Se știe asta despre specia umană: toate ființele au o pungă cu pungi în casă și un scaun pe care se strâng hainele. Fusta care nu s-a potrivit cu dimineața, pantalonii care nu erau culoarea potrivită, tricoul care a fost martor la scena aia. Or exista și în casa lui Karin reperele astea ale umanității, treaba lor, dar știm sigur că în loc de haine, ea are un scaun cu cărți. Pe post de noptieră.
Primul lucru pe care Karin Budrugeac (Believer in youth @ SUB25 & IDEO IDEIS, Empowering creative people with FFFF) îl face dimineața când se trezește e să ia de acolo un volum și să citească măcar câteva pagini. ”Cât să nu se ridice din pat cu ea în cap”. În ultimii ani (zice ea) a citit foarte puțin, așa că s-a hotărât să se mobilizeze. Pentru că necitind, e ca și cum ar ignora o parte din ea. Aici, câteva fragmente din Karin de anul trecut:
Top 3 în 2017
Două cărți care se citesc greu și una care zboară prin tine:
Kazuo Ishiguro – The Unconsoled
Am pus mâna pe cartea asta înainte ca Ishiguro să ia Nobelul, în Humanitas-ul de pe Elisabeta: acolo găsești mereu câteva cărți în limba engleză, puse aparent random pe un sertar aproape de casa de marcat. Mi-a atras atenția titlul și cum nu mai citisem nimic de el (văzusem doar filmul făcut după „The Remains of the Day” și două adaptări pentru teatru după „Never let me go”, la Ideo Ideis) am zis să încerc. „The Unconsoled” este o carte luxuriant de stranie, ca un vis îndelung. Felul în care protagonistul se lasă purtat de ce vor toți ceilalți de la el (necunoscuți, familie, oricum sunt aceiași) și alunecă din situație în situație, aparent fără a fi capabil de a-și impune voința proprie, te duce cu gândul la felul în care ne trăim viețile, cu iluzia că suntem stăpâni pe ele.
Malcolm Lowry - Sub vulcan
Ești un consul englez în Mexic și bei tot timpul. Ești inteligent, ești șarmant, soția după care ai suferit ca un câine se întoarce la tine; bei tot timpul. Știi că nimic nu e pierdut, de fapt, iar asta te paralizează, doar mescalul ce mai ține cu tine. Ăsta e plotul, cu o scriitură din aia care te provoacă și te face să te simți pe alocuri superficial, plus că mustește a lucruri trăite pe bune de un autor la fel de alcoolic, care nu știe cum altfel să trăiască decât bând și scriindu-le. Îi iese un roman cinematografic, greu, dulceag și îmbătător ca un rom din ăla vechi și bun, pe care îl bei pe arșiță și ai impresia că așa îți vei trăi viața de acum înainte, însetat, într-o toropeală lucidă. Nu recomand ediția românească de la Polirom, are greșeli care să îi scoată din minți și pe cei mai puțin ocd-iști, dar avertizez că în engleză e probabil și mai toropitor de citit.
Tatiana Țîbuleac – Vara în care mama a avut ochii verzi
Probabil cea mai inspirată aventură literară pe care am avut-o în ultimii ani a fost de a merge anul trecut la Filit, la Iași. E primul festival de literatură și traducere la care particip (și singurul din România) și-l recomand cu mare căldură, pentru că întâlnești scriitori, poeți și traducători în carne și oase, și-i auzi vorbind despre ce le place cel mai mult să facă în viața asta și de ce. Pe lângă faptul că m-a pus la zi cu literatura română contemporană, mult mai bogată decât aș fi crezut, am avut auzit de Tatiana Țîbuleac, o scriitoare din Republica Moldova, stabilită în Franța. „Vara în care mama a avut ochii verzi”, primul ei roman, redă adolescența într-o manieră la fel de sufocant de frumoasă precum Aglaja Veteranyi copilăria în „De ce fierbe copilul în mămăligă”.
Cartea pe care nu ai reușit să o termini
Empatizez 100% cu Luiza care a zis că nu se mai chinuie să termine nici măcar cărțile care îi plac. Dacă de la un punct încolo am acceptat că dacă am dificultăți emoționale cu o carte e ok să renunț la ea pentru că mai sunt multe altele pe lume mai potrivite mie, din ce în ce mai des mi se întâmplă să nu mai termin nici cărți care mă prind.
Cum ar fi Solenoidul lui Mircea Cărtărescu, abandonat acum două ierni. M-am apucat de ea pentru că auzisem că e ca și cum ai citi varianta mai scurtă a celor trei Orbitoare, pe care nici pe alea nu le-am citit. A mers bine o vreme, cât luam tramvaiul 16 de la Toamnei până la Pipera și citeam în fiecare dimineață preț de 12 stații. Era o lumină rece de iarnă, tramvaiul te și leagănă ca trenul și treceam fix prin Tei și locurile care apar în carte. Perfecțiune. Numai că jobul nu a durat decât două luni, așa că nu am trecut cu tramvaiul decât peste o sută de pagini. Din 870.
Cartea despre care s-a vorbit cel mai mult
Cred că despre tetralogia Elenei Ferrante, pe care nu a dat-o gata toată lumea în toamna-iarna lui 2016 (al patrulea volum a apărut oricum la noi în 2017). La începutul anului, în ianuarie, chiar se discuta intens pe marginea ei, lumea parcă redescoperise plăcerea lecturii și a cenaclurilor, ca să nu mai zis a bârfelor despre scriitori (vezi toate discuțiile despre identitatea Elenei Ferrante). Toate s-au cam sistat însă când au început protestele OUG13.
După cum am zis și aici, deși nu pot să spun că e genul meu, Ferrante a avut efectul „Pe aripile vântului” din verile în care eram mică: devorezi cartea aia și orice te ține departe de ea ți-e dușman, că e somn, job sau iubit. Mi-am zis „mamă să vezi cât o să citesc acum că m-am pornit!”. După care, după cum ziceam, au venit protestele.
Cartea care te-a surprins
„We Need to Talk about Kevin”, de Lionel Shriver (publicată la noi la Editura Vellant și tradusă de Ioana Predoiu și Ioana Vilcu). Am citit-o după ce am văzut filmul, și nu credeam că mă poate surprinde foarte mult, știam toată desfășurarea. Dar este un roman epistolar, gen pentru care am o slăbiciune, și este extrem de reconfortant să citești gândurile intime și necenzurate ale unei femei care spune, printre altele, că își detestă copilul.
O carte care te-a frustrat
Îmi făcusem un test din ăla de personalitate, cu cărți, și mi-a ieșit că sunt Finnegans Wake, de James Joyce. Am intrat într-o librărie, am deschis-o, am început să citesc, am făcut ochii mari, am dat câteva pagini, am revenit, m-am uitat pe coperta a patra (is this fucking English?), am mai poposit pe câteva cuvinte, tot necunoscute mie, am râs un pic isteric și am lăsat-o la raft.
Cartea care (încă) îți inspiră perfecțiune :)
„Ada sau ardoarea”, a lui Nabokov. Am citit-o întâi în franceză, apoi în română (e publicată la Polirom, în traducerea Horia Florian-Popescu) și abia apoi în engleză. Cred că oricum lecturile anterioare m-au ajutat să pot s-o duc în original, dacă începeam direct cu engleza probabil aș fi plâns de frustrare. Exemplarul pe care îl am acum l-am furat de la băiatul care mi-a citit din ea în tren, acum aproape 15 ani. O iubesc atât de mult încât dacă mă gândesc la ea mă ia un pic euforia știind că această carte există. Nu o să mă despart niciodată de ea, pentru că sunt convinsă că îmi va lua o viață s-o tot recitesc și nu-mi va ajunge ca s-o posed cu adevărat.
Obiceiuri de lectură
Îmi place să citesc când mă trezesc dimineața, măcar câteva pagini, cât să nu mă ridic din pat cu mine în cap. Apoi citesc, în general, în locuri în care sunt captivă - mijloace de transport, cafenele, aeroporturi. Dacă citesc înainte de culcare, iar nu depășesc câteva pagini, așa că trebuie să-mi fac mai mult timp seara, mai renunț la câte un film sau o ieșire în oraș pentru asta.
În ultimii ani am citit foarte puțin, aproape că uitasem cât de mult îmi place, pur și simplu, să citesc. Cum am simțit de parcă am ignorat o parte din mine, m-am hotărât să mă motivez ținând lista titlurilor citite pe anul ăsta - am văzut și la alții - și cred că funcționează, c-am ajuns deja la 6. Am trișat un pic, pentru că „Sub vulcan” o începusem anul trecut, dar cred c-am găsit un sistem: alternez cărți mai grele, care te consumă, și pe care nu ai cum să le citești sportiv, cu unele scrise mai ușurel, sau mai mici, care să-ți dea satisfacția finiș-ului.
Așa nu mă las descurajată când văd cât muncesc la o carte (cum a fost la Ishiguro și la Lowry) și nici nu mă plictisesc: mai un roman clasic, mai un text modern, mai un text dramaturgic, mai o non-ficțiune, mai o carte de poezie.
Tabieturi
Mi s-a stricat kindle-ul așa c-am revenit la hârtie, oricum am casa plină de cărți care mă așteaptă și tot nu mă pot abține să nu cumpăr altele. Cele citite recent sau pe care încă le consult stau de-a valma pe scaunul de lângă pat care îmi ține loc de noptieră, plus câteva DoR-uri mai vechi pe care nu le-am terminat.
Unde se strâng cărțile lui Karin
Îmi place să duc o carte până la capăt înainte de a mă apuca de alta, dar am mereu măcar câte o carte de proză scurtă la îndemână, dacă vreau să rup ritmul (în momentul ăsta, Complete Stories de la Clarice Lispector, o minune de care nu mă pot sătura, dar și „Care-i treaba cu homarul?”, colecția de eseuri a lui David Foster Wallace, publicată la Black Button Books).
Cum le alegi
Îmi place randomness-ul. Aleg după titlu, după subiect, după feeling - cred că sunt cărți care merg mână în mână cu anumite momente din viață. Merg mult și pe recomandări, mi-e frică doar de cele personale „sunt sigur/ă c-o să-ți placă asta” pentru că se întâmplă să nu fie așa.
Lumea e de fapt prea mică să mai găsesc ceva care să nu aibă o legătură deja cu altcineva din viața mea, și la fel și cu cărțile. Orice autor nou o să-mi dau seama ori că e autorul preferat al unui autor care îmi place mult, ori că un film care mi-a plăcut enorm era scris de el, ori că-i place tare cuiva drag mie sau mi-l recomandase cineva mai demult dar nu băgasem de seamă.
Îmi place să am impresia că un drum lăturalnic, ca destinul, a adus o carte spre mine la momentul oportun. Altfel, mi se poate întâmpla să nu reușesc s-o termin, vezi mai sus. Ca într-o relație.
Lista din 2018
Am terminat Sub vulcan al lui Lowry, pe care mi-a recomandat-o un prieten și am mai citit Juniper, de Kelley și Thomas French, luată de la PoS în octombrie, Les Parents Terribles de Cocteau, pe care am găsit-o în biblioteca unui atelier de pictură și pe care trebuie să o returnez, Paul Bailey - The Prince’s Boy, luată cadou unui prieten care are același nume ca protagonistul, dar pe care am zis s-o citesc și eu înainte, și Celălalt pe care îl adoram, de Catherine Cusset.
Pe asta din urmă am terminat-o azi pe avion, e povestea scrisă la persoana a doua singular a unui prieten foarte bun al autoarei, care s-a sinucis la scurtă vreme după ce a aflat că este bipolar. Am cunoscut de-a lungul timpului oameni cu diferite tulburări sau boli degenerative și mă interesează foarte tare subiectul și să înțeleg cum poți înțelege mai bine și cum poți fi acolo fără să îți faci și tu rău. Încă nu știu cu ce voi continua, probabil e timpul pentru o tură de poezie.
De ce citești
Pentru că îmi place să ies din mintea mea și să mă întorc acolo cu mai multe decât cu ce plecasem.