Operele lui sunt mari, impresionante, suprarealiste, virale. Dezbracă la propriu spațiul, în timp ce încearcă să deschidă mintea celor care le privesc. Și acum, instalațiile provocatoare ale lui Alex Chinneck au ajuns în premieră și în București, la Qreator, în expoziția Unzip your Mind, deschisă publicului până pe 18 septembrie.
În parteneriat cu IQOS, artistul britanic, absolvent al Colegiului de Arte din Chelsea si membru al Royal British Society of Sculptors, a lansat proiectul Unzip la Milano, în cadrul Milano Design Week.
Ideea de la care am plecat, după conversațiile cu cei de la IQOS, era aceea de a schimba perspective. Am încercat să luăm lucruri obișnuite și să le tranformăm în fantezie. Să ne jucăm cu lumea din jurul nostru, să o transformăm.
La București, Alex Chinneck continuat munca de la Milano. E o sărbătorire și o documentare a lucrărilor de acolo, prin fotografie, film și sculptură. Unzip your Mind îmbină arta, ingineria și arhitectura: instalațiile prezente la Qreator provoacă privitorul. Să schimbe perspectiva, să își imagineze viitorul, să dezbrace prejudecățile cu un fermoar.
Lucrarea de la Qreator, de aici, din București e fizică, e compactă, grea. Dar când o deschizi, devine eterică, futuristică, ușoară. Lumina îi schimbă culoarea, se aude muzica. Așa că fermoarul are sens.
Despre artă, publicul din 2019, experiențe colective și granițele online-ului am vorbit cu Alex, înainte de vernisaj. Artistul ne-a povestit despre cum a ajuns fermoarul personaj principal în lucrările sale recente, despre mariajul dintre branduri, public și artă, despre lucrarea făcută special pentru Qreator de la București și rolul ei în a schimba perspectiva. O puteți vedea până pe 18 septembrie. Intrarea la expoziție este gratuită, iar în spatiul Qreator by IQOS este permis doar accesul persoanelor majore.
Fermoarul care deschide lumea
Povestea a început la Milano. Am fost invitați de IQOS să realizăm o operă de artă la Milano Design Week. Ideea de la care am plecat, după conversațiile cu cei de la IQOS, era aceea de a schimba perspective. Am încercat să luăm lucruri obișnuite și să le tranformăm în fantezie. Să ne jucăm cu lumea din jurul nostru, să o transformăm. IQOS voia să schimbe perspective, să deschidă minți și spații. Așa că ne-am gândit: cum ar fi să deschidem spațiul la propriu? Arhitectural, fizic.
Am construit o nouă fațadă. Ne place să ne jucăm cu ideea de iluzie fluidă a materialelor - beton, cărămidă, ciment. Cu țesătura realității. Sculptural, mi se pare foarte plăcut.
Așa că am creat spații deschise. Dar simțeam că ne lipsește narativul și acțiunea.
Fermoarul a dat sens. A devenit un personaj în poveste, a dat impulsul acțiunii. A funcționat bine cu clădirea din Milano. E joc, e amuzant, dar e făcut cu considerație și intenții serioase.
Apoi am început să desfacem: podeaua, peretele. Și am adăugat lumina.
Chiar și lucrarea de la Qreator, de aici, din București: e fizică, e compactă, grea. E obositoare, în mod teatral. Dar când o deschizi, devine eterică, futuristică, ușoară. Lumina îi schimbă culoarea, se aude muzica. Așa că fermoarul are sens.
La București am continuat munca de la Milano. E o sărbătorire și o documentare a lucrărilor din Milano, prin fotografie, film și sculptură.
Dar nu am vrut ca această expoziție să fie doar o documentare a lucrărilor de la Milano. Și ne-am gândit să facem o lucrare nouă care să se potrivească.
Artiștii și publicitatea
Mariajul dintre artă și branduri e unul pozitiv, dacă e făcut corect. Dacă nu e făcut bine, nu ajută pe nimeni. Trăim într-o lume vizuală, grăbită digital, iar brandurile au nevoie să iasă în evidență. Să capteze atenția. Artiștii, în mod natural, hrănesc acest apetit.
Pentru mine, cel mai important lucru într-o astfel de colaborare este libertatea de creație. Suntem interesați de parteneriate care nu sunt prea briefate. Unde partenerul nu vrea să introducă prea mult brand și produs în munca artistică. Pentru că atunci rezultatul ar fi compromis. Nu doar pentru artist, dar și pentru brand. Publicul e suspicios la experiențele prea branduite. Magia dispare. Și nu ajută nici brandurile.
Apoi, dacă un brand intră într-un parteneriat cu un artist, trebuie să aibă încredere în munca lui. Și să nu încerce să modeleze lucrarea. Dacă nu are încredere în artist, nu ar trebui să încerce o astfel de colaborare.
IQOS mi-au oferit și libertate și încredere. A fost o colaborare bună. Și în astfel de colaborări, câștigă toată lumea. Și artistul, și brandul și publicul.
Sunt mai mulți artiști decât oportunități, am spus asta întodeauna. Și arta e un teritoriu dificil în care să supraviețuiești. Ai nevoie de resurse, de audiență. Brandurile oferă o platformă care facilitează arta - de a fi creată, promovată, văzută.
Pentru mine a fost un lucru bun și cred că și pentru alții poate fi. Dar trebuie făcut bine.
De ce au nevoie brandurile de artă
Artiștii vorbesc cu o voce contemporană unui public contemporan, într-un fel unic. Și astfel brandul ajunge într-un mod interesant la oameni. Asta e misiunea artistului - să găsească, creeze experiențe noi, unice, de a ajunge la oameni. Și brandurile pot împrumta din energia asta, pentru a aduce experiențe și a ieși în evidență. E un lucru bun pentru branduri, dar și pentru artiști. E un mariaj bun.
Dintotdeauna artiștii au avut patroni, susținători, parteneri care le-au încurajat arta. Acum 100 de ani, un om bogat comanda o lucrare pentru peretele de deasupra șemineului. Și poate 10 oameni se puteau bucura de ea. Acum brandurile creează parteneriate pentru experiențe publice de care se pot bucura 10.000 sau 10 milioane de oameni.
Bineînțeles că brandurile au obiective comerciale și asta e motivația lor. Dar și artiștii au obiective. Să creeze și să supraviețuiască. Nu e nimic rău în asta. (Râde)
Publicul
Lucrările pe care le realizăm sunt fotogenice. Sunt Instagramabile. Și știu că sunt foarte populare online, în întreaga lume. Sunt văzute de foarte mulți oameni. Și asta e foarte bine.
Voi spune mereu însă că cel mai bine e să experimentezi arta la fața locului. Dar mă bucură, îmi face plăcere că milioane de oameni văd fotografii cu lucrările mele.
La Milano, am avut aproape 200.000 de vizitatori. A fost minunat.
Eu fac artă din multe motive. Dacă nu aș avea public, aș continua să fac artă. Dacă nu aș fi plătit, tot aș continua să creez. Când am început, nu mă gândeam la oamenii care îmi vor vedea lucrările. Nu avea nicio legătură cu audiența, faima sau banii. Aveam pur și simplu un impuls incredibil de a crea. Și cred că încă am impulsul ăsta. Dar e plăcut să știu că mulți oameni văd rezultatul.
Instagramul e o platformă bună de a ajunge la oameni. Dar e important să avem și experiențe fizice, tangibile, de a transcede ecranul. Și cred că vom vedea o creștere în misiunea artiștilor de a crea experiențe care să îi ia pe oameni de lângă ecrane.
Instagramul e bun, repet, mă bucură că lucrările mele sunt văzute. Dar nu vreau ca oamenii să creadă că e suficient. Îi încurajez să vină să le vadă în realitate.
La Milano, oamenii puteau intra în lucrare. Experiența era imersivă, interactivă, nu doar vizuală. Afară, experiența era instagramabilă. Dar înăuntru, podeaua desfăcută într-o cameră întunecată și acoperișul acoperit de lumină crea o altfel de experiență, unde oamenii lăsau telefoanele deoparte și pur și simplu stăteau.
Nu mai era doar o întâlnire bună de fotografiat. Devenea un mediu de experimentat.
Relația publicului cu arta s-a schimbat. Înainte, oamenii nu știau despre lucrări, le descopereau. Acum, datorită social media, oamenii știu lucrările înainte de a le vedea la fața locului. Pe de o parte e bine, lucrările sunt văzute de mai mulți oameni.
Pe de altă parte, nimic nu se compară cu a merge pur și simplu pe o stradă și a descoperi o casă care se topește. Sau e dezbrăcată de un fermoar. Asta e magia și surpriza. Tocmai de aceea, încerc să nu ofer prea multe informații și explicații în legătură cu lucrările. Nu vrei să strici magia.
Social media crește notorietatea. Dar nu e un substitut pentru arta în sine. Pentru mine e important să creez experiențe pe care oamenii chiar să le trăiască.
Începutul
M-au format în artă o serie de călătorii. Am început ca toți oamenii creativi: cu o pensulă și culori. Desenând, pictând. Nu eram chiar foarte bun, dar îmi place să cred că sunt acum. M-am îndrăgostit de procesul de a crea, nu neapărat de rezultatul lui. Mi s-a părut vindecător, cathartic. Descoperirea aceea a constituit un moment critic. Aveam 16 ani.
Apoi, un alt moment esențial l-a constituit prima mea lucrare afară. Până atunci lucram doar la proiecte de studio, pentru expunerea în galerii. Și nu simțeam că e ceea ce voiam să fac. Până când am făcut o piesă din sute de ferestre sparte. Am făcut-o singur, într-o fabrică părăsită. Am tot lucrat la ea și când am terminat-o a fost unul din momentele tranzitorii ale carierei mele.
Fără să intenționez, făcusem o operă de artă publică. La o scală arhitecturală, combina multe din elementele și disciplinele pe care le folosesc azi. A fost instinctual. Fără un client, fără un brief, fără vreo cerință de vreun fel. Iar răspunsul - felul în care a fost primită, sărbătorită și fotografiată - a fost nemaipomenit. În aceeași măsură, o mare surpriză.
În felul acesta, neintenționat, am ajuns pe teritoriul artei publice. Cred că e lucrarea mea preferată.
Mărimea trebuie să aibă sens
Nu neapărat mare e și mai bun. Da, bineînțeles, mărimea are impact, prezență. Tot ceea ce creăm e un răspuns la ceea ce ne înconjoară. Facem asta pentru că e convingător, autentic.
Take My Lightning but Don't Steal My Thunder
E o poveste credibilă dacă aparține locului. Logica asta se extinde și asupra scalei. Mărimea și scala sunt două lucruri diferite. Dar mărimea trebuie să aibă sens în mediul în care apare lucrarea.
Noi spunem povestea cu ajutorul mijloacelor arhitecturale și a materialelor de construcție. Și atunci ajung să fie foarte mari.
Six Pins and half a Dozen Needles
Mă frustrează uneori. Pentru că durează mult, e nevoie de multe resurse, de mulți oameni. Eu nu am acces la acel ”imediat” pe care îl au artiștii stradali. Mergi noaptea și creezi ceva care e gata dimineața.
Da, lucrările noastre sunt mari. Dar sunt și complexe și dificil de realizat. Și, sper eu, ușor de înțeles.
De exemplu, lucrăm de trei ani la un proiect. E o serie de sculpturi și o vom instala pe prima anul viitor. Deci va dura 4 ani o singură lucrare. Și mai sunt și altele. Cred că voi lucra la acest proiect toată viața.
Nu te grăbești
Ba, da, tocmai. Ăsta e lucrul înspăimântător. Și frustrant. Suntem mereu pe fugă. Un an sau doi înseamnă că am fost rapizi. Necesită mult efort. Pregătire, planificare, permisiunea autorităților, dosare de design/inginerie, fundație.
Am avut obstacole în Londra. Pentru că cele mai multe proiecte sunt acolo. A crea artă e ceva și apoi procesul care o manageriază este un alt tip de artă în sine. Și devenim din ce în ce mai buni la asta, în Marea Britanie. Dar cum am început și o serie de proiecte internaționale, trebuie să învățăm particularitățile din alte țări. E greu să obținem autorizații pentru piese atât de mari.
Arta contemporană. Enervări și încântări
Îmi place că arta contemporană se îndreaptă înspre o zonă a experiențelor. Experiențe colective, interactive. Arta dincolo de estetica pură.
Mă frustrează când proiectele la care lucrăm sunt oprite. S-a întâmplat cu vreo 10 ori. Și e greu. Pentru că investim mult timp, efort și resurse. Energie și emoții. Dar, până la urmă, asta e o problemă plăcută. S-ar putea și mai rău.
Un alt lucru care aș putea spune că mă frustrează puțin e presiunea asta, trebuie să atașezi semnificații adânci la orice. Contrazice instinctul artistic. Nu e nimic rău în a crea artă doar pentru că așa simți. Nu trebuie să existe mereu acel mesaj ascuns. Nu face decât să diminueze autenticitatea artei. Cred că e ok să fii încrezător și să faci ceva care pur și simplu îți place. E ok.
Mă deranjează și criticile vizavi de lucrările mele, că sunt lipsite de însemnătate. Au însemnătate contextuală, tehnică, cum vor fi văzute, de cine, de ce. Nivelurile se măsoară în gradele experienței acumulate. Doar pentru că nu le atașăm un limbaj conceptual complicat nu le face lipsite de semnificație. Mă deranjează tipul acesta de atac: arta e ușoară, doar pentru că e simplu de înțeles.
