cumparat un bilet de pe o zi pe alta, sa plec cat mai repede. Am incercat sa fiu cat de calma si pozitiva puteam, dar nu cred ca eram bine deloc, cu toata panica, frica si grijile celor din jurul meu, care bineinteles ca ma afectau si pe mine - totul parea extras dintr-un film de groaza in care toti urla si nu gasesc calea de iesire.
Asa ca am mers in Berlin, unde lucrurile erau mult prea relaxate - acolo s-au inversat rolurile si am devenit eu cea panicata si suparata pe situatie si pe oamenii din jur. Dar mi-am revenit rapid cand am inteles ca fiecare este responsabil de sanatatea lui si a celor din jurul sau si se protejeaza cat de bine poate, mi-a placut foarte tare ca aici aveam libertatea sa iesim in natura, singuri sau cate doi, si deci nu eram blocati in casa.
Mi-am dat seama cat de util si important putea sa fie acel timp de izolare pentru mine, asa ca am ales sa il traiesc impacata cu situatia, cu mine, cu cei din jur, deci totul se schimbase la 180 de grade fata de cum eram la inceputul pandemiei.
Museum of intimacy in scoala
Ideea ne-a ales pe noi. Adica am inceput proiectul intalnind-o pe Ioana, o profa foarte faina din liceul respectiv, care a vazut expozitia noastra in Cluj, offline, alaturi de elevii ei. Dupa expozitie, Ioana a ramas cu gandul ca vrea si ea un muzeul al intimitatii in clasa ei, cu copiii ei de 17 ani. Am aflat de aceasta dorinta, de la Alina Andrei, de la White Cuib si am decis sa ne intalnim, am vorbit, ne-am placut si totul a curs lin de acolo. Echipa am fost noi, eu si Raisa, Ioana Hanchevici, consilierul scolar, Valentina Opris, si psihologul cu care lucram de cateva luni, Diana Berindei. Despre tot proiectul mai pe larg, povestim aici.
Intalnirile
A fost si offline si online, ca a venit pandemia peste noi. Timp de 6 saptamani am creat workshop-uri în care am vorbit despre intimitate emoțională, cunoaștere, responsabilitate și acceptare, cu elevii ei din clasa a XI-a.
Am început un pic timid și stângaci, dar apoi, de-a lungul săptămânilor am reușit să ne apropiem și să deschidem mici usițe atât pentru adolescenții cu care am lucrat, dar și pentru noi. Împreuna am descoperit noi laturi ale noastre, în care ne-am arătat așa cum suntem noi, de fapt, vulnerabili. Nu ne-am oprit doar la experiența elevilor în școală, ci am continuat să îi intrebăm cum se simt și dincolo de clasă, cum își gestionează viețile, acasă cu familia, în mijlocul pandemiei etc. Întâlnirile au fost atât online cât și offline, am râs, am fost provocate de onestitatea tinerilor. Uneori am avut camerele video pe off, iar alteori ne-am trimis emoji-uri pentru a face check-in-ul și check-out-ul emoțiilor noastre.
Transformarile adolescentilor
Nu putem vorbi despre intreaga generatie, ca noi am avut contact doar cu aceasta grupa de 20 si ceva de elevi, deci nu ar fi corect sa generalizam. Nu cred ca sunt constienti, nici noi nu eram la varsta lor, informatia si bagajul emotional (cu bune si rele) exista in fiecare dintre ei, dar cred ca este carat foarte mult si de prea putine ori apar intrebarile: de ce il car si ce reprezinta acest bagaj, si bine, uneori nici nu e despachetat.
Dar cred ca unii si-au gasit tool-urile prin care sa isi articuleze povestea sau sunt spre drumul de a-si asculta vocea si de a nu le fi frica sa fie vulnerabili. Din pacate, nu cred ca discuta foarte mult, poate cu prietenii. Dar ar fi minunat sa aiba sansa si contextul in care sa fie intrebati astfel de lucruri, daca ele nu apar de la sine.
Vulnerabilitatea
Cred ca nu se manifesta foarte usor. Trebuie sa le fi prieten si sa simta ca esti autentic, pana sa iti spuna cum se simt sau sa-ti comunice ca nu simt de fapt nimic. Exista si o presiune in societate, la scoala, acasa, ca ei sa se comporte intr-un anumit fel, iar daca nu o fac sunt stigmatizati. Aici cred ca apare punctul disruptive intre ce simt ei si ce asteapta ceilalti de la ei sa simta/ gandeasca/ cum sa se comporte.
Expozitia online
In expozitia online fiecare a avut libertatea sa vorbeasca despre ce si-a dorit, astfel ca fiecare, credem noi, si-a luat timpul necesar sa sape adanc in sinea lui. Mi se pare ca lucrarile reflecta si un soi de suferinta sau tristete colectiva, simultan cu o permanenta cautare a sinelui. Unii au scris despre asta mai pe larg, altii s-au focusat pe ce ii face pe ei fericiti.
Planuri
Vrem sa vorbim si mai mult despre intimitate, iar asta se poate intampla doar daca o sa tratam acest subiect de-a fir a par. De aceea o sa si incepem acest modul in curand, care se va intinde pe mai multe luni: Discovering intimacy.
Pana acum, timp de un an si jumatate, tot ce am facut a fost sa colectam povesti de la oameni, fiecare definind intimitatea intr-un alt fel. Vom continuaa sa facem asta, dar vrem sa aflam si pareri avizate, vrem sa descoperim si mai multe laturi ale intimitatii despre care nu stiam, sa aducem toate argumentele posibile pentru care merita explorarea ei, dar si motivele pentru care nu putem sa o accesam.
Cautam experti in teme legate de intimitate, sanatate emotionala, sexuala, relatii, familie etc, psihologi, terapeuti, consilieri, doctori si educatori, asociatii si proiecte care vorbesc despre aceleasi subiecte, cu care sa incepem sa exploram mai in detaliu intimitatea. In acelasi timp, vrem sa ne marim echipa, ne cautam oameni cu care sa crestem impreuna si sa ducem mai departe acest proiect, ca ne-am dat seama ca timp de un an si jumatate am fost doar noi doua care am facut de toate, deci acum avem nevoie de new perspectives and less biases.
