[Obsesii part-time] Alexandra Enăchescu (MakeSense): Am învățat multe scriind. Mai ales despre lucruri la care nu aș fi avut acces vreodată

Olimpiade naționale, articole pentru revista liceului, apoi pentru publicații de copii și adolescenți și, mai târziu, pentru un ziar făcut de studenții din Voluntari pentru Idei și Proiecte (Carevasăzică). Un blog din clasa a X-a, un al doilea blog în timpul facultății. FFW în 2019, Alexandra Enăchescu, project manager MakeSense, scrie pe alexandrisme.ro, când ia o pauză de la campanii și deadline-uri.

Am învățat multe scriind – mai ales despre lucruri la care nu aș fi avut acces vreodată sau despre care nici n-aș fi fost conștientă că există: monitorizarea vibrațiilor seismice, evaluare, scintigrafie, arhivarea documentelor etc.; uneori chiar subiecte care poate par greoaie sau rigide, dar ideea e să găsești mereu unghiul uman din care să spui povestea și să o faci înțeleasă.

 Singura și cea mai importantă regulă pe care o are în a-și urma pasiunea: să scrie constant, indiferent despre ce tip de material e vorba și în ce scop e el făcut.

În marcom

Întrebarea ta îmi aduce aminte de una dintre primele zile de facultate la Comunicare și Relații Publice, când un profesor ne-a întrebat, încercând să ne cunoască, de ce am ales fix acest profil. Fiecare se bătea în argumente care mai de care mai interesante, dar cele mai frecvente răspunsuri nu erau decât variațiuni pe tema „pentru că îmi place să comunic/ să vorbesc”. Eu, care mă știam a fi o introvertită get-beget, mai degrabă pasionată de scris, mă gândeam deja cu panică ce căutam acolo, temându-mă că nu am venit unde trebuie. Nici măcar nu-mi mai amintesc ce am răspuns, așa de speriată cred că eram.

Peste ani, m-am liniștit în privința asta. Am văzut că lucrurile nu sunt atât de mult despre cât vorbești și câtă gălăgie faci, ci și despre cum și ce spui. Așa am reușit eu, de fapt, să fac loc și pasiunii mele chiar în mijlocul profesiei (deși aceasta nu se rezumă exclusiv la copywriting/ content în acest moment), pasiune pe care am șlefuit-o, adaptat-o și pus-o la treabă și în cadrul jobului, și în afara lui.

S-ar putea spune că drumul meu în comunicare a fost mai degrabă o întâmplare, o cale pe care am intrat un pic dezorientată, dar împinsă, pe de o parte, de ideea că „trebuie să pot folosi și scrisul cumva”, iar pe de altă parte, de faptul că mi se repeta să-mi caut o „meserie de viitor”, deși habar n-aveam cât se potrivește sintagma asta cu domeniul comunicării; cel puțin pentru mine, suna suficient de „nou”.

Apoi, am dat cu nasul direct de viața de agenție, convinsă fiind că acu-i-acu' și că trebuie să ajung mai repede să văd dacă și-n practică îmi place ceea ce anterior experimentasem doar prin intermediul facultății și ca voluntar într-o asociație studențească (VIP România).

Context & inspirație

Greu de zis când a început exact.

Aș zice, totuși, că pe undeva pe-aici (n-aveam mai mult de 10 ani când scriam rândurile astea, deci treceți cu vederea, vă rog, tăieturile și greșelile gramaticale). Și amplele descrieri ale primăverii; trebuie să-mi fi plăcut tare mult.

Ce a urmat 

Au urmat: caiete peste caiete de comentarii la limba română, scrise dintr-o suflare – cu epitete și cuvinte complicate pe care nici eu nu știu de unde le scoteam –, o pasiune pentru citit care s-a activat în paralel (oricât de mult s-ar fi rugat ai mei de mine, nu mă lăsam scoasă din casă cu niciun preț toată vacanța de vară), participări la olimpiade naționale, articole pentru revista liceului, apoi pentru publicații de copii și adolescenți și, mai târziu, pentru un ziar făcut pe brânci de o mână de studenți din Voluntari pentru Idei și Proiecte (Carevasăzică).

Am mai avut și-un blog, încă de când eram clasa a X-a (anii 2000 au sunat și au zis că-și vor începuturile bloggingului înapoi), pe o platformă care nici nu mai există acum, și un al doilea blog în timpul facultății. Apoi am închis taraba online cu iz de jurnal pentru o perioadă, m-am apucat serios de treabă și am ajuns în comunicare și content marketing.

Am redeschis-o de curând, acum un an și jumătate, cu un blog nou, o nișă mai puternic asumată și ceva mai multă hotărâre. Așa că (shameless self promo warning) acum scriu pe www.alexandrisme.ro despre cinematografie, literatură, călătorii și subiecte mai complicate: dependența noastră de social media, cum e să trăiești (și să te-mprietenești) cu anxietatea, ce înseamnă să fii introvertit etc. Îmi place să iau acolo o pauză de la campanii și deadline-uri și să mă întorc la spus povești.

Cum ai învățat

Am învățat primind mult feedback de la oamenii din jur. Lucrând și făcând. Poate chiar imitând la început. Citind tot ce prindeam – diverse tipuri de materiale, de pe diferite canale, multă literatură, la început aproape fără filtru de „bun” sau „rău”.

Sunt printre oamenii care cred în ideea că nu ai cum să îți dezvolți mintea și capacitatea de a scrie, dacă, la rândul tău, nu citești suficient înainte să te apuci să scrii, dacă nu ești curios, dacă nu încerci să cauți pe cont propriu niște răspunsuri, dacă nu ești un om structurat, care știe unde vrea să ajungă până la finalul poveștii. Și, uneori, dacă nu-ți lași materialul peste noapte și-l recitești a doua zi cu mintea mai limpede și după ce ai cel puțin o cafea băută.

În general, am fost auto-didactă și am învățat mult din maturitatea tuturor oamenilor pe care i-am întâlnit – colaboratori, colegi, prieteni.

Transformări

Pentru mine (și cred că pentru mulți, de fapt), scrisul funcționează ca un fel de exercițiu terapeutic personal. Și asta îmi e suficient de cele mai multe ori.

Alteori, mă bucur dacă, la finalul zilei, măcar un om e convins să se gândească de două ori la ceva sau să vadă un anumit film – pentru felul în care l-am descris sau pentru că rezonează cu modul în care l-am povestit și cu ce am văzut eu în el.

Timp & efort

Ultimii 7 ani de când lucrez în comunicare îi dedic, zi de zi, scrisului într-un fel sau altul – că e vorba despre e-book-uri, texte pentru website-uri sau propuneri de comunicare, că e vorba despre domeniul medical, FMCG, e-commerce sau educație.

Am învățat multe scriind – mai ales despre lucruri la care nu aș fi avut acces vreodată sau despre care nici n-aș fi fost conștientă că există: monitorizarea vibrațiilor seismice, evaluare, scintigrafie, arhivarea documentelor etc.; uneori chiar subiecte care poate par greoaie sau rigide, dar ideea e să găsești mereu unghiul uman din care să spui povestea și să o faci înțeleasă.

Dedic și o mare parte din timpul meu liber aceleiași pasiuni – de când am blogul, scriu constant și încerc mereu să găsesc subiecte pe care vreau să le explorez.

De ce e nevoie

Cred că ai nevoie de mult exercițiu. De multe articole care să ți se pară slabe dacă te uiți la ele retroactiv. De multe zile în care să nu-ți iasă, să nu poți pur și simplu să pui punctul pe „i” (sau punctele pe „ü”) și de mult feedback – ca să ieși un pic din tine și din cum ți se pare ție că sună un anumit lucru. De multe materiale la care să te uiți peste niște timp și în care să nici nu te mai recunoști – da, mie mi se întâmplă des să am reacţii de genul „am scris eeeu asta?”, cu o senzație nici de bine, nici de rău, ci pur și simplu de înstrăinare.

La mine nu trece nicio săptămână fără să scriu ceva, e probabil singura regulă pe care o am – să scriu constant, indiferent despre ce tip de material e vorba și în ce scop e el făcut.

Momente în care ai vrut să renunți

Bineînțeles.

Mă lupt aici cu o anxietate dublă. Pe de o parte, mă uit la oameni care scriu și care o fac foarte bine. Îi admir foarte mult și mă gândesc, uneori, că sunt mulți oameni foarte talentați la scris pe lumea asta, mult mai talentați ca mine.

Pe de altă parte, pentru că mulți spun despre ei că scriu sau că se pricep la asta (fără selecție la nivel de calitate) și „oricum, nu e mare lucru să scrii”. E frustrant să văd că, uneori, scrisul – ca pasiune, talent și muncă – e ușor devalorizat. Pentru că „toată lumea scrie” și e greu să mai discerni între cine o face bine și cine... mai puțin.

Și-apoi mă întorc la ce fac eu și-mi văd de treabă, pe drumul meu.

Descoperiri

Că o să primești critici, că atunci când ai o pasiune (oricare ar fi ea) pe care vrei să o duci la un moment dat la nivelul următor, te expui și te vulnerabilizezi și trebuie să îți asumi și reacții mai puțin plăcute sau păreri de la oameni care nu sunt de acord cu tine.

Plus că, într-un context în care blogul și conținutul scris – long-form content – se transformă și e defavorizat în forma altor tipuri de conținut – video, foto etc. –, va trebui să te ții tare pe poziții și să ai încredere că există o comunitate, oricât de mică ar fi ea, care să aibă răbdare încă să citească.

Că îmi e greu în continuare să apăs butonul de publish și că probabil o să mă lupt mereu cu mine în primul rând, când scriu ceva.

Dar că, atunci când mă relaxez, îmi dau seama că asta îmi place foarte mult și că sunt norocoasă că am putut să și integrez mare parte din pasiunea mea în locul în care muncesc.

Punctul de intersecție

Orice te îmbogățește ca om și îți dă perspective mai multe și mai largi te face și un comunicator mai bun. Deci cred că orice altă pasiune se leagă și se împacă foarte bine cu comunicarea – de la sport la zona culturală, de la psihologie la antropologie și înapoi la scris.

Așa că îmi împart timpul destul de natural între cele două și, de cele mai multe ori de fapt, nu e un timp pe care să îl privesc ca realmente împărțit, ci îmbogățit în ambele direcții.