Daca am da curs prejudecatilor, un sfert din populatie ar trebui tinuta intr-un sanatoriu. Pentru ca una din patru persoane sufera de-a lungul vietii de o forma a unei boli psihice. Se poate intampla oricui din jurul nostru, noua, familiei sau prietenilor, spune Amedeea Enache Director Executiv Fundatia ESTUAR. Dar cum lupti cu aceste prejudecati? Si, mai ales, de unde incepi?
Incepi cu educatia tinerilor. Si poti sa ajungi la ei prin muzica. Asa cum au facut fundatia condusa de Amedeea si Catalin Rulea, de la Creative Laboratories, prin videoclipul The Mono Jacks, ”Acum incepe totul”, despre zidul dintre eu și celălalt. Video-ul face parte dintr-un proiect mai mare, Video Content, prin care Cătălin vrea să aducă conținut real în lumea videoclipului și a făcut asta deja cu Luna Amară, Toulouse Lautrec, Pixels, Coma, Grimus în colaborare cu Salvaţi Copiii, Samusocial, Carusel şi Estuar, studiind problemele pe care aceste asociaţii le abordează.
Muzica pare cea mai gratuită dintre arte, se adresează direct simţurilor şi nu necesită prea multe explicaţii. Mie mi se pare superficial, spune Cătălin
Amedeea și Cătălin vorbesc mai jos despre normalitate și cum ea nu ar trebui să însemne, ci să fie, despre frică, despre cum preferăm să mâncăm popcorn în loc să privim dincolo de ce vedem pe ecrane, despre cât de greu, dar necesar e să te pui în pielea celuilalt.
Ideea videoclipului
Amedeea: Aici Catalin poate povesti mai multe, caci el a initial proiectul si l-a dezvoltat. Suntem la cea de-a doua colaborare in cadrul acestui proiect socio-artistic care pune pe tapet (si aici vorbesc doar despre Estuar, caci Video Content este un proiect mult mai amplu, care implica si Salvati Copiii, Carusel sau Samusocial) problematica sanatatii mintale in Romania.
Care sunt problemele cu care se conflunta persoanele care au o boala psihica? Care este raportul lor cu societatea? Cum se manifesta stigma? Cum arata viitorul pentru ei?
Cătălin: Videoclipul Mono Jacks face parte dintr-un proiect mai amplu, pe care l-am început în martie 2017. Atunci, am filmat oameni ai străzii pe un catwalk, parafrazând o paradă a modei. A fost unvideoclip în colaborare cu Samusocial. Proiectul VIDEO CONTENT a crescut şi au urmat videoclipuri pentru Luna Amară, Toulouse Lautrec, Pixels, Coma, Grimus. Aceste videoclipuri le-am făcut în colaborare cu Salvaţi Copiii, Samusocial, Carusel şi Estuar, studiind problemele pe care aceste asociaţii le abordează.
Când am propus publicului proiectul Video Content intenţia a fost să pun un conţinut real în lumea videoclipului. Eu lucrez cu actori din rândul beneficiarilor asociaţiilor cu care colaborez şi acest conţinut deja sensibil îl traduc într-un limbaj mai puţin explicit din punct de vedere estetic. Mai precis: nu încerc să fac videoclipuri frumoase prin limbaj ci mai degrabă prin conţinut. Ce mi-am propus la început a fost o zonă de performance filmat.
Aceeaşi abordare o am şi în muzică. Muzica pare cea mai gratuită dintre arte, se adresează direct simţurilor şi nu necesită prea multe explicaţii. Mie mi se pare superficial.
Revenind la Mono Jacks, ca la oricare din celelalte videoclipuri, versurile sunt foarte importante, în mod normal versurile dau şi tonul piesei pentru că you practice what you preach.
"Aici începe totul, aici se şi termină, privind din întuneric o rază de lumină". Aşa am ales piesa. Ideea zidului din spatele zidului îmi încolţise înainte în minte citind Andrew Scull - "O istorie culturală a nebuniei" şi gândindu-mă la şocuri culturale şi sociale precum căderea Zidului Berlinului. (de consultat şi Mary and Elin Widdifield - Behind the wall).
În ceea ce priveşte subiecţii şi actorii mei, scopul meu a fost mediatizarea şi sensibilizarea. De multe ori preferăm să mâncăm popcorn în loc să privim dincolo de ce vedem pe ecrane. Nu e uşor să-ţi priveşti fricile în ochi, nu e uşor să te pui în situaţia incomodă de a-ţi imagina cum este în pielea "celuilalt".
Colaborarea cu The Mono Jacks
Cătălin: Mai făcusem două şedinţe foto cu Mono Jacks, mă ştiu cu Doru de ceva ani şi am împărţit de câteva ori scena. Cred că ce le-a plăcut băieţilor este faptul că am fost pe aceeaşi lungime de undă, am ştiut cum să le ascult piesa şi ei au ştiut cum să-mi interpreteze gândurile.
Împreună am pus umărul pentru a sparge zidul dintre "eu" şi "celălalt". La implicarea în proiect au răspuns imediat pozitiv iar de acolo până la realizare s-au scurs 3 luni de idei, pregătiri şi execuţie.
Sensibilitati
Amedeea: Conversatia pe tema sanatatii mintale a fost si va fi mereu delicata. Aici vorbesc din prisma organizatiei activiste din sanatate mintala. Cum faci sa expui problema, sa deschizi o conversatie? E important sa ai in vedere gradul de educatie (in sanatate mintala) al publicului caruia de adresezi.
Cătălin: Nu îmi place să plec la drum cu precauţie şi nici nu sunt un fan al politicii corecte dar trebuie spus clar că stigmatul este cel mai dăunător lucru care ţi se poate întâmpla în viaţă.
Gândeşte-te că într-o zi ţi se pune la serviciu eticheta de leneş şi neserios, eşti dat afară şi nu mai scapi de eticheta asta toată viaţa. De la bullying până la condiţia de om al străzii eu am avut în minte clar că toate sunt roluri, pe care le interpretăm în anumite perioade ale vieţii.
Am învăţat de la Salvaţi Copiii că un bully este şi el o victimă, a propriilor injustiţii, de la Samusocial am învăţat că oameni care trăiesc acum pe stradă au fost redactori de ziar şi oamenii străzii au devenit frizeri (hair style-isti). Problemele de sănătate mintală îmi sunt cele mai familiare.
Unul din părinţii mei suferă de o schizofrenie destul de severă. Încă din copilarie a trebuit să mă împac în mai multe feluri cu această idee. E greu de descris în câteva cuvinte întregul set de circumstanţe, actori implicaţi, responsabilităţi, pericole...
Ceea ce vă poate spune şi Amedeea este că sunt diferite grade de afecţiuni psihice, diferite diagnosticuri, e greu să tratezi "boala psihică" ca un tot unitar. De la depresie uşoară până la schizofrenie severă sunt trepte şi nuanţe. Abordarea mea a fost din prisma artistică şi din prisma "normalităţii" sociale, care poate fi extrapolata în aşa fel încât să ne regăsim toţi. Fiecare are la un moment dat propriul lui "Vanilla Sky", propriul lui "Deja Vu".
Dificultăți
Cătălin: Aici o sa fiu mai concret. Partea cea mai delicată a fost securitatea şi protecţia actorilor. Am colaborat cu un zidar şi am apelat la experienţa unui arhitect pentru a mă asigura de siguranţa desfăşurării filmării. Probabil că aici am exagerat un pic cu precauţia dar bănuiesc că mă înţelegeţi.
O altă parte neplăcută este că am plătit o factură exagerată (raportată la dimensiunea proiectului) pentru chiria spaţiului şi aici trebuie să mulţumesc Mono Jacks şi Overground pentru că au contribuit şi ei. În rest trebuie să recunosc că lucrurile au curs bine atât din partea Estuar şi a beneficiarilor cât şi a echipei mele (Daniel Kosuth, Dragoş Popescu, Tudor Popescu, Cristina Nicolaescu, Andrei Butică).
Prejudecati
Amedeea: Cred ca de multe ori oamenii asociaza persoanele cu probleme de sanatate mintala cu persoane periculoase pentru societate sau pentru ele insele. Si asta este o prejudecata puternica. Si de aici se leaga urmatoarea prejudecata conform careia cine sufera de o boala psihica ar trebui sa fie internat permanent intr-un spital sau intr-un centru de recuperare.....
Nu, cine are o boala psihica nu este in mod obligatoriu o persoana violenta iar caracterul periculos tine mai degraba de un context social specific decat de boala. Si nu, locul persoanelor cu probleme de sanatate mintala nu este intr-un centru sau intr-un spital permanent, care sa puna un zid intre el si societate.
Locul este in comunitate si asta spune clar chiar Conventia Europeana a Drepturilor Persoanelor cu Dizabilitati.
O alta prejudecata este legata de prevalelenta bolii. Una din patru persoane sufera de-a lungul vietii de o forma a unei boli psihice, deci este ceva foarte real, care se poate intampla oricui din jurul nostru, noua, familiei sau prietenilor.
Si o alta prejudecata este cea conform careia persoanele care au o afectiune psihica nu se pot recupera. Oamenii sunt diferiti si recuperarea este diferita. Este nevoie de mult suport din partea familiei, prietenilor. Este nevoie uneori de o schema de tratament potrivita dar mai ales de servicii complementare tratamentului, cum ar fi consilierea psihologica.
Recunosc ca in ultimii ani situatia s-a imbunatatit, in special in mediul urban oamenii au mai eliminat din prejudecati. Informatia circula repede gratie internetului si pe de o parte s-au mai eliminat din unele prejudecati, pe de alta parte, s-au intarit alte prejudecati.
Cel mai important mod de a diminua sau de a elimina prejudecatile este educatia, in special educatia la tineri. Noi (Estuar) avem inca din 2015 un program de educatie in cateva licee bucurestene. Rezultatele se vad caci cel mai bine se lucreaza cu tinerii care sunt foarte deschisi si de foarte multe ori au un grad mare de empatie.
Cătălin: Nu ştiu exact ce prejudecăţi au românii, ca naţie, în legătură cu sănătatea mintală. Românii mi se pare că râd de multe lucruri, râd a băşcălie şi a gând la prima mână. Nu ştiu dacă râd şi de problemele psihice...
Mie nu prea îmi vine să râd, deşi am râs de multe ori de situaţiile amuzante în care m-am găsit prin spitale de psihiatrie, centre şi sanatorii, cu internaţi care-mi spuneau saru-mana părinte la modul serios şi evlavios pentru că aveam barbă şi eram îmbrăcat în negru. Dar când alergi de la asistenţa socială la spital apoi la sanatoriu, înapoi acasă şi iar la asistenţa socială, la farmacie... nu prea îţi mai vine să râzi.
De unde începi? Trebuie să ne gândim că tratarea bolilor psihice într-un timp însemna penitenţă şi sclavie şi nu mai departe de 1950 lobotomia era practicată de către cadre medicale ca soluţie la problemele psihice. Acum psihiatrii evită şi amână diagnosticul tocmai pentru a evita stigmatul.
Există legislaţie care scuteşte de taxe firme care au angajaţi cu probleme psihice. Acestea sunt fapte dar mie îmi place să abordez meditativ problema. Ce este până la urma sănătatea mintală? Eu vin din zona artei (asta am studiat), când vine vorba de arte aplicate toată lumea este într-o admiraţie şi o apreciere (gândeşte-te ce frumos fac art directorii, designerii, web-designerii, ilustratorii, 3D-istii) dar când trecem în zona ""urechii tăiate" a lui Van Gogh, a pisoarului lui Duchamp sau a 4'33" - ului lui John Cage parcă am avut nevoie de timp ca să acceptăm, ca să ne împăcăm cu ideea şi mai apoi să o ridicăm în slăvi şi să trecem de la revoltător la răvăşitor. Cum ar fi să ne obişnuim cu nebunia într-o bună zi şi să o tratăm ca pe o prietenă cu toane cu care am ajuns să ne înţelegem prin toleranţă?
Zidul dintre romani
Amedeea: Cred ca este un zid care uneori e din caramida, uneori din lemn moale. De-a lungul anilor am vazut multe schimbari. De exemplu, in perioada de preaderare la Uniunea Europeana, Romania a avut obligatia de a inchide marile spitale de psihiatrie care gazduiau sute de persoane, de a isi crea standarde de calitate in domeniul social si in zona de sanatate mintala.
Au fost multe programe finantate de Uniune care au fost orientate spre zona de sanatate mintala si rezultatele s-au vazut. Medii imbunatatite, oameni instruiti, programe antidiscriminare finantate, oameni sensibilizati, stigma scazuta etc.
Odata intrati in Uniune, lucrurile s-au relaxat, investitiile au scazut. Prioritatile de investitie sociala in ultimii ani au fost catre antreprenoriat/ economie sociala, creare de locuri de munca sau calificare de forta de munca. Ajuta si nu ajuta zona de sanatate mintala unde avem nevoie de sustinere constanta pentru servicii sociale de tipul consiliere psihologica, sociala, juridica sau vocationala.
Ei, si atunci cand nu exista strategie nationala in zona de sanatate mintala, nu exista servicii sociale continue, oamenii raman doar cu spitalul de psihiatrie.
Mai este ceva. Discursul instigator la ura adresat migrantilor, populatiei rome, asistatilor sociali a crescut puternic in ultimii ani. Si atunci cand o femeie care are probleme de sanatate mintala omoara pe cineva aruncandu-l in fata metroului, toata lumea se intreaba de ce nu este inschisa in spital. Intrebarea corecta ar fi: de ce aceasta persoana nu a beneficiat de servicii sociale de recuperare, pentru a preveni asemenea actiuni?
Ca sa raspund la intrebare, sunt multe cauze. Unele din ele sunt direct legate de politicile publice europene si romanesti din zona de drepturile omului sau din zona de sanatate mintala. Si o alta cauza este lipsa de educatie pentru sanatate a oamenilor, inca din timpul scolii.
Cătălin: Zidul dintre societate şi o persoană cu probleme psihice este imens, cu toată evoluţia sociologiei, a chimiei şi a psihiatriei. Societatea capitalistă este construită pe principiul concurenţei, asta ne face mai puternici şi asta ne împinge mai departe într-o evoluţie galopantă.
Cum ar putea o persoană care porneşte cu un handicap insurmontabil să câştige această luptă? De la televizor la smartphone sunt doar 80 de ani, o viaţă de om, de la windows MS-DOS la macOS Mojave sunt un pic mai mult de 20 de ani. Cum ar putea o persoană care porneşte cu un handicap insurmontabil să ţină pasul?
Societatea va fi politicoasă şi va găsi legi care să compenseze, ajutoare sociale, oamenii vor fi politicoşi şi vor spune că nu contează că ei muncesc 12 ore pe zi ca să plătească asigurări sociale pentru alţi oameni care nu pot munci la fel, familia va spune că trebuie să-şi facă timp şi pentru membrul ei mai puţin autonom, mai puţin capabil de a se întreţine singur... dar de fapt toţi sunt rotiţe care se învârt în mecanismul capitalist autoreglabil fără măcar să-şi dea seama, Şi de fapt nici nu e vorba de capitalism ci de oameni şi cum şi-au construit sistemul de valori în funcţie de lupta pentru o "supravieţuire" care devine tot mai complexă şi mai sofisticată.
Cazul aparte al românilor, pentru că la asta se referă întrebarea ta este că trăiesc doar de 25 de ani "the american dream". Câţiva dintre noi trăiesc cu nostalgia vremurilor în care mâncam toţi cu plăcere o merdenea. Între timp oamenii deja se nasc de o parte şi de alta a zidului ca într-un capitalism subdezvoltat, de provincie, căruia îi lipseşte tot ce este mai bun în capitalismul de succes: socialismul, dimensiunea umană. În acest context vorbim şi de problemele psihice şi integrarea lor în mecanismele sociale.
Normalitatea
Amedeea: La Estuar normalitatea inseamna sa creezi premisele pentru ca persoanele cu probleme de sanatate mintala sa aiba o viata demna, in comunitate si nu izolati de comunitate.
O parte din normalitate poate fi sa poti sa fii parte din povestea unui video care expune intr-un mod artistic problematica sanatatii mintale. Spun asta pentru ca 5 oameni de la Estuar au fost acolo, intr-o poveste care este si despre ei. Normalitatea este si sa poti alega la un semimaraton in Bucuresti. Sau sa joci o piesa de teatru la Green Hours. Sau sa mergi la mare pentru o zi.
Oamenii pentru care lucram la Estuar alearga la maratoane, joaca teatru la Green Hours sau merg in excursii. Nu mereu. Uneori sunt in spitalul de psihiatrie. Dar noi ii sprijinim sa revina acolo foarte rar.
Cătălin: Exact ăsta este răspunsul la multe din întrebările de mai sus. Un răspuns maieutic. Normalitatea nu ar trebui să însemne... ar trebui să fie, dar pentru că nu este, atunci ea ia tot felul de sensuri subiective. Un habotnic e normal la cap? Un om violent e normal la cap? Un dadaist e normal la cap? Un colecţionar e normal la cap? Un parior? Un microbist? Un fumător? Un consumator de alcool?
Uite ca pentru noi, oamenii, bolile psihice nu înseamnă normalitate.
Dar eu cred că exista o portiţă de scăpare. Aş vrea să fac din persoanele cu probleme psihice nişte artişti, într-o formă sau alta. Ce e arta şi la ce ne ajuta ea dacă nu la a ne pune întrebări şi a descoperi perspective cu totul şi cu totul surprinzătoare? ... ca şi publicitatea în zilele ei cele mai bune. O nebunie.
