[Obsesii part-time] Victoria Donos: Când faci ture cu bicicleta, descoperi oameni, locuri, povești pe care nu ai cum să le trăiești altfel

Dacă PR-ul vine la pachet cu mult stres, consum psihic și cu proiecte care se suprapun, ciclismul o ajută pe Victoria Donos, Head of PR pastel, să se elibereze de toate. Bicicleta a intrat în viața ei în 2010: tocmai ieșise din presa lovită de criză, nu mai avea serviciu, terminase un masterat și nu prea vedea vreo ieșire.

Un fost coleg, încercând să mă scoată din starea în care eram, a tras de mine să mă învețe să merg pe bicicletă. Ei, în vara aceea, în Parcul Politehnicii am învățat să merg ușurel pe bicicletă.

Anii au trecut, viața s-a schimbat, Victoria a intrat în PR, și-a cumpărat biciclete frumoase și, de prin 2017 a început să facă ture lungi, unele chiar de 300 de kilometri. A făcut de trei ori drumul cu bicicleta la mare, a mai fost în diverse alte ture, folosește bicicleta pentru drumurile din oraș, iar anul acesta prima ieșire pe bicicletă a fost pe 1 ianuarie, pe un frig zdravăn, într-o cursă de „desarmalizare” în jurul Bucureștiului. 

În PR

Aș putea zice că a fost „dragoste la primul auz”. Eram încă la gimnaziu când, întâmplător, am auzit un interviu cu cineva de la SNSPA despre Facultatea de Comunicare și Relații Publice, domeniu despre care nu știam nimic.Am rămas cu perspectiva asta în cap, iar la admitere prima opțiune pentru facultate a fost Comunicarea, Facultatea de Litere, a Universității din București. Surpriza a fost că atunci când am ajuns la secretariat, toamna, eu fiind printre bursierii statului român, altfel zis cetățean străin, m-am trezit că am fost alocată la Studii Europene, la Facultatea de Litere (cineva decisese că fiind în anii de preaderare la UE, ar fi bine să ne formeze în domeniul studiilor europene). În acel moment nu mai aveam cale de întoarcere, motiv pentru care am rămas. M-am întors totuși la Comunicare la masterat, timp în care deja începusem să cunosc domeniul din perspectiva de jurnalist.

În 2010, după ce ieșisem din presă, am avut și primul job în PR. Iar de acolo, uite-mă și astăzi aici.

Context & inspirație

Bicicleta a intrat timid în viața mea, iar la început a fost terapeutică. Era în vara lui 2010 când ieșisem din presa lovită de criză, nu mai aveam serviciu, și nici nu reușeam să-mi găsesc ceva, nu aveam cetățenie română, terminasem un masterat și nu prea vedeam vreo ieșire. Și așa a apărut un fost coleg care, încercând să mă scoată din starea în care eram, a tras de mine să mă învețe să merg pe bicicletă. Ei, în vara aceea, în Parcul Politehnicii am învățat să merg ușurel pe bicicletă.

Și anii au trecut, iar la unul dintre job-uri m-am ocupat de un proiect de comunicare internă care presupunea să organizez o echipă internă și să o înscriu la o competiție corporate de ciclism. Am fost cu ei să-i susțin, iar pasiunea lor s-a dovedit contagioasă.

Primul tur mai serios. Concluzia: bicicleta de oraș este doar pentru oraș. Am simțit că alerg un maraton, încercând să țin pasul cu restul cicliștilor)

Ce a urmat

Un an mai târziu, prin 2014, mi-am luat prima bicicletă. O frumusețe albă, de oraș, cu coș, care cântărește „numai” vreo 17 kg, și care avea să locuiască în balconul meu vreo 3 ani, fără să fie scoasă. Mi-am dat seama repede că frumusețea la o bicicletă e unul dintre ultimele criterii pe care trebuie să le iau în calcul, așa am ajuns să dezvolt o mini flotă de biciclete. La un moment dat aveam patru.

Prima bicicletă

Nebunia cu pedalatul și cu turele lungi a apărut în 2017, dintr-o altă întâmplare. În ianuarie 2017 făceam o campanie în care invitasem mai mulți bloggeri să facă mișcare la început de an, și nu orice mișcare, ci spinning cu Radu Restivan. Nu era deloc frumos să-i las pe alții să transpire pe bicicletă, așa că am pedalat cot la cot toți cei din proiect. La una dintre clase a venit și Lucian Mîndruță, care, văzându-ne cu cât entuziam dăm la pedală, ne-a povestit despre tura „Cu bicicleta la mare”. Și atunci mi-am zis că dacă Lucian, cu burta lui, poate să pedaleze până la mare – sorry, Lucian, știi că sunt sinceră  –, eu de ce n-aș putea?

Și uite-așa, cu o bicicletă de împrumut, am făcut primii 300 de kilometri adevărați pe bicicletă, București-Năvodari. Atunci mi-am dat seama că cyclingul de la sală n-are nicio legătură cu ceea ce se întâmplă în realitate, iar Lucian Mîndruță urca dealurile Dobrogei fără să dea semne de oboseală.

În drum spre mare

Am mai făcut de trei ori drumul cu bicicleta la mare, am mai fost în diverse ture, folosesc bicicleta pentru drumurile din oraș, iar anul acesta prima ieșire pe bicicletă a fost pe 1 ianuarie, pe un frig zdravăn, într-o cursă de „desarmalizare” în jurul Bucureștiului. 

Sfârșit de tură

Transformări

Pedalatul a venit în viața mea cu multă energie pozitivă, cu satisfacția de a te depăși, cu mai multă încredere și cu o tonă de curaj care a apărut nici nu știu de unde.

Mi-aș dori să prind ziua în care în București vor fi piste adevărate de biciclete; până atunci le mulțumesc șoferilor din trafic care nu merg lipiți de trotuar, care nu uită să semnalizeze când schimbă banda, care-mi fac loc când stau în coloană, la semafor și care nu claxonează îndelung când mă văd pe șosea.

Timp & efort

Pasiunea pentru bicicletă a intrat în cotidian. Nu-i aloc un timp aparte, pentru că „trebuie”. Se integrează firesc în ceea ce fac zilnic, iar când am nevoie să mă deconectez, caut o tură și plec.

Când mergi în ture, greul vine odată cu diferențele de nivel, respectiv dealurile. În tura „Cu bicicleta la mare”, dealurile Dobrogei te cam fac să te întrebi „Oare n-am ceva mai bun de făcut în viața asta?”, dar uiți repede când vin coborârile! La una dintre curse ne-a prins o furtună pe ultimii 10 km. Eram epuizată din cauza drumului, era vânt puternic, frig, ploua atât de tare încât nu vedeam decât farurile mașinii de însoțire de la poliție, mi se mai scursese și crema de protecție solară în ochi... Atunci aș fi zis că a fost cea mai grea parte, dar azi n-aș mai zice asta. Au venit altele, dar au și trecut.

Din tura Sinaia-Piatra-Arsă

Când ești pe bicicletă, frumusețea vine din primul moment în care începi să pedalezi. Se creează o energie specială care-ți dă o stare deosebită. Apoi, când faci ture, descoperi oameni, locuri, povești pe care nu ai cum să le trăiești altfel. 

De ce e nevoie

Pentru început doar de o bicicletă. Pe restul le descoperi în timp. Nu am reguli, poate doar încerc să fac mișcare constant.

Momente în care ai vrut să renunți

Ooo, da. Anul trecut am mers într-o cursă pe care o mai făcusem. Eram încrezătoare că n-are ce să mi se întâmple, că sunt mult mai pregătită, am o bicicletă mai bună... Și uite că pe o porțiune de vreo 30 de km am prins un vânt puternic din față. Ajunsesem la epuizare, băieții din cursă pedalau cât să se îndepărteze câțiva metri în față – doar e rușinos să te întreacă o fată... Și m-a tentat de câteva ori ideea să trag pe dreapta, să urc în autocarul organizatorilor.

Doar că am avut totuși noroc – m-au ajuns niște băieți care trăgeau la fel de greu ca mine și care aveau o boxă din care se auzea ceva siropos, de Mădălina Manole. Ieșea o scenă haioasă de film, dacă stătea cineva să ne urmărească. Ideea e că am ajuns până la următorul popas, iar din povestea asta am rămas cu două lucruri: pornești la drum, dar nu știi ce te așteaptă, și echipa e salvatoare atunci când ești în situații limită.

Descoperiri

M-am descoperit pe mine într-o ipostază pe care n-o cunoșteam. Mi-am dat seama că pot mai mult decât cred că pot.

Punctul de intersecție

Dacă comunicarea vine la pachet cu mult stres, consum psihic și cu proiecte care se suprapun, ciclismul mă ajută să mă eliberez de toate. Îmi produce satisfacție, câteodată durere, și merge mână-n mână cu ceea ce fac zi de zi.