Corpul fizic, corpul digitalizat şi corpul “nevăzut”. Negocierea dintre aceste ipostaze prin dans. Conștientizarea relației de putere și limitele controlului. Într-un performance imersiv, realizat de Raluca Ghiță, mișcările, gândurile și impulsurile sale electrice sunt captate și transformate în timp real, creând un ciclu de feedback între corpul fizic și cel virtual.
Pe 1 noiembrie, de la ora 19:00, la CINETic și pe 5 noiembrie, de la 19:30, în cadrul Iridescent Festival, la Centrul Național al Dansului, publicul din București poate asista la un spectacol inedit, care provoacă imaginația și invită publicul să experimenteze granițele fascinante dintre corpul fizic și cel digital. Cyber-Body-Systems face parte din proiectul cu același nume al asociației Marginal, și combină cercetarea științifică și producția artistică pentru a investiga felul în care tehnologia influențează și redefinește realitatea umană și explorează modul în care digitalizarea ne afectează percepțiile și reacțiile la mediile interne și externe.
Folosind senzori EEG și de captare a mișcării, spectacolul transpune dansatoarea într-un peisaj digital dinamic și imprevizibil. În cadrul unei discuții aplicate după performance, vor fi prezentate concluziile unei cercetări extinse, realizate printr-un program bilateral de rezidență artistică.
Raluca Andreea Ghiță este absolventă a UNATC (Coregrafie) și studentă la UNEFS (Kinetoterapie și motricitate specială). În cercetarea sa, explorează mișcarea corpului și impactul tehnologiei asupra acestuia. Model din 2015, Raluca este fascinată de modul în care tehnologia se inspiră din procesele naturale ale corpului uman și integrează mișcarea în creația artistică și terapia fizică.
În rândurile ce urmează, Raluca povestește despre parcursul și dezvoltarea performance-ului din cadrul proiectului Cyber-Body-Systems, derulat pe parcursul acestui an.
Parcursul tău artistic
Pasiunea pentru coregrafie a debutat în copilărie când tot ce făceam era sa organizez spectacole în sufragerie pentru familia mea. Dintotdeauna am avut un sentiment înălțător atunci când dansam şi cream mişcări pe un suport muzical. Coregrafia mi-a fost o pasiune şi un refugiu dinainte să cunosc tehnici şi concepte.
Interesul pentru utilizarea tehnologiei în evaluarea şi cuantificarea aspectelor fizice ale corpului a început odată cu perspectiva kinetoterapiei, pe care am abordat-o într-o continuare a celor însuşite în domeniul coregrafiei. Citeam multe studii despre mişcare şi dans-terapie realizate în diferite patologii, efectuate cu ajutorul aparatului EEG înaintea şi după procesul de mişcare, însă mă interesa mai mult observarea schimbarilor neurofiziologice şi ale beneficiilor dansului din timpul procesului de mişcare, ceea ce am putut explora în acest proiect.
Proiectul Cyber-Bodies-System
Proiectul mi-a fost recomandat de câțiva prieteni care ştiau că sunt interesată atât de partea artistică a corpului uman cât şi de partea „nevăzută”, ştiințifică a acestuia. Astfel, am mers la casting şi am fost tare surprinsă şi bucuroasă când am aflat că am fost selectată, întrucât au fost multe persoane cu potențial în aceste direcții pe care și le propune proiectul.
Procesul coregrafic a fost unul lent, în comparație cu celelalte, partea tehnologică şi partea de neuroştiințe, care au prins contur foarte clar încă de la început. Alături de ele, am înțeles întâi limitările impuse asupra coregrafiei: spațiul, zgomotul, proiecția, delay-urile. Spațiul a fost delimitat de trei senzori de motion capture într-o formă de triunghi echilateral cu latura de 4 m. Un alt lucru a fost casca EEG care, în timpul mişcărilor bruşte şi mai ales celor de schimbare a greutății corpului, înregistra mai multe zgomote de la frecarea senzorilor cu scalpul şi părul, decât activitatea craniană.
Proiecția pe un singur ecran, folosită pentru a structura sub formă de landscape undele craniene, îmi concentra atenția într-un singur plan, iar delay-urile mai mari sau mai mici care surveneau în urma unor mişcări îmi testau toleranța la frustrare. După înțelegerea limitelor, am realizat că nu pot face o coregrafie cu mişcări prestabilite într-un context care de fiecare dată este altul. Undele mele craniene erau altele, deci şi landscape-ul şi muzica, influențate de activitatea mea craniană, ar fi de fiecare dată diferite. Am început să mă concentrez mai mult pe corpul meu în contextul respectiv, decât pe estetica lui. Direcțiile pe care mi le-am dat au fost concentrate mai mult pe partea nevăzută a corpului aflat în mişcare: bătăile inimii, respirația, creşterea presiunii sângelui, mişcarea urechilor, a buzelor, a limbii, a organelor intraabdominale.
Toate acestea mi-au fost instrumente prin care exploram impactul pe care îl aveam sau nu asupra landscape-ului şi al sunetului. Mi-am propus să observ în ce măsură pot controla aceste aspecte. De asemenea, atenția mea era mai mult asupra nevoilor corpului. Când simt nevoia să clipesc sau să casc, cât de mult pot să-mi țin respirația şi când corpul îmi cere aceste lucruri. Anumite idei preluate din studii științifice m-au ajutat mult în înţelegerea mecanismelor neuronale care duc într-o măsură sau alta la controlarea limitelor de care eram responsabilă în acel set up.
Primul a fost ideea de “resting state” şi feluri prin care mă pot relaxa cu ochii închiși şi deschişi, urmărindu-mi respirația şi lăsându-mi mintea să hoinărească. Alte lucruri care m-au ajutat să înţeleg mai bine procesul în care eram şi cum puteam să-l controlez au fost “motor imagery”, “mirroring”, “matching”, propriocepție şi moduri fiziologice prin care îmi puteam controla corpul “nevăzut” (de exemplu: folosirea punctelor de presiune carotidiene pentru scăderea presiunii sanguine). Experimentând un alt context de fiecare dată pe parcursul performance-ului, abordările mele erau diferite. Reutilizam unele lucruri care ştiam din experimentele precedente că funcționează (clipitul şi mişcările bruşte ale corpului realizau mult zgomot de frecare al senzorilor pe unii lobi ai creierului, de exemplu: clipitul acționa asupra senzorilor aflați pe lobul frontal). Pe lângă mecanismele care știam că funcționează, căutam de fiecare dată ceva nou, alte posibilități de a-mi folosi corpul în a controla ce vedeam în proiecție şi sunetul.
Procesul coregrafic a fost şi este în strânsă legătură cu procesul tehnologic. Toți senzorii, fie aflaţi în jurul meu, fie ataşați corpului meu deveneau într-o oarecare măsură precum un corp expandat, extins în tot spațiul. Prima senzație a fost bizară, ca şi cum aş fi fost întoarsă pe dos şi tot corpul meu “nevăzut” era vizibil, moment în care publicul a devenit un martor mai implicat în percepțiile mele. Dezvoltarea procesului, atât coregrafic, cât şi tehnologic a adus performance-ul în punctul în care nu este doar o vizualizare a corpului meu, ci o imersie totală a corpului “văzut” în cel “nevăzut”.
Interacțiunea cu tehnologia
Prin tehnologie cred că înțelegem de multe ori mecanisme, rutină, organizare stabilă, dar prin acest proiect am simțit că nimic din toate acestea nu îşi au locul. Personal, interacțiunea cu tehnologia înseamnă un echilibru dinamic, în continuă schimbare, adaptabilitate. De multe ori tindem să folosim ce ştim că funcționează şi rareori căutăm să descoperim ceva nou. Ca artist este uşor să ai teme prestabilite, un parcurs clar. Este contextul optim în care mă simt în control.
Având o colaborare atât de strânsă cu tehnologia, am realizat de câte lucruri nu sunt, de fapt, eu în control şi cum mă pot adapta acestei frustrări constante când ce fac nu are rezultatul pe care îl aştept sau ce ştiu că funcționează nu este de fiecare dată valabil. În contextul în care am performat, aveam mai multe corpuri: corpul fizic, corpul digitalizat şi corpul “nevăzut”. De multe ori a fost o provocare să le înțeleg şi controlez pe toate, să le îmbin sau să accept pur şi simplu că erau momente în care unul dintre ele era mai “vocal” sau avea mai multe de spus.
Relația dintre fizic și digital, corp, minte și tehnologie
Diferența dintre corpul fizic şi cel digital se află în percepție. Corpul meu se află în fața unei oglinzi digitale, dar creierul se lasă păcălit de faptul că “celălalt eu” reacționează cu întârziere sau deloc. O astfel de relație ne pune față în față cu un proces mai complex de a lua decizii. Aleg să conduc, să mă sincronizez sau să merg independent de corpul digital? Un astfel de proces nu uşurează înțelegerea, ci creează mai multe întrebări, iar arta în acest context furnizează mult mai multe răspunsuri şi posibilități de căutare a răspunsurilor în procesul de înțelegere.
Performance-ul tău
Performance-ul este o reflexie a faptului că nu suntem şi nu avem cum să fim în control în toate aspectele simultan. Avem limitări, dar care ne pot ajuta să ne adaptam mai eficient, probabil pentru a atinge alte limitări şi, aşa mai departe. Cred ca scopul acestor perspective pe care le prezentăm prin acest proiect nu este să arătăm că se pot găsi instrumente prin care să controlăm, ci experiențe prin care să înțelegem contextul şi să ne adaptam eficient la sarcinile pe care urmărim să le rezolvăm. Este o alegere dintre adaptare sau renunțare.
Exercițiu de imaginație: cum ar arăta un astfel de performance peste 100 de ani
Fiind o relație de interdependență între performance şi tehnologia folosită, sunt ferm convinsă că odată cu evoluția tehnologiei, inclusiv performance-ul va căpăta o altă formă. Presupun că interacțiunea dintre corpul fizic şi cel digital va fi mult dezvoltată, în măsura în care, corpul digital nu doar ar prelua corporalitatea şi caracteristicile celui fizic, dar poate ar ajunge la nivelul de a iniția contexte de mişcare pe care corpul fizic nu și le-a însuşit încă, un corp digital care peste 100 de ani ar dezvolta propria memorie kinestezică şi ar contribui la recuperarea prin artă, de exemplu, a celor cu patologii neurologice, care încep să-şi piardă aceste senzații motorii.
Cyber-Body-Systems este un proiect al Marginal, organizație culturală non-profit din România, care urmărește să susțină, să promoveze și să extindă punți între artiști și diverși agenți din alte domenii, cu accent asupra științelor umaniste, respectiv implicațiile științei și tehnologiei în structurile socio-culturale.
Proiectul este coordonat de Claudia Schnugg (Austria, inițiatoare DIGI-Sense în cadrul Institute of Business Informatics - Communications Engineering al Universității Johannes Kepler din Linz) și Andrei Tudose (România, director artistic). Cyber-Body-Systems este rezultatul colaborării dintre artista austriacă Daniela Brill și artiștii români Raluca Ghiță, Cip Făcăeru, Andrei Raicu, cercetătoarea în neuroștiință Alexandra Sofonea, și echipa tehnică formată din Sabin Șerban și Dan Făcăeru. Proiectul a debutat în iunie cu un o sesiune de cercetare deschisă alături de publicul din România, urmată de rezidența din Austria și o instalație performativă work in progress la Linz.
