[Obsesii part-time] Oana Costinaș (DC Communication), „fermier de București”

Rețeta de succes a unui bun „fermier de bloc”, testată de Oana Costinaș, project coordinator la DC Communication, cuprinde un amestec de: amintiri difuze din copilărie, tutoriale de pe net, sfaturi de la colegii mai experimentați și câteva îndemnuri de la mama sau de la bunica. Apoi, multă practică.

Grădinăritul ei este un fel de terapie, o nevoie de deconectare de la realitate și cotidian. O consecință, poate, a faptului că suntem ancorați tot mai adânc în spațiul digital, o nevoie de reîntoarcere la începuturi, spune ea, de reexplorare a specificităților locale. 

Un terrarium pentru oameni mari.

În PR

Munca-i pasiune. E un fel de first and true love de-al meu despre care nici nu știam că există atunci când a început. Mi-am dat seama, de curând, că a venit ca un fel de consecință logică la tot ceea ce am văzut, ascultat, citit, descoperit și experimentat în ultimii 30 de ani. Adică, cam de când am apărut pe lume.

Prima treime din viață am petrecut-o în mediul rural. România aia de la țară. În vest. Cu bunici, cu șorici, cu câmpuri și pârâiașe, cu mânuțe înnegrite de la nuci verzi și gurițe înroșite de la dude. Viața era simplă și liniștită, iar natura mi-a dat cam tot ce-mi trebuia ca să îmi pun imaginația la treabă.

De restul s-au ocupat părinții mei. Au avut grijă să-mi prezinte lumea de dincolo de dealuri și văi, așa cum au știut mai bine și prin toate mijloacele pe care le aveau la îndemână imediat după comunism:

multe, multe cărți, casete audio și video cu muzică, filme, imagini din alte colțuri de lume și povești. Culese sau inventate.

Preferata mea era cea cu veverița care a organizat un concurs de creație artistică în pădure. Toate animalele erau binevenite, indiferent de specie, dimensiune sau culoare. La final, toți participanții au fost premiați pentru efort cu pungi pline cu portocale, banane și cu ciocolată Kiss. Mă fascina ideea că pungile din povestea tatălui meu aveau zip lock. Mi se părea o chestie absolut inedită. Vezi cât de mult contează packaging-ul?

Fiecare vârstă a adus cu ea câte-o nouă preocupare. Muzică, desen, arhitectură, scriere creativă. Apoi, am vrut să devin ba explorator, ba cântăreață, ba medic, ba arhitect. Odată bucătar, altădată avocat. Psiholog, apoi diplomat. Am baletat încontinuu între partea asta pragmatică a lucrurilor și partea care ține de imaginație. Balanța înclina mereu spre a doua.

E foarte greu să te decizi. De fapt, când ești mic, habar n-ai ce înseamnă munca, lumea, viața. Nu prea ai cum să-ți hotărăști soarta fără să știi exact toate implicațiile care vin împreună cu o anumită meserie. E și mai greu atunci când ai un drive d-ăsta dus până la extrem pentru explorat și descoperit (non stop) lucruri noi.

Inevitabil, apar întrebi: Când trebuie să te oprești din căutat? Ce-i mai bine să alegi?

Eram cam descumpănită din cauza gândului că trebuie să iau o decizie finală și valabilă pentru tot restul vieții. Iarăși întrebări: Și cu celelalte pasiuni ce se întâmplă? Renunți la ele? Sau cum poți să le faci pe toate?

Într-o zi, prin liceu, m-am revăzut cu o veche prietenă care tocmai ce-și termina studiile în comunicare și relații publice. Nu mi-era foarte clar cu ce se mănâncă ceea ce-mi povestea. Mi-a făcut o mică introducere și parcă mi s-a luminat creierul. Am zis că: asta eee!

Discuția a adus cu ea soluția care m-a lăsat să baletez în continuare între toate lumile astea care m-au atras pe parcursul timpului și de care, cu greu, m-am desprins, rând pe rând.

Asta-i tare la comunicare, de fiecare dată te provoacă altfel: cu câte-un domeniu nou de explorat, de înțeles, asimilat și apoi, de povestit despre ce ai descoperit acolo.

Altă provocare mare e să știi cum să calibrezi ceea ce ai aflat și vrei să transmiți către diferite categorii de public. E genial! Fiecare client, proiect, campanie, mesaj aduce altceva față de tot ceea ce ai întâlnit până atunci.

Și mai tare (pentru mine și slăbiciunea mea față de cultură și artele frumoase) e că, de vreo 4 ani, mă ocup de proiecte culturale și artistice. Comunicare și, câteodată, scriere de proiecte, coordonare și implementare.

Professional goals? Achieved.

Și, apoi, mai sunt proiectele de educație alternativă pe teme sociale și care țin de natură, de planetă. Aici chiar că poți inventa o grămadă de lucruri. Și ai de unde să te inspiri.

Așa că, în cazul meu, munca-i pasiune și reușește să înglobeze tot ce m-a atras pe lumea asta, în viața asta de până acum. Cred că e în regulă să spun, destul de hotărât, că mi-am găsit rostul. Când poți să-ți recunoști ție (și lumii întregi) asta, înseamnă că e timpul să te liniștești. Te-ai găsit pe tine.

Context & inspirație

Cealaltă pasiune a mea e una (am putea spune că destul de „hipsterească” și) foarte răspândită în zilele noastre (mai ales în rețele). E grădinăritul. La bloc. Tind, totuși, să cred că n-are treabă cu tendințele, ci e cu rădăcinile prinse adânc în cu totul altceva.

Am învățat de la industriașul – arhitect - creativ, Teodor Frolu, și de la domnul profesor dr. antropolog, Vintilă Mihăilescu, liderii spirituali (sau Înțelepții, cum îmi place mie să-i numesc) ai proiectului meu de căpătâi de la DC, România Tradițiilor Creative, chestia aia despre țara noastră și legătura ei organică cu natura. Practic, toată istoria României (culturală, artistică, socială, economică) e dependentă de natură și de resursele pe care ea ni le tot pune la dispoziție.

E valabil și acum. Ca dovadă stau toate proiectele culturale care combină industriile creative cu câte ceva ce ține de trecut și de rural: un meșteșug, o plantă, un obicei tradițional, sau o rețetă locală.

Cred că trăim (probabil ca o consecință a faptului că suntem ancorați tot mai adânc în spațiul digital) o nevoie acută de reîntoarcere la începuturi, de reexplorare a specificităților locale, recuperare și racordare a lor la căile universale.

Teodor îi mai zice cultură „glocală”. Ceva local, adus la nivel de glob pământesc. Glocalizare.

Mi-am dat seama (abia de curând) că, pentru mine, pornirile astea de „fermier de București” pe care le resimt de vreo 3-5 ani sunt ca o căutare după ceva pierdut pe care încerc să îl regăsesc în micro-Universul ce mi-l clădesc singură, puțin câte puțin și-n fiecare zi, în balconul de la etajul 5 din Drumul Taberei (așa-zisul „sat” fără metrou).

E și un fel de terapie. Și parcă-i nevoie câteodată de genul ăsta de deconectare de la realitate și cotidian. De fapt, poate fi și asta o realitate, una ușor utopică și într-o formă micro. Ca un terrarium pentru oameni mari.

Ce a urmat 

Grădinăritul la bloc a început cu câteva semințe de ardei iute plantate (de experiment) într-un fel de ghiveci cu pământ vechi, uitat într-un colț de balcon. În câteva săptămâni, au răsărit frunzulițe, în condiții nu tocmai prielnice, ceea ce mi-a deschis un fel de cărare nouă în „cercetarea” mea despre cum funcționează lumea.

Apoi, primele plante au dat primele flori, iar primele flori au adus cu ele primele roade – câteva soiuri de ardeiuți.

I-am aruncat direct în oala cu sos pentru paste. Era bun, dar am zis că ceva lipsește. N-am stat, am plantat și niște semințe de busuioc. Peste câteva luni aveam sos roșu cu peperoncini și busuioc de la mine „din grădină”. Prietenii au zis că-s, de departe, „cele mai bune paste din lume”, cu gust de... „la țară”.

Ușor, ușor, s-a clădit, ca de nicăieri, un mic colț verde de balcon, un fel de câmp vertical de 1 pe 2 metri care nu-mi permite să trăiesc neapărat „eco”, dar îmi aduce un pic de ceva de care îmi e dor în mâncare.

Bine, cred că pentru mine e și un soi de satisfacție a creatorului din mâinile căruia se naște, crește și dă roade ceva. Iar asta râmăne valabil chiar dacă-i vorba de ardei iuți sau de un proiect la agenție pornit din fașă și adus până la maturitate.

Cum ai învățat

Am în cap o amintire foarte vie cu mine la 3 ani, împreună cu bunicul, în grădină. El înțepa pământul cu un par, eu puneam semințe de porumb în găurelele pe care le lăsa în urmă. Țin minte un sentiment nemaipomenit de mândrie.

De la bunica știu că insectele, chiar dacă sunt absolut înspăimântătoare (pentru unii), sunt existențiale pentru viața plantelor. Le ajută la polenizare. Dar dacă nu-s insecte prin zonă? De exemplu, pe balcon? Cu un bețișor ar trebui să rezolvi destul de ușor treaba.

De la mama (probabil atunci când am băut prima bere împreună) am învățat că scrumul și hameiul sunt un fel de îngrășăminte naturale pentru plante. Așa că, după seri cu beri pe balcon cu prietenii, fac un pic de economie circulară și, în loc să arunc berea răsuflată și ce rămâne prin scrumiere, le folosesc pe post de hrană pentru „junglele” mele.

Cam atâtea știu, concret, despre grădinărit.

Totuși, rețeta de succes a unui bun „fermier de bloc”, testată și aprobată de mine, cuprinde un amestec de: amintiri difuze din copilărie, tutoriale de pe net, sfaturi de la colegii mai experimentați și, dacă ai noroc, câteva îndemnuri de la mama sau de la bunica. Apoi, multă practică.

Posibil să nu iasă din primul răsad ardeiul ăla pe care abia aștepți să-l guști, pentru că (cel mai probabil) i-ai pus cam multă apă.

Prima felie de roșie „plantată” în ghiveci mai mult ca sigur că o să îți dea șapte plăntuțe, dar nicio roșioară. Nu-i nimic. Măcar te bucuri de culoarea și mirosul frunzelor.

O să ajungi să mănânci și roșii semănate pe balcon, până la urmă. Probabil că trei (și amărâte), dar nu contează. Tu le-ai crescut!

Cea mai importantă-i, ca în orice, perseverența.

Transformări

La fiecare început de primăvară, dedic un sfârșit de săptămână plantatului de semințe în ghivece pe balcon. Apoi, începe monitorizarea. În fiecare zi, le observ evoluția. Când ies primele frunzulițe aproape că dau petrecere de bucurie.

E plăcut să te trezești și, în fiecare dimineață, înainte de orice altceva (chiar și înainte de cafea!), să-ți vizitezi mica grădină și să constați că a mai răsărit câte ceva îngrijit de tine.

Pe timpul verii, verdele de dinăuntru parcă-i în dialog cu verdele de dinafară. Practic, am o grădină ceva mai mică în interior și una extinsă în fața blocului. Ăsta e un mare noroc. E ca o mică oază, fără claxoane și huruieli, fără chiote în miez de noapte și nesfârșita muzică răsunătoare din localurile de cartier.

Timp & efort

Timpul e întotdeauna cea mai complicată parte. E cam limitat. Iar pasiunile nu trebuie să devină corvoade. Așa că, dedic grădinăritului tot timpul pe care îl am la dispoziție, astfel încât să nu îmi neglijez celelalte responsabilități, plăceri sau nevoi. Câteodată, un singur minut pe zi, alteori câte o zi întreagă.

Oricum ar fi, întotdeauna-i o bucurie. E un timp bun pentru deconectare și reîncărcare.

De ce e nevoie

O pasiune ca treaba asta a mea cu grădinăritul cere, totuși, niște timp. Câteva zeci de minute sau de ore pe săptămână. Apoi, de curiozitate. Nu îți trebuie mare skill. Dacă îți stârnește interesul, e suficient. Cum ziceam, internet comes to the rescue. Și, apoi, experimentezi singur.

Disciplina pe care mi-o autoimpun (și pe care, adesea, o încalc cu absolută măiestrie) este să încerc să ud plantele în fiecare zi. Deși, trebuie să recunosc că am început să mă prind de faptul că unele preferă să primească porția de freshness la câte două sau trei zile.

Așa că, uneori (și din grabă) o mai dau în bară. Dar recuperez în zilele următoare. Plantele cooperează și își revin repede.

Momente în care ai vrut să renunți

Nu cred că aș putea renunța, din proprie voință, la o chestie care îmi dă sentimentul ăla de satisfacție care pornește din a construi ceva cu propriile mâini și, apoi, un fel de împăcare.

Mai e și bucuria care vine odată cu reacțiile celor din jur atunci când le ofer câte-un ghiveci cu o plăntuță, un mănunchi de ardei iuți sau, pur și simplu, două ore și trei cafele în grădina de la bloc. Sunt sigură că și ei simt chestia aia cu reîntoarcerea la rădăcini și tocmai d-aia se și bucură așa de tare.

Singurul motiv pentru a o rări e, iarăși, timpul.

Descoperiri

Am descoperit că plantele sunt foarte pricepute la autoconservare. Dacă-i rupi uneia o frunzuliță, în câteva zile vor crește trei în locul ei, mai verzi și mai proaspete ca oricând. Dacă nu au suficientă apă, se pleoștesc și apoi, când îți aduci aminte că-i timpul să le uzi, parcă revin la viață mai zdravene decât înainte.

Iar despre (sau pentru) mine, am descoperit că timpul ăla pierdut nu se mai întoarce niciodată. Tot ce poți să faci este să îți construiești tu un „climat” care îți dă voie să amesteci lucrurile de care îți e dor cu lucrurile din prezent. Și poate că așa o să-ți găsești un soi de liniște. Eu? Almost there.

Punctul de intersecție

În mod neașteptat, grădinăritul și comunicarea chiar se întâlnesc. În mai multe feluri.

Uite, de exemplu, sunt momente în care munca începe de acasă. Și mai multe momente în care munca presupune o tonă de creativitate. Și, atunci (dacă tot am zis că natura a stat la baza creațiilor noastre încă de acum câteva mii de ani), ce loc mai potrivit (pentru gândit strategic și scris creativ) aș putea găsi decât în propria-mi grădină?

În mini-grădină-de-la-bloc e bine și dimineața când răsare soarele și parcă, odată cu turturelele (din grădina extinsă), se trezesc și plantele mele. Cu ele, se trezesc și ideile.

E bine și seara, la apus, când nu se mai aude nici măcar un ciripit, lumina e difuză și abia se mai disting câteva contururi de ghivece, tulpini și frunze.

Atunci se pun la dospit alte idei.