Carantină emoțională. Așa sună titlul uneia din poeziile Tatianei Ernuțeanu, care descrie întocmai unde suntem și ce simțim acum. În această izolare impusă, dar necesară, o întrebare se încâlcește în gânduri: ce să faci închis în casă? Câteva săptămâni în urmă, nu le numărăm ca să nu dăm cu nasul în depresie, aveam o mie și una de răspunsuri. Acum, chiar dacă arată epuizate toate, tot cam atâtea avem, nu și dorință. Însă există ceva (am scrie cu litere mari, dar nu vrem să părem patetici) care e mereu o idee bună: poezia. Despre ea vorbim cu Tatiana Ernuțeanu, cândva profesoară de limba franceză, editor de carte, om de comunicare, PR specialist la TVR. În 2012 și-a deschis un boutique de PR. Iar în aceste zile trebuia să-și lanseze primul său volum de versuri. Și l-a lansat, într-un fel. În librării este. Dar cine să-l citească?!
În continuare, un interviu cu Tatiana Ernuțeanu, care în această perioadă scrie mult. Bea cafea. Multă. Plânge des. Și se parfumează în fiecare zi.
Puțină biografie
Nu prea am putut paria pe mine, nici acum și nici măcar în copilărie. Sunt o tipă destul de inconsecventă, iar fidelitatea s-ar putea număra în doar câteva aspecte... Mă las foarte mult purtată de feeling-ul de moment, iar de-a lungul vârstelor mele am tot glisat cu privire la ce mi-aș dori să devin. Nu am trăit din țeluri, nu m-a stimulat vreodată competiția, nu m-am străduit vreodată să fiu bună într-o chestie. Copil fiind, pot spune că am fost un bun exponent al categoriei acelora care, dacă nu excelau la o materie, în loc să nutrească dorința de a demonstra că pot, se orientau spre alta, spre cea unde ar fi foarte buni. Aș putea să numesc asta un soi de onestitate vis-à-vis de tine și, implicit, de ceilalți. Așa am trăit, așa trăiesc. Am un orgoliu tâmpit, care nu-mi dă voie să mă automistific. Sunt ceea ce sunt, bună, rea, așa mă prezint.
Am venit la București când am devenit studentă a Facultății de Limbi și Literaturi Străine, în anii ’90. Am prins vremuri foarte mișto, foarte intense, după Revoluție... erau o libertate și o dorință de a trăi fantastice. Oamenii erau spumoși, filosofau în taverne intelectuale, printre aburi de alcool și împletituri de fum, se dansa mult, se sporovăia pe holurile de cămin. Amintirile astea sunt ca niște cartoline, în mintea mea. Totul e viu.
Apoi, am alunecat prin viață. Am fost 2 ani profesoară de limba franceză. Nu era pentru mine. Nu mi se potrivea. Mă simțeam ca într-o rochie cu corset care nu mă lăsa să mă mișc, ce îmi impunea un anume ritm al respirației, iar eu nu las decât emoția să intervină asupra respirației mele.
Apoi, am fost editor de carte, om de comunicare, am făcut parte din echipe de PR faine, ultimul job fiind cel de PR Specialist, în cadrul Televiziunii Române. Asta era undeva prin 2010.
Din 2012, am deschis un boutique de PR, o șansă, cum îmi place să-i spun, de a colabora cu branduri / proiecte / persoane cu o viziune larger than life, cu care mă întâlnesc pe un fir invizibil, undeva. Nu sunt o persoană pentru care șabloanele, rețetele, stereotipurile, cum vrei să le numesc, reprezintă o cale.
Lectura
Am crescut într-o familie unde actul lecturii făcea parte dintr-un firesc. Bunicul, un tip foarte nonșalant, iubitor de petreceri, de jocuri de cărți, un bonvivant, era și un mare iubitor de lectură. De fiecare dată când lua „leafa” lua un braț de cărți. Lui îi datorăm începuturile bibliotecii cuprinzătoare pe care o avem astăzi. Bunica, la fel, citea mult. Îmi povestea că în vremea războiului citea orice carte îi cădea în mână. A citit până când „au lăsat-o ochii”, iar la 86 de ani spunea că două lucruri regretă: că nu mai poate găti și citi. Apoi, mama, profesoară de limba română și limba franceză, mi-a cultivat mult această plăcere a cititului. Așa am devenit, cred eu, și foarte empatică, datorită transpunerii pe care o ocazionează universul livresc.
Am scris mereu
Scrisul a fost întotdeauna o cale prin care mâinile mele mâzgăleau hârtia, fugind de realitate. Primele poezii le-am scris la masa de la geam, într-un P, din Regie. Poezia are o intimitate anume, și când o citești, și când o scrii. Poezia nu e mincinoasă, e stare, e realitate crudă, e cinism, e dramă, e speranță... e cea mai pură formă prin care cineva se poate dărui. Uite, din acest motiv, nu am vrut să public. Simțeam că îmi vând gândurile și emoțiile, că vor deveni ale celorlalți, că pe ele se vor plimba atâtea mâini. Și nu pentru că îmi consideram poezia mai valoroasă ca toate aceste mâini, ci pentru că bună, rea, era atât de a mea. Egoism, discreție, habar n-am cum să îi spun.
Inspirația
Pe mine mă inspiră neșansa, amăgirea, nimicul, griul, neîntâmplările unei întâmplări. Eu nu cred în poezia fericită. Fericirea se trăiește și atât. Fericirea nu se strigă, nu se scrie. Tristețea, în schimb, se cere pusă pe hârtie, ziduri, asfalt... E singura manieră prin care tristețea poate căpăta sens.
Versurile mele s-au scris atunci când au vrut ele. Notițe în telefon, pe mail, pe hârtie…
Am constatat că nu pot scrie poezie dacă afară este soare. Nu știu de ce, dar mă inhibă agresivitatea lui, mă lovește brutal, mă angoasează. Poezia mea are nevoie de zile în care să plângă ferestrele, lumina să fie insinuantă, să văd oamenii, de la balcon, ca pe niște figurine șterse, apatice...
Prima citește versurile
Mama. Este suficient de critică, încât să-mi spună adevărul și suficient de iubitoare, încât să îmi înțeleagă dilemele.
Primul volum de poezii
Erau niște neliniști în spațiul ăla dintre coaste, începuse să devină chiar foarte aglomerat… Carne, visuri și oase triste uitate în Hydra a devenit spațiul unde le-am putut muta în siguranță. Volumul ăsta e sticlă, este o poezie confesivă. E ca un cântec unguresc de jale. E o fiolă evocativă, de multe ori needucativă. Are punct de plecare, dar n-ajunge undeva. Titlul este un vers al unui poem, e o definiție a pierderii, cu o ușoară tentă metafizică. Cartea este disponibilă în librăriile offline, care acum sunt închise, în librăriile online sau pe site-ul editurii.
Scrisul vs publicarea
Scrisul cărții m-a consumat emoțional, pentru că am reiterat trecutul, scriindu-l. M-a epuizat pentru că eu trăiesc totul cu o intensitate greu de pus în cuvinte. Eu pot fi atunci, acolo, cu o lejeritate îngrozitoare. Eu pot simți demultul, acum. Sunt foarte excesivă...
Au fost emoții foarte mari, justificate sau nu... habar nu am... pentru mine acest volum conta și, atunci, pentru mine era o miză.
Partea cu publicarea cărții a fost și ea destul de solicitantă, pentru că eu sunt o persoană care vrea date fixe. Eram anxioasă, eram interogativă, mă neliniștea orice zi în plus... Am avut șansa de a găsi una dintre puținele edituri de la noi, care mizează pe literatura contemporană, ba chiar pe poezie, în speță. Am avut și șansa ca poeziile mele să placă unuia dintre poeții care polarizează poezia contemporană, Ioan Es Pop, el fiind și cel care mi-a dăruit cuvintele copertei 4.
Mesaje de la cititori
Un mesaj recent care m-a impresionat a fost al unei domnișoare care mi-a spus că imaginația ei a împletit versurile cu fotografiile mele postate pe Fb, de-a lungul timpului, încercând să ghicească momentul când acea stare s-a transformat în gând și mai apoi în vers. Cei mai mulți mi-au spus că au fost impresionați de autenticitatea manierei și de curajul de a sta așa vulnerabilă în fața oamenilor. Mi s-a mai spus că poemele sunt foarte sugestive vizual, încât pot fi transpuse în tablouri de viață. Nu știu, tot ce mi-au spus cititorii a fost apreciat în aceeași măsură.
Succesul unui volum
Nu știu de ce depinde. Nu mă interesează asta. Mă preocupă mai mult să ajungă la cei care îl așteaptă. Eu cred că fiecare volum este așteptat, undeva, de cineva. Sunt oameni care, după lectura lui, vor realiza că am împărțit ceva în comun, cândva, posibil iubirea ca act ratat. Eu nu scriu poezii la cerere, eu nu pot fi ceea ce societatea se așteaptă să fiu, eu nu scriu la modă, scriu respectându-mi onestitatea a ceea ce pun în ele.
Pentru unii, ar putea părea desuet să scrii astăzi poezii, doar că ei uită că emoția nu se demodează. Poate că e mai voalată, astăzi. Am putea să spunem că trebuie să ai o disponibilitate să o cauți.
Celebritatea
Depinde de cum o privim. Sunt oameni care au devenit celebri după ce au scris, și atunci are importanță, pentru că celebritatea a fost, de fapt, validarea aprecierii publicului cititor, sunt și persoanele celebre ca nume de dinainte de a scrie, care scontează pe această celebritate ca un girant al cărții și atunci nu mi se pare relevantă.
Cu regret, recunosc, am întâlnit librării în care am căutat lirică și am primit răspunsul sec: „noi nu ținem poezie”! A spus-o pe un ton atât de ignorant și lipsit de sensibilitate... Cu toate astea, știu mulți oameni care citesc poezie.
Cititorii de azi
Nu m-aș hazarda să fac un profil al cititorului de astăzi, însă observația pe care aș putea-o face este că sunt foarte mulți cumpărători ai cărților de self-help, cărți în care eu nu cred.
O carte de self-help nu oferă o soluție aplicabilă pentru oricine, este doar o manieră în care se colectivizează o problemă ce reunește mai mulți subiecți, dar subiecții nu sunt doar acea problemă, sunt firi diferite, au sisteme de gândire diferite, simt diferit, pot face puțin sau mai mult. Ca atare, acest apetit al oamenilor spre acest gen de scriitură mă face să mă întreb dacă nu va duce la o uniformizare în gândire. Dacă nu vom fi niște roboței care cred că au învățat niște butoane care, odată apăsate, vor rezolva tot. Acest how to... șterge posibilitatea de a experimenta singur ceva. Ești învățată cum să ai succes, cum să faci bani, cum să ai o relație perfectă, cum să te faci iubit... și uite așa omul va renunța să mai exploreze, să fie rezultatul experiențelor proprii, să-și găsească maniera proprie și să-și păstreze autenticitatea.
Cititorii mei sunt oameni care cunosc suferința, care cunosc și resemnarea, care pot fi triști și fericiți în același timp, care au o viață interioară bogată. Sunt sceptici, pentru unii pot părea cinici. Sunt cei pe care nenorocul îi „salvează” de fericire. Poeziile mele sunt pentru cei a căror iubire arată ca un bar la ora închiderii. Acei oameni cu trăiri exagerate, cu incomode schimbări de stare, aparenți eroi ai nimicului.
Rolul unui poet
A fost atât de diferit de-a lungul timpului, depinzând de vremurile în care au creat, de decantarea realității vremurilor, de arta poetică adoptată pentru a se exprima, de propria preocupare: responsabilități de ordin moral, angajare socială, ideologică, interogări existențiale sau de dramele interioare. Așadar, au fost poeți care s-au refugiat în turnul de fildeș, precum parnasienii, seduși de frumos și suav, descrieri de culori și linii, au fost poeți ca Mallarmé, cel ce urmărea ce semnifică culorile și liniile în universul imaginar, și anume crearea unei stări, au fost poeți – creatori de direcții – ce au experimentat o artă poetică precum estetica urâtului a lui Baudelaire sau Arghezi, poeți inovatori precum Cummings, poeți conceptuali sau de limbaj precum Nichita, a cărui suferință era abstractizată, militanți precum Aragon, Eluard sau confesivi, de un realism murdar sau ficțiune transgresivă, precum Bukowski, a cărui putere a scrisului stă în claritate și un stil direct ca cel al străzii.
Astăzi, eu cred că menirea unui poet este de a sensibiliza, neînsemnând prin asta să abdice de la realism, ba, din contră, să se concentreze pe asta. Oamenii au devenit foarte pragmatici, foarte arizi, foarte stricți în comunicare, deși, culmea, trăim în era comunicării, nu mai fac gesturi frumoase, într-un cuvânt, evită să mai simtă. Acum nu prea mai conjugăm verbul a fi, ci mai mult a avea. And it’s not ok!
Carantină emoțională
Unul dintre poemele mele din acest volum se numește Carantină emoțională... Cam așa trăiesc eu acum.
Notez că sunt o tipă pentru care solitudinea este un exercițiu familiar, dar, atunci când e impusă, nu prea o mai diger la fel. O suport greu. Mă frustrează, ca orice limitare a unui drept, dar mă supun, căci situația o impune. Scriu poezie, proză... încep, renunț, mă diluez în o mie de idei, beau cafele multe, mi-e dor să-mi miroasă părul a soare, plâng des, mă parfumez în fiecare zi (e ceva proustian în treaba asta), trăiesc mult în trecut – o caracteristică, de fapt, a personalității mele, adeptă a paseismului.
Recomandări de poezie
E greu să fac asta. Fiecare caută un anume tip de poezie. Pot spune ce îmi place mie să citesc: Ezra Pound, Mina Loy, E. E. Cummings, Edna St. Vincent Millay, William C Williams, Bukowski, Neruda sunt câțiva care îmi vin acum în minte. De la noi, citesc: Ioan Es Pop, Ana Blandiana, Coșovei, Komartin, Paul Dună, Nora Iuga.
Un ochi în viitor
O să am mâini cu vene pronunțate, o să port catifea, o să trăiesc împărțită între primăvară și nord, o să fiu poate mai puțin impulsivă, o să mă întreb dacă iubirea distorsionează, o să scriu, o să simt la fel de excesiv totul...
