![[Jurnalist.md] Alexandru Lebedev, #diez: Internetul a distrus mai multe filtre și a luat elitismul cu care se înfășurau cândva jurnaliștii](https://media.iqads.ro/2019/12/principala-cover-850.jpg)
E PR-ist la bază, a făcut facultatea Științe ale Comunicării la Universitatea de Stat din Moldova. Dar pentru că piața striga în gura mare că este nevoie de o platformă media pentru tineri, Alexandru Lebedev, împreună cu câțiva prieteni, a pus bazele www.diez.md, devenind astfel și jurnalist.
Pe Alexandru îl cunosc cam toți tinerii din RM, de la 12 până la 50 de ani. Popularitatea sa se datorează mai ales faptului că promovează prin portalul al cărui ctitor e, oameni talentați, proiecte sociale, evenimente organizate de și pentru studenți și elevi, start-up-uri, gratuit. În continuare despre vinul de la 10 dimineața, pokemoni, comunicare și jurnalism.
Primul contact cu presa
Cred că în anul 2019 e greu să spui că ai intrat în presă, pentru că deja stilul nostru de viață e de microblogging și de furnizare de informații. De aceea, cred că prima dată când m-am văzut generator de informații a fost în noiembrie 2008, când am scris primul articol pe blogul Acasă la Fluturaș (apropo, cel mai bun blog din Moldova în 2013, potrivit VIP Magazin, haha), dar și până atunci testam orice platformă nouă care apărea. Salut Bebo, salut Facebox (care ulterior a devenit Netlog), salut Facebook-ul din 2007. Deci cred că am intrat în presă când mi-am făcut contul de Facebook, în ianuarie 2007.
La școală am fost la profil umanist și citeam foarte mult SF, eram fascinat de călătoriile în timp și mitologie (și încă sunt). Apoi în a 12-a am fost la Zilele Ușilor Deschise la ASEM și la USM cu ideea în cap că eu vreau să fac publicitate. La ASEM mi-a părut prea logistic, la USM - creativ, așa că am dat la comunicare la USM. Și deși în anul I, mulți colegi păreau dezamăgiți că erau la comunicare, căci nu mai erau locuri la jurnalism, eu niciodată n-am vrut să fiu jurnalist, mie îmi place să împart lucrurile care îmi plac mie, uneori foarte ostentativ. Și acum când cineva mă numește jurnalist, am o față ciudată, căci eu mereu mă voi identifica - PRșic (PR-ist)!
Partea cea mai bună în PR e că orice ai face se rezumă la asta, atât în viața profesională, cât și în cea personală: multă cercetare, multe încercări, tragere de concluzii și începere de la capăt. Astfel, fiind acum la #diez, văzut uneori ca jurnalist, pentru că #diez e platformă media, alteori ca și comunicator, că tot promovez lucruri faine pe #diez, cred că deja îmi aleg contextul când vreau să fiu în domeniu și când vreau să ies.
Experiența
Primul meu job a fost la Centrul de Informare și Documentare NATO din Chișinău (salut Polina), și aveam grijă ca să pun știri despre NATO pe site și aveam grijă de pagina de Facebook. Uneori, partea bună e că fiind printre primii pe o platformă, ceilalți, care nu sunt acolo, cred că tu chiar te pricepi în ea. Până testezi și ajungi chiar să te pricepi. Cam așa au fost începuturile mele de transformare în Social Media Ceva. Apoi, fiind la studii în SUA, am petrecut trei luni în departamentul de vânzări al unui ziar local. A fost amuzant să văd cum se vinde publicitatea.
După, Artur Gurău m-a văzut că sunt activ pe Facebook, și creez pagini ciudate, care la timpul lor erau destul de vizibile, a crezut că mă pricep în Social Media sau că cel puțin aveam potențial, așa că m-a luat în start-up-ul lui de agenție digitală (una din primele din Chișinău), GRANAT. Și acolo am stat doi ani, și am încercat, am testat, și mi-am creat conexiuni pe piața din R. Moldova.
Iar în 2013 am creat #diez-ul. Și nu știu cum încă mă ține. Pe lângă asta îs (foarte tare îmi place versiunea îs mai mult decât sunt) implicat în câteva proiecte de dezvoltare a mediei regionale din Moldova.
Amintiri
Dacă mă gândesc, în afară de #diez, eu n-am lucrat niciodată în presă. Deși am mai scris articole naive pentru anumite reviste. Pot spune ce am învățat eu din începuturile #diez și din blogul meu Acasă la Fluturaș. Când începi ceva, în orice domeniu, ești mult mai sensibil la critici, și la ce spun alții. Și foarte rar putem face diferența dintre părerile care contează și altele care nu contează. Pentru că dacă internalizezi o părere care nu contează, poate fi foarte demoralizant. Cred că la început am avut mai multe momente demoralizante, acestea sunt și acum, dar deoarece le înțeleg șablonul, trec mai repede peste.
Îmi aduc aminte că am trimis CV-ul la ProTV și nu m-au luat, iar un profesor încerca să mă bage la Vocea Basarabiei (sau Antena C, nu mai țin minte) și nu m-am dus. Și cred că acum am fi vorbit altfel dacă m-ar fi luat.
#diez
Când vreau să o fac pe modestul spun că nu știu ce l-a făcut pe #diez popular, că așa o ieșit, printr-un miracol al circumstanțelor, aleatorie poziționare a astrelor etc.
#diez la început a fost un proiect al câtorva tineri entuziaști care s-au gândit că pot face o platformă pentru tineri, fără niciun guru în jurnalism care să ne spună ce e corect și ce e greșit. Majoritatea din noi nici nu prea învățasem jurnalism curat la facultate: istorie, cibernetică, economie, comunicare. Ideea noastră era să scriem așa cum am vrea noi să citim. Și, deși ideea era ca să încercăm jumătate de an, pe urmă mai vedem, în curând facem 7 ani pe piață.
Cred că reușim să păstrăm publicul tânăr, pentru că noi în echipă suntem Peter Pani care refuzăm să fim mai puțin tineri. Mereu avem corespondenți din licee și interacționăm tare mult cu studenți, elevi, tineri absolvenți. Pentru a vedea care este vibe-ul vârstei lor. Nu ne temem să fim uneori prea „neserioși”, dar prin încercările noastre și testele noastre reușim să fim proaspeți.
#diez nu vinde și oferă doar informații, ceea ce e tranzacțional - e încrederea. Încrederea noastră în cititorii noștri și încrederea cititorilor în echipa #diez. Cred că asta ne ajută să fim destul de văzuți pe piață.
În rest, program 365/365, 7 zile pe săptămână, 24/24. Mulți nervi, sudoare și multă împlinire. Și încăpățânarea mea de a nu renunța la #diez, de fiecare dată când am vrut să-mi bag piciorul. Cred că asta dă rezultate de multe ori: să rămâi chiar și atunci când nu vrei să rămâi într-un loc.
O zi obișnuită de muncă
Cel mai amuzant e să înțelegi de unde începe ziua, cu dusul la somn, care se întâmplă tot în noua zi sau cu trezitul care se întâmplă în aceeași zi.
Dimineața începe cu o cafea, pe drum, ca să nu mă stresez de e-mail-uri, până la birou, joc Pokemon Go sau Words with Friends. E mult mai plăcut să vezi un Pikachu pe drum, decât vreun e-mail de la un client cu Kind Reminder.
La birou începem cu hihi-haha cu colegii, apoi e-mail-uri și e-mail-uri, planificări, decizii, plăți.
Câteva întâlniri. Pe la 17:00 discutăm la birou cam ce-a fost bine și ce-a fost rău azi. Decidem dacă să deschidem o sticlă de vin sau nu.
Seara, mai mereu am câte o întâlnire informală de păstrare a legăturilor, de a mai trage cu urechea la informații #depesurse, de a lega prietenii, și de a mai încerca ce e nou în Chișinău. Iar înainte de culcare, din nou e-mail-uri care nu pot fi lăsate pe a doua zi.
O zi din viața mea nu e tare nemaipomenită, și uneori e destul de încărcată de decizii. Dar depinde de noi dacă găsim ce ne face plăcere, ce ne face să râdem chiar și atunci când poate fi destul de anost, și ai vrea să fii în pijama la lucru și să-ți deschizi o sticlă de vin chiar de la 10 dimineața.
Rolul unui jurnalist
Cred că în 2019, jurnalistul deja nu mai aduce informația către cititor, ci doar face ordine în informația existentă, un fel de nutriționist media, antrenor de jogging, îți spune cam cum este acceptat, ce mai este nou, dar depinde de tine ce dietă ai sau ce stil de viață duci.
Jurnaliștii verifică dacă produsele încă nu-s expirate și dacă nu conțin prea multe ingrediente nocive. Iar cititorii caută în jurnaliști o confirmare a ceea ce deja ei știu sau cred că știu.
Atunci când fiecare din noi a devenit un furnizor de informație, deja setea de informație e mai mică, necesitatea acum e de cineva care să ne facă ordine în informație, ca să fim mai bine pregătiți să înfruntăm o zi nouă.
Greutăți și provocări
În Moldova e foarte greu să te bagi mai adânc într-un subiect. Majoritatea care lucrăm în presă suntem mai mult fast-food jurnaliști. Și deși jurnaliștii vor să sape mai adânc, de obicei nu sunt destule resurse pe piața media pentru a da acest lux unei persoane. Să sapi adânc nu e sustenabil. Și din cauza asta avem foarte puțini jurnaliști care sunt încă jurnaliști după vârsta de vreo 35 ani.
La un moment dat, pentru că se sapă doar la suprafață, jurnalismul este văzut ca o profesie a tinerilor care vor să mai încerce ceva nou, care să fugă pe teren și să mai cunoască oameni. În 2-3 ani persoanele se simt experte în domeniu (deși nu-s) și se reprofilează.
Uneori jurnalismul e văzut ca ceva foarte ușor și, pe termen lung, neprovocator. Ceea ce și face ca în fiecare redacție media persoanele să meargă pe bandă rulantă. La Chișinău e foarte greu să menții aceeași echipă un an, doi, trei.
Prejudecăți
Jurnaliștii sunt considerați agramați doar pentru că scapă vreo literă din viteză. De asemenea, deoarece politicul e foarte împletit cu media la Chișinău, e foarte greu să fii văzut ca neaparținând vreunui politician.
Că jurnaliștii vor să devină vedete fără a fi jurnaliști. Că nu fac nimic gratis. Și, uneori, e foarte greu să convingi pe cineva să-ți acorde un interviu, deoarece există percepția că vei scoate din context și vei arăta persoana într-o lumină proastă.
Libertate
Cred că acum e mult mai ușor să-ți faci treaba din punct de vedere a presiunilor politice, adică dacă pe timpul când eram la facultate, nu puteai deschis în media să critici deciziile PCRM, acum asta nu prea contează. Unii politicieni se supără, altora le trece supărarea, dar mai puțin te temi că se poate întâmpla ceva cu tine dacă vorbești deschis.
Totuși, dacă vorbim de bani, la fel ca și acum 5-10 ani, există totuși o reticență în a te băga în relațiile economice ale cuiva. Desigur se mai încearcă, dar totul este săpat la suprafață. Partea bună e că mai toți sunt gata să facă orice ca să nu ajungă în presă, cam așa se amenință unii actori politici sau economici: că se vor arunca informații în presă.
Dacă vorbim despre cum funcționa jurnalismul acum 15 ani în Moldova, schematic a rămas cam tot acolo. Doar un pic mai incisiv și un pic mai decisiv. Dar creștem, cu pași mici, cu multe greșeli, cu oameni pe bandă rulantă, încercând să ne redefinim așa cum suntem.
Noua generație de jurnaliști
E așa cum e orice altă nouă generație din alte profesii. Fără prea multe role models. Adică dacă ai întreba în anul I, pe orice student de la jurnalism ca ce jurnalist din R. Moldova vrea să devină, mai mult de vreo cinci nume nu cred că vom scoate. Este nevoie de timp pentru a crea aceste modele, de a vrea să devii ca cineva din domeniu. În rest, sunt la fel de curioși, dar mai puțin statornici.
Oricum jurnalismul, așa cum este el, niciodată nu va dispărea, poate la un moment dat va deveni vintage, dar va avea timpurile sale altfel de glorie.
Efectele online-ului
Datorită internetului am început să filtrăm mai puțin și să ne autocenzurăm mai puțin. Cândva un text, pentru a fi citit de publicul larg, trebuia să treacă prin mai multe mâini, să demonstrezi că acest text merită citit, că ai verificat tot, că știi despre ce e vorba. Datorită rețelelor sociale, fiecare persoană intră în presă din momentul când își face un profil, scrie primul status, face primul share sau lasă primul comentariu.
Internetul a distrus mai multe filtre și a luat elitismul cu care se înfășurau cândva jurnaliștii. De asta, mulți jurnaliști de modă veche deplâng situația la care a ajuns jurnalismul în zilele noastre. Cândva, o instituție media putea doar să ne placă sau să nu ne placă, dar încrederea se presupunea by default. Acum pentru a exista trebuie să dai și să primești încredere. Iar încrederea e foarte personală, și se schimbă de la cultură la cultură. Iar acest lucru dă șanse mai multor voci să devină de încredere. Voci care cu 20 de ani în urmă ar fi fost anonime.
De asemenea, internetul lasă mult mai multe urme pentru jurnaliști ca să le poată urmări, și e mai consistent ca dovezi. Cred că liberalizarea jurnalismului a adus o plusvaloare intereselor și vocilor de nișă, care au norocul și luxul de a săpa mai adânc, decât un jurnalist generalist.
Social media
Aici trebuie deodată să înțelegem cum vedem rețele de socializare (prefer acest termen în loc de rețele sociale, deoarece rețeaua mea socială e cea a iubitorilor de bere). Eu le văd ca pe instrumente ale realității și ca pașapoarte virtuale.
E un loc care se întâmplă totul live, iar tu, ca un jurnalist, dacă vrei să găsești ceva, trebuie să te pui în pielea persoanei care ar fi martoră a unui eveniment. Să înțelegi ce hashtag, ce geotag ar folosi acea persoană pentru a arăta ceea ce a văzut. Iar datorită rețelelor, din fața calculatorului poți deveni 3-eyed-raven, care în timp real poți vedea ce văd alții, să cauți trecutul, să verifici veridicitatea unei informații și mereu să faci update. Ceea ce poți face mai greu fiind pe teren, deoarece pe teren ești afectat emoțional mult mai mult decât din spatele ecranului.
Social media devine cea mai importantă sursă pentru jurnaliști. Pe rețele e greu să păstrezi totul perfect. O mașină în fundal, o parolă fotografiată întâmplător, o nouă prietenie pe Facebook, fotografii în același timp pe același geotag, pot spune foarte multe, trebuie doar să ai ochi să le vezi, și să înțelegi cum sunt lăsate urmele aici. Astfel, nu mai trebuie să fii jurnalist sub acoperire, alții fac asta pentru tine, trebuie doar să urmărești și să pui cap la cap.
Articolele care apar sunt relevante foarte puțin timp, de asta trebuie să faci repede, de multe ori n-ai nici timp pentru masă, căci nu-ți permiți să pierzi jumătate de oră. În același timp, un articol poate exploda din trecut când te aștepți mai puțin. De aceea, după publicare, un articol nu moare, el doar hibernează, până când devine iar relevant.
Publicitate, politic și presă
Presa depinde mai mult de publicitate decât de politic, totuși fără presă în acest triunghi, n-ar exista triunghiul. Publicitatea și politicul vin acolo unde există încrederea de care vorbeam mai sus. Totuși, ele fură din această încredere, iată de ce presa mereu trebuie să găsească un echilibru, între a câștiga bani și a nu pierde încrederea.
În rest, politicienii dacă nu vor să ne ofere declarații, după asta vor cheltui mai multe resurse când se vor autosesiza. Oricum piața de publicitate încă e mică în Moldova, și e foarte greu să strângi din nas, politicul e mereu în schimbare, și nu-ți poți permite să te pătezi, așa că jonglezi așa cum crezi că este mai bine pentru cititori, pentru tine ca instituție, și pentru echipa pe care o ai.
Relația cu PR-iștii
Dacă tot vorbim că lucrurile se schimbă, atunci relațiile între PR și Instituțiile Media nu se schimbă foarte mult. E greu să lucrezi fără prejudecăți. Apreciez foarte mult comunicatorii care înțeleg piața și sunt de mult timp pe piață, cu ei e cel mai ușor de lucrat, deoarece e o colaborare pe termen lung. Cu restul, deja depinde de situație, iar dacă vreunul se supără, se va autosesiza pe urmă.
PR încearcă să împingă campanii sociale care, de fapt, îs comerciale. De multe ori, PR-iștii ar fi mult mai tentați să se implice nu doar în textele comerciale, ci și în conținutul redacțional al instituțiilor media.
Oricum această „bătălie” dintre PR și jurnaliști este doar la nivel de detalii, eu cred că se colaborează foarte bine, fiind cu câte un picior în fiecare barcă.
O comunicare „sănătoasă” cu presa
Cred că cea mai importantă problemă care apare este atunci când un comunicator, care încă n-a stabilit relații de prietenie cu presa, organizează ceva, și consideră că presa e obligată să vină. Nope. Nimeni nu-i obligat. Presa nu e obligată nici să deschidă e-mail-ul cu comunicatul care vine, și culmea ar fi ca acest comunicat să fie transmis în format jpeg, fotografie a comunicatului de presă fizic.
Ceea ce aș recomanda eu comunicatorilor începători e să se supere mai puțin, și să construiască relații de prietenie cu alți comunicatori și cu persoane media. Deoarece într-o piață mică ca cea de la Chișinău, e suficient să se supere unul, că știe toată lumea.
Cum spuneam mai sus, multă încredere a căpătat #diez anume din această construcție informală de prietenii de lungă durată.
Schimbări
Acum te duci la o conferință de presă doar dacă deja știi exact ce vrei să scoți de acolo, și nu are nimic de a face cu tematica conferinței. Dacă PR-istul îți promite alte lucruri pe viitor doar dacă să fii prezent acolo sau dacă ai un student care încă nu știe ce e o conferință și-l trimiți să vadă ce e acolo, mai puțin să scoată ceva de acolo. Pentru tot restul există Privesc.eu. Cred că Privesc.eu mai degrabă a schimbat jurnalismul din Republica Moldova decât rețelele de socializare.
Comunicatele de presă trebuie trimise frumos cu diacritice, cu fotografii atașate, care să nu fie mai mari de 500kb, scris de la persoana a treia și nu de la persoana întâi, în format .doc și nu .pdf. Dacă cineva nu respectă anumite detalii, ai puține șanse să fii văzut în tot spamul de comunicate de pe adresa redacției.
În același timp, această comoditate uneori ucide din curiozitate, astfel ieșirile pe teren sunt esențiale. De asta, fiecare instituție media trebuie să se gândească cum să fugărească jurnaliștii din birou, și cum să-i învețe la rândul lor să construiască relații de prietenie cu persoanele din PR.
Below the line
Fiind în piele de jurnalist și comunicator deopotrivă zilnic ai mereu întrebări existențiale, deoarece este această responsabilitate care o porți pe umeri, căci uneori poate părea distracție, și hihi-haha, dar la sfârșitul zilei, noi suntem cei care pot schimba comportamente, și e destul de bine când acestea sunt bune. Iar atunci când ai fost neatent, contribui la ură și distrugi viața unui om, nu e la fel de bine. În fiecare zi apar așa întrebări, și uneori e o povară greu de dus, căci a fi jurnalist nu e doar un job, e o combinație de sentimente, trăiri, informații care te definesc, și te fac foarte rece și rațional.
Iar eu am o singură idee la birou: Lead by example, deoarece pe nimeni nu vei convinge să facă lucrurile așa cum vrei, dacă nu le arăți că și tu asta faci. Dimineața, seara, la amiază sau atunci când dormi.
