Cristina Hurdubaia: ”Nu e zi în care să nu primesc mesaje, de la tot felul de oameni care au tot felul de nevoi. De la un frigider, la joburi, la tot felul de operații”

Fata cu copaci la cap. Taranca urbana. Moldoveanca cu gura (inima) mare. Hurdis. Cristina Hurdubaia este jurnalist la baza (despre aventurile ei prin presa si, apoi, in PR, puteti citi aici). Numele ei este asociat, de cativa ani, cu ”a ajuta”. Copacul cu haine, cea mai cunoscuta actiune a ei care s-a intins in toata tara, plus multe alte initiative fara nume. In fiecare zi, Cristina vorbeste pe Facebook, de cineva care are nevoie de ajutor: Radu, Alexandra, Flori, Bogdan. Sau despre cei carora nu le stim numele: 

Cel mai bine spune singura:

Gandesc in culori. Spun povesti. Vanez fapte bune. Iubesc Romania frumoasa.

Pe 31 martie, se fac 10 editii in 2 ani, de Copacul cu haine. Zilele trecute mobiliza lumea in initiativa Daruieste o carte pentru copiii nevoiasi, care incearca sa adune carti pentru copiii care vor sa citeasca si nu au ce. Pe langa toate astea, e reporter Ceasul Bun, la Starea Natiei. 

Nu ii place sa vorbeasca despre actiunile ei de ajutor. Am convins-o sa facem acest interviu, marsand pe punctul ei sensibil: povestile ei poate ii inspira si pe altii sa ajute. Chiar si asa, presupuneam ca nu o sa aiba timp sa raspunda la intrebari. A avut. Pentru ca am prins-o cu febra, la pat. 

Cristina vorbeste despre frustrarile si enervarile unui om bun, despre romani si inima lor, empatie, suflet, despre judecati si prejudecati, despre saracie si bogatie sufleteasca, momentele in care a vrut sa renunte, cele in care s-a simtit neputincioasa, despre oamenii care ajuta. 

Eu cred ca oamenii simt atunci cand un om e fals si atunci cand un om isi pune sufletul pe tava. Pentru mine chiar e important ca oamenii sa devina (un pic) mai buni. Si asta se simte numai daca intri la mine pe FB si vezi cat ma agit, de parca planeta asta ar fi a mea.

Sticla de ulei

Primul declic l-am avut undeva pe la 6-7 ani. Era pe vremea comunismului, iar o vecina avea nevoie de o sticla de ulei, pentru un praznic sau asa ceva. Uleiul, ca si painea, etc, era pe atunci la ratie. Mama s-a oferit sa i-o dea ea si m-a trimis sa-i duc vecinei sticla.

Eu, care eram responsabila inca de pe atunci, am intrebat-o pe mama: Si noi ce facem? Ca mai avem 2 saptamani pana putem cumpara din nou ulei si asta e ultima sticla din casa. Mama mi-a spus ca o sa ne descurcam, mai avem un borcan cu untura. Pe mine m-a mirat gestul maica-mii, dar am fost si mandra de ea, de decizia ei si a fost primul moment din viata mea in care am realizat ca e important sa ajuti.

Eh, pana la urma, povestea sticlei de ulei s-a terminat ca o drama pentru mine. Fericita, am luat sticla, si am fugit pe scari catre vecina, insa, in topaiala mea, am scapat sticla de ulei pe jos si tandari s-a facut. A fost un soc pentru mine, nu pentru ca mi-era frica de ce ar fi spus maica-mea, ci pentru ca am realizat ce am facut in neatentia mea. Am plans cam vreo saptamana de ciuda. Mama a vorbit cu alta vecina si o alta sticla de ulei a ajuns unde trebuia.

Timp pentru ceilalti

Eu intotdeauna am timp. Sau, ma rog, aproape intotdeauna, caci am si momente foarte, foarte aglomerate, cand am pe cap de organizat mai multe proiecte/evenimente in acelasi timp. Dar nu se intampla zi de zi, asa ca mai am timp in special de mers la filme, la teatru, mai nou, m-am reintors la concerte, iubesc dansul contemporan, citesc, invat sa cos la masina, uneori mai cos si de mana.

Proiectele importante puse pe picioare de mine de care ma ocup acum sunt: Culese din Balkani, festival de film antropologic international, proiectii speciale de film documentar la Cinema Muzeul Taranului, Copacul cu haine, ca vine imediat 31 martie si a 10 editie, platformele online www.cooperativaurbana.ro, www.cooperativatraditionala.ro.

Caut trupe pentru ce-a dea doua editie a Caritabil Fest, eveniemnt pe care l-am demarat anul trecut pe 1 iunie. Incerc sa mai demarez un proiect de proiectii de film romanesc... Si m-am apucat de scris, timid, dar macar incerc, am de asternut tot felul de amintiri frumoase. Si mai coc niste proiecte, dar acum sunt doar in faza de copt, inca nu au intrat in cuptor.

Pe langa jobul de baza, de reporter la Ceasul bun din Starea natiei.

Inboxul Cristinei

A, greu raspuns. Sincer, nu e zi in care sa nu primesc mesaje, fie pe Ceasul bun, fie pe Copacul cu haine, fie pe mailul sau FB-ul personal de la tot felul de oameni care au tot felul de nevoi. De la un frigider, la joburi, la tot felul de operatii.

Am zile in care pur si simplu ma simt atat de neputincioasa, incat ma inchid in casa, inchid telefonul si citesc ori ma uit la filme, pentru ca da, raman fara energie, oamenii uita ca si eu sunt tot om si cer incontinuu cate ceva. Iar cand nu mai pot, organismul meu striga, fac febra si nu ma lasa sa ma ridic din pat.

Uite, fix acum mi se intampla asta, de aia am si timp sa-ti raspund.

Frustrari. Enervari

In primul rand, faptul ca oamenii sunt mai buni doar de Craciun, in rest, procentul nu e asa de mare si pe mine ma doare cumplit asta.

Asa ca am inventat un motto: De Craciun fii mai bun in fiecare zi din an.

A, si mai am unul: Orice fapta buna intotdeauna se intoarce.

Ma enerveaza oamenii care cred ca daca doneaza hainele de care nu stiu cum sa mai scape, cred ca au facut o fapta buna.

Ma enerveaza oamenii care asteapta sa ma duc eu la usa lor, ca sa le iau sacii cu haine.

Ma enerveaza oamenii care doneaza haine rupte sau murdare.

Ma enerveaza oamenii care judeca.Ii judeca pe oamenii strazii, ii judeca pe oamenii saraci care au copii. Judecam fara sa avem habar ce drame se intampla sau s-au intamplat in sufletul lor. Ei, oamenii astia ma calca pe sistemul nervos, dar cumva incerc sa ii inteleg: ei atat pot, de fapt, nu ca nu vor. Iar daca empatie nu e, nimic nu e.

Te-ai gandit sa renunti?

O, da. Am avut un an, cu 6 actiuni de Copacul cu haine (2016) in care, de fiecare data cand terminam, imi spuneam si spuneam in gura mare: Gata, nu mai fac, stop joc. Sa mai faca si altii. Dar niciodata nu am renuntat.

Nu stiut de ce am mers si merg  departe, e o forta interioara pe care inca nu o pot explica, vine de la sine, e acolo, azi, ma enervez, maine o iau de la capat ca si cum ieri nu s-ar fi intamplat nimic. Poate chiar exista ingeri, cine stie?

Surprize

M-a surprins bunatatea oamenilor strazii, care atunci cand primeau haine ori mancare (de) la Copacul cu haine, luau cate putin, ca sa ajunga la toata lumea.

M-a surprins cand o familie de pensionari cu venituri mici, de la tara, a cumparat un televizor in rate pentru o familie nevoiasa de la oras.

M-a surprins un copil de vreo 3 ani care a venit la Copacul cu haine cu o girafa mare din plus pe care o tinea strans in brate, incrancenat, pentru ca nu voia sa renunte la jucarie. Iar cand i-a zambit si i-am spus ca daca o doneaza, ajunge la un copil care nu a avut jucarii niciodata, o sa il tina minte toata viata pentru fapta lui buna.

M-au surprins adolescenti care au facut mici actiuni Copacul cu haine la scoala, ca sa le aduca mai apoi la actiunea mare. Surprize rele nu au fost (hahaha, glumesc, dar sincer au trecut, am si uitat de ele). Important e ca s-au rezolvat pana la urma.

Cea mai grea parte

Ha! Da! Pai, da, e usor sa scoti hainele din dulap, sa le pui intr-o sacosa si sa le lasi la Copac. Dar sa vedeti voi ce inseamna sa umbli dupa autorizatii, sa cauti si sa gasesti masini mari, sa gasesti depozite, sa gasesti comunitatile unde le donezi mai apoi, sa le duci, sa le incarci, sa le descarci, sa ai de-a face cu tot felul de oameni neintelegatori. Norocul meu e ca am darul asta de a atrage oameni buni in jurul meu, care ma ajuta, ca nu fac singura tot ce fac, m-ar bate Dumenzeu peste gura sa zic asa ceva. Eu sunt doar motorul.

Cine te ajuta

Ma ajuta oamenii care au venit singuri catre Copacul cu haine. Niciodata nu i-am chemat eu, echipa s-a format in timp, ei au venit, au ajutat si au ramas. Drept pentru care le sunt profund recunoscatoare.

Voluntariatul inca e la inceput la noi si cred ca tinerii trebuie invatati sa faca voluntariat. De fapt, copiii. Sa stii ca atunci cand am dat strigare pe FB ca vreau sa organizez Copacul cu haine si in tara si am specificat ca e nevoie de studenti pentru asta, am avut  o surpriza neplacuta, doar studentii din Iasi s-au mobilizat si asta o singura data. Ceilalti erau oameni mari, asa ca mine. :)

De fapt, de unde am reusit sa organizez, cu ajutorul unor oameni care s-au oferit sa se bage in povestea asta, oameni din mai multe orase (Sibiu, Timisoara, Iasi, Brasov, Cluj), chiar cele mai mari, am avut o surpriza neplacuta dupa (uite, ca tot voiai sa stii): a doua oara nu s-a mai inghesuit organizeze, doar fetele de la Tg-Mures au continuat proiectul. Doar in Diaspora, la Londra si la Paris, Copacul a rezistat. Pentru ca e greu de dus mai departe, e vorba despre resurse financiare si umane. Dar na, si mie mi-e greu, si totusi nu renunt.

Cum ajuta romanii

Clar s-au deschis. Nu mult, dar mai e timp. Stii care e secretul? Sa ii mobilizeze cineva, dar cineva in care sa aiba incredere. Eu asa i-am castigat pe oameni. Am fost consecventa, chiar daca azi ii certam, maine le ridicam statui. Oamenii au vazut ca nu am doar gura mare, ci si fac lucruri. Si au invatat ca faptele bune intotdeauna se intorc. Stiu, am mai spus. Dar chiar se intorc. Parol! :)

CSR-ul din companii

Sincer, ma cam depaseste subiectul, pentru ca eu sunt doar un om simplu care incearca sa faca niste fapte bune cu resurse proprii si cu oameni buni. In rest, nu am timp sa urmaresc campaniile CSR. Dar se fac, asta stiu, si e admirabil. Sunt campanii care chiar au efect si uite asa, usor, usor, oamenii se implica si invata sa fie buni.

Starea Natiei si Ceasul bun

Banuiala mea e ca Dragos Patraru m-a urmarit pe FB o perioada, a vazut cati copaci am la cap si intr-o zi m-a intrebat daca nu vreau sa facem o rubrica de fapte bune la el in emisiune. Iti dai seama ca am zis da, dar am inceput destul de sceptici amandoi, ca, na, nu stiam cum o sa reactioneze oamenii, dar dupa prima luna, cand am vazut amandoi cum se mobilizeaza, ne-am convins ca se poate si am mers mai departe. Si a trecut anul. Si cumva vocatia mea a devenit si job, adica imi castig painea din asta.

Cazurile le caut eu, nu am incredere in cei care imi scriu, pentru ca, din experienta spun, cei care cer ajutor sunt cei carora nu prea le place sa munceasca. In general. Asa ca eu trebuie sa gasesc copii nevoiasi, cu parinti care muncesc sau care vor sa munceasca si nu pot, nu gasesc, copii care invata bine, care au pasiuni, etc.

Pe saptamana primesc sute de mesaje, am avut si in jur de 1000, pentru cazul unui copil, Radu, care traia intr-o cocioaba. S-a mobilizat multa lume, am strans 10.000 de dolari, o familie a donat o rulota, o firma i-a cumparat un apartament.

De obicei cei care imi scriu se si tin de treaba. De obicei. :)

Cum a ajuns cunoscut Copacul cu haine

Pfff, habar nu am. Eu nu am trimis niciodata comunicate de presa, desi o perioada am fost si pe zona asta de PR. Nu am rugat pe nimeni din presa sa promoveze actiunea. Cred ca gura mea mare de pe FB, firea mea patimasa (is moldoveanca de la Tanacu :), puterea mea de convingere, perseverenta, consecventa ... toate astea i-au facut pe oameni sa ma urmeze cu sufletul.

Stii, eu cred ca oamenii simt atunci cand un om e fals si atunci cand un om isi pune sufletul pe tava. Pentru mine chiar e important ca oamenii sa devina (un pic) mai buni. Si asta se simte numai daca intri la mine pe FB si vezi cat ma agit, de parca planeta asta ar fi a mea. Dar eu asa sunt, nici macar nu cred ca e vreo calitate, uneori, ma opresc si  ma cert singura: de ce nu mi-oi vedea eu doar de viata mea? Ca am destule de facut. Nu pot sa ma opresc si pace. Nu pot. Cand am inteles asta, m-am mai relaxat, si le las sa curga cum o vrea cel de sus.

Altfel, Copacul cu haine, da, s-a extins, dar dupa cum ti-am explicat mai sus, a cam ramas in aer. In tara. Dar nu-i nimic, eu tot astept ziua in care or sa vina oamenii spre mine si or sa vrea si ei copaci la cap. Amploare a luat, dar a ramas doar amploarea din capitala. E putin cam trist, da, dar asta nu inseamna ca e o tragedie. O sa fie, cumva, intr-o zi, si mai bine. Pana atunci, ducem noi prin tara donatiile primite in Bucuresti. Nu ne e usor, ca, na, banii de benzina ii dm din buzunarele noastre, dar asta e, mergem mai departe, atat cat putem. Cand nu mai putem, punem frana.

Promovarea faptelor bune

In asemenea cazuri, promovarea trebuie sa vina de la sine. Eu cred in promovarea aia clasica, care a demonstrat ca e vie chiar si in 2018: oamenii dau informatia din gura in gura. Promovarea organica e cea mai sanatoasa, dar trebuie sa crezi in ceea ce faci, sa faci cu sufletul, sa nu ai asteptari, sa nu astepti nimic la schimb, sa crezi in tine si in oameni. Cheia peste tot e sufletul, stiu, am mai spus de vreo mie de ori, dar eu cred in suflet, intuitie, empatie si iubire.

Cine ajuta in Romania

Slava Domnului, sunt destui. As face o lista, dar n-as vrea sa ratez pe nimeni. Pai daca nu erau ei, nici eu nu aveam atatia copaci la cap, pentru ca ii vad, ii simt, ii iubesc si ma fac sa merg la departe.

Mai multi vom fi atunci cand vom sti ca empatia e cel mai de pret „lucru” al omului. Si ca atunci cand plecam din lumea asta, nu luam nimic cu noi in afara de suflet.