[Act & play] Cristina Juncu: Suntem o generație care se judecă foarte, foarte mult

Talentul se transmite din generație în generație în familia sa. Cristina Juncu este nepoata actorului Cornel Vulpe și fiica regizorilor Andreea Vulpe și Cristi Juncu, așa că de mică a văzut ce înseamnă lumea teatrului și a filmului. A ieșit pe scenă chiar din anul al doilea de facultate și a jucat primul său rol la Teatrul de Comedie. Acolo unde mergea de mică să își vadă bunicul în spectacole de teatru din alte vremuri, pe când nu existau proiecții video în ele și sound design.

Deși spune că meseria de actor i-a măcinat nițel naivitatea, ceea ce este și bine, dar și rău, Cristina Juncu iese cu bucurie pe scenă în fiecare spectacol. Și nu sunt puține, pentru că, de când este angajată a Teatrului Nottara, o ține dintr-un proiect într-altul. În film o putem vedea în ”6,9 pe scara Richter” al lui Nae Caranfil, ”Ca niciodată...a fost odată” făcut de Bogdan Drăgulescu. Iar către finalul anului va fi premiera animației „Insula” în care cântă din muzica Adei Milea și lui Alexander Bălănescu.

Vorbim cu Cristina Juncu despre începuturi, despre primele învățaturi ale meseriei de actor și despre Sri Lanka, de unde a plecat cu inspirația să fie deschisă imposibilului, măcar pentru o secundă.

Istorie personală

Salut! Sunt Cristina, am 26 de ani si sunt de-aci, de la capitală. Bunicul meu a fost actorul Cornel Vulpe, părinții mei sunt regizorii Andreea Vulpe și Cristi Juncu, așa că presupun că n-am avut încotro decât să fac meseria asta. Crescând în miezul lucrurilor, știam și plusurile, și multele minusuri, așa că mi-am dorit de multe ori să fac altceva, să fug. Cu vreo 3 luni înainte de admiterea la UNATC, voiam să dau la litere. Dar, până la urmă, actoria a fost singura chestie care nu m-a plictisit, pentru că mereu am simțit că nu sunt suficient de bună pentru ea. Mi se pare important să alegi o meserie pentru care trebuie mereu să lucrezi, care nu te lasă niciodată să fii autosuficient.

Viața de actor în România

Nu știu cum e pentru colegii mei neangajați, dar îmi închipui că nu prea ușor. Eu am prins un val, am fost norocoasă. Mulți din generația noastră au fost. Acum 3 ani, s-au deschis porțile tuturor teatrelor, închise de atâta amar de vreme: toate teatrele, din București sau din provincie, au scos posturi la concurs, în special pentru oamenii tineri. Din 50 de absolvenți ai generației mele, suntem angajați cam 16. Poate pentru neștiutori par puțini, dar nu sunt. Eu am luat un post la primul concurs din București, cel al Teatrului Nottara. De când m-am angajat, am ținut-o din proiect în proiect.

Cel dintâi personaj făcut

Am debutat în anul doi de facultate, în teatrul în care a jucat bunicul meu o viață - Teatrul de Comedie. Rolul era eleva din „Steaua fără nume” de Mihail Sebastian, în regia lui Vlad Massaci. A fost extrem de emoționant să joc alături de oameni pe care îi văzusem pe scenă, în teatrul în care am fost de atâtea ori când eram micuță, iar colectivul Teatrului de Comedie m-a primit cu brațele deschise. În anii următori, am mai jucat în două noi proiecte ale teatrului, iar spectacolul „Steaua fără nume” s-a jucat mult, mult timp, până iarna trecută.

Oameni cu care ai lucrat

O să îi enumăr pe toți, în ordinea în care am lucrat cu ei, e mai simplu așa: Vlad Massaci ( „Steaua fără nume” de Mihail Sebastian și „Dur” de George F. Walker la Teatrul de Comedie și „Disputa”de Pierre de Marivaux, coproducție a teatrului Nottara cu Teatrul Clasic Ioan Slavici, Arad), Andreea Vulpe, mama mea („Iluzii” de Ivan Vîrîpaev, spectacol de licență preluat de Godot Cafe-Teatru, „Loochy & Moochy”, spectacol al teatrului Masca și „Yonkers” de Neil Simon, coproducție Unteatru-Teatrul Nottara).

Apoi, Gelu Colceag („Îmblânzirea scorpiei” de William Shakespeare, Teatrul de Comedie), Silvia Roman („Fetița soldat” de Mihaela Michailov, în cadrul proiectului 9G al TNB), Roman Feodori („Moliere|ereiloM”, Teatrul Nottara), Vlad Cristache („Triburi” de Nina Raine, Teatrul Nottara), Tompa Gabor („Iona” de Marin Sorescu, coproducție Teatrul Nottara-Teatrul Maghiar de Stat, Cluj), Elena Nevezhina („Fiul cel mare” de Alexander Vampilov, Teatrul Nottara) și, acum, Felix Alexa („Lecția” de Eugen Ionesco, Teatrul Nottara).

Pe film, am colaborat cu Nae Caranfil („6,9 pe scara Richter”), Bogdan Drăgulescu („Ca niciodată...a fost odată”), Adi Voicu („Ultimul drum spre mare, scurtmetraj selecționat la Cannes în 2019, în secțiunea „Semaine de la critique”) și Anca Damian („Insula”, animație ce va avea premiera în 2020, unde cânt o parte din minunea de muzică compusă de Ada Milea și Alexander Bălănescu, alături de care am și înregistrat).

De asemenea, colaborez în prezent cu tatăl meu, Cristi Juncu, la spectacolul „A douăsprezecea noapte” de William Shakespeare, la teatrul Toma Caragiu din Ploiești, pentru care compun muzica. M-aș lungi mult dacă aș începe să enumăr tot ce am învățat de la fiecare om cu care am lucrat, așa că o să spun doar că...am crescut. M-am crescut pe mine, cu fiecare dintre proiectele la care am lucrat, atât pe plan profesional, cât și pe plan personal. Și mai e un drum atât de lung înainte.

Credit: Cosmin Ardeleanu - Cristina si tatal ei

Ce este greu, ce este ușor în meseria ta

O să mă concentrez pe prejudecata de care mi-e cel mai teamă și cu care mă confrunt cel mai des, și anume faptul că sunt „o pilă”. Să te faci actriță când părinții ți-s regizori e o aberație, te pedepsești pe tine. Evident că lumea o să vorbească, evident că o să se întrebe cât anume din ce faci ți se datorează și cât este datorat originilor tale.

Pun pariu că, uneori, chiar și prietenii apropiați se întreabă pentru că, uneori, chiar și eu mă întreb. Dar ce știu sigur e că îmi plac mult de tot părinții mei, atât ca oameni, cât și ca regizori. De asemenea, știu sigur că și ei mă plac, atât ca om, cât și ca actriță, cât și, iată, ca compozitoare. Și ce poate fi mai frumos în meseria asta decât să lucrezi cu oameni de care îți place? Așa că ceea ce mă liniștește atunci când mă gândesc la cum mă privesc alții este că am o justificare foarte solidă pentru care lucrez cu părinții mei: ne placem reciproc ca artiști.

Învățăturile actoriei

Cred că meseria asta mi-a măcinat nițel naivitatea, ceea ce e și bine, și rău. Obișnuiam să privesc lumea cu inima deschisă, acum o privesc cu precauție, pentru că știu ce mizerii poate să ascundă. Mă păzesc mai bine, având grijă totuși să trăiesc, să acumulez „zeama” din care trebuie să hrănesc câteva personaje mai pretențioase.

Încerc în continuare să învăț să nu știu, să mă las să orbitez în căutare, nu să trag concluzii precise. Am terminat mate-info, am mereu tendința să abordez rolurile analitic, dar mi se pare extrem de important să îți permiți să nu știi răspunsurile uneori. Așa se nasc, cred eu, momentele miraculoase. Am experimentat câteva, dar prea puține ca să pot să afirm că am învățat lecția lui „nu știu”.

Și ar mai fi ceva ce aș vrea să învăț: în iarna asta, am fost în Sri Lanka, unde „băștinașii” nu îți spun niciodată „nu”. Chiar și atunci când răspunsul adevărat e nu, ei spun da. Nici nu apuci să îți dai seama când îți spun nu. La ei, totul e posibil, în primă instanță. Chiar și imposibilul. Aș vrea să învăț chestia asta a lor, să fiu deschisă imposibilului, măcar pentru o secundă.

Pregătirea pentru un rol

Cum spuneam mai sus, sunt teribil de analitică. Întâi fac calcule: de unde pornesc, încotro mă duc, ce vreau, de ce, unde ajung, de ce, cum mă schimb de la început până la final etc. Mi se pare important să ai o schemă precisă, pentru că ea funcționează ca plasa de siguranță pentru acrobați. După ce știi că e acolo, poți să-ți dai drumul în gol, să cauți, să experimentezi, pentru că știi că ai acolo ceva care te salvează, în caz că pășești pe lângă sârmă.

Dar dacă te bazezi numai pe plasa de siguranță și nu încerci cu adevărat să mergi pe sârmă, nu faci nimic nou, nimic personal, nimic unic. Tema mea de dizertație a fost „Găsirea dezechilibrului dinăuntrul echilibrului” și, în continuare, cred că asta e calea mea (nu știu dacă pentru alții funcționează, nu am cercetat) : să mă las în bătaia vântului abia după ce am găsit o pistă clară de aterizare.

Critici și reacții în social media

Urmăresc și nu urmăresc. Nu sunt un cetățean responsabil. Citesc rar știri, televizorul stă mai mereu pe HBO sau pe Comedy Central, nu prea mă implic în „viața cetății”, decât atunci când e vorba de ceva important. De obicei, folosesc Facebook-ul și Instagramul pentru promovarea spectacolelor, așa că, ocazional, mai citesc și niște cronici, în acest scop.

Criticile negative m-au afectat mai mult atunci când au vizat pe cineva la care țin, pentru că mi-am imaginat cum ar afecta persoana în cauză. Sigur, mă bucură când citesc ceva de bine despre mine, mă amărăsc puțin dacă citesc de rău, dar îmi trece repede. În schimb, atunci când mă nemulțumesc eu pe mine, e cale lungă până la împăcarea cu sine.

Deci, undeva, cred că tot noi înșine ne suntem cei mai aprigi critici. Am observat chestia asta mai ales la oamenii de vârsta mea. Suntem o generație care se judecă foarte, foarte mult și își găsește foarte ușor vină în tot și toate.

Ce ar putea fi mai bine în teatru

E un moment tare nasol. Porțile s-au închis, teatrele nu mai au bani, bugetul... cine știe când va veni și cât va fi? Niște oameni cu alte interese și-au bătut joc de economia țării și chestia asta se răsfrânge acum asupra tuturor, începând cu palierul „cultură”. Eu cred că se poate face și așa, teatrul a găsit o cale mereu, din nimic uneori. Treaba e să o faci cu cap.

Cred că banii existenți (dacă sunt) ar trebui să se investească în proiecte de calitate, dar care să fie în același timp, „de public”. Teatrul Excelsior a investit tot ce avea în spectacolul „Familia Addams”, în regia lui Răzvan Mazilu, un deliciu de musical, care umple sala de fiecare dată. Ăsta mi se pare un exemplu de folosire cu cap a bugetului de criză.

Se poate să faci și mai multe proiecte, cu decor minimal, axate pe actorie, dar trebuie să aduci regizori specializați pe genul ăsta de spectacole. Se pot face lucruri. Dar compromisurile de genul „facem ce se poate, ăștia sunt singurii care au vrut să pună cu bugetul ăsta” nu mi se par o soluție.

Dar în cinematografia românească 

Anul abia a început deci n-am idee. Nici nu am atât de mult contact cu cinematografia românească încât să mă pot pronunța. Anul 2019 ne-a adus un lungmetraj („La Gomera”) și un scurtmetraj (al nostru „Ultimul drum spre mare”) în selecția oficială de la Cannes.

Începutul lui 2020 ne-a amăgit cu o posibilă nominalizare la Oscar a minunatului scurtmetraj „Cadoul de Crăciun” în regia lui Bogdan Mureșanu, care, sincer, o merita din plin. Anca Damian a făcut o minune de animație, „Marona”, care m-a dus tare de tot cu gândul la filmele lui Miyazaki. Încă se mai proiectează prin București și tare-aș vrea să nimeresc o zi în care să-mi duc nepotul să-l vadă. Filmul românesc crește, producțiile se înmulțesc, se înmulțește și numărul celor faine. Nu sunt expertă în domeniu, dar... viitorul arată bine, și sper să-mi fac și eu loc prin el.

Reclame și branduri

Nu am filmat absolut nici o reclamă, niciodată - de unde am dedus că, poate, nu am „față” de reclame? Am fost la câteva castinguri, dar nu prea multe. Nici nu prea mă cheamă agențiile de casting pentru așa ceva. Chiar, oare de ce? O să meditez la asta.

Planuri, visuri și dorințe

2019 a fost pentru mine un an plin de descoperiri. Printre ele, faptul că pot să compun muzică, lucru pe care îl încercasem de mii de ori de-a lungul timpului și eșuasem lamentabil. Cred că încercam prea tare să storc ceva personal, vreo durere, vreo angoasă, ceva. Dar când a trebuit să scriu pentru niște personaje, cu intenție clară, brusc, am putut. Aș vrea să fac asta în continuare, poate pentru încă un spectacol, poate pentru o altă poveste, pe care să o transform în muzică sau, poate, pentru mine. Poate voi putea acum să fac pasul către compoziții personale, cine știe?

Am cântat toată viața, mai întâi la vioară, apoi și la pian, chitară. La un moment dat mi-am dat seama că am și ceva voce. Mi-am dorit mereu să cânt ceva care să fie numai al meu. Poate acum e momentul. Adică da, asta simt, că acum e momentul. Deci planul meu nu e legat tocmai de actorie, momentan. Sigur, o să lucrez și pe partea asta în continuare, dar suflețelul meu e un pic plecat acum dincolo, în muzică.

Unde te vedem în 2020

La Unteatru în „Yonkers”, un spectacol la care țin extrem de mult, la TNB în „Fetița soldat”, un one-woman-show pe care îl împart cu prietena Silvana Mihai și care intră deja în al patrulea an de viață și la Nottara în spectacolele „Disputa” (care se joacă și la Teatrul Ioan Slavici din Arad), „Moliere|ereiloM”, „Iona” (care se joacă și la Teatrul Maghiar de Stat, Cluj), „Fiul cel mare” și, din martie, în „Lecția”.

De asemenea, mă pot auzi în filmul de animație „Insula”, în regia Ancăi Damian, care va avea premiera pe la finalul lui 2020. Și, poate, mă vor putea auzi și prin alte locuri. Sper. :)