Rebeca Ulici: Ce este arta mea acum? O variație a unei compulsii creatoare de care sufăr încă

Are un crez și îl respectă, cel puțin acum la început de drum în creație. Artista Rebeca Ulici zice așa: „Fără public, lucrările mele nu au nicio valoare”. Deși fiecare lucrare de artă pe care o aduce în lume are un sens clar pentru ea și apreciază curiozitatea publicului de înțelege ce a vrut să transmită, este deschisă să asculte explicațiile oamenilor care intră în contact cu obiectele ei. Rebeca muncește peste 20 de ore pe zi în atelierul său pentru a-și transforma trăirile, ideile, căutările în piese de artă.

"Putem lua arta ca fiind ceva divin și magic (este, nu mă înțelegeți greșit), dar cred că arta e muncă, foarte multă muncă, disciplină și perseverență. Tot ce știu despre artist este că nu are voie să fie leneș și tot ce știu despre artă e că trebuie să existe", zice Rebeca.

Rebeca Ulici este stabilită în Timișoara. Lucrează predominat în tehnica ceramicii cu aplecare înspre sculptură și serialitate. În lucrările ei se regăsește motivul anatomiei bebelușului, cât și preocuparea ei pentru instalație. Rebeca este unul dintre cei 145 de artiști, arhitecți și designeri care au expus la DIPLOMA Show. Discutăm cu ea despre rutine de creație, frumusețe și comunitatea artiștilor timișoreni.

Din biografie. Capitole ale poveștii tale

Eu sunt din Arad, am 23 de ani și am terminat licența, respectiv masterul, în sculptură și ceramică la Facultatea de Arte și Design din Timișoara. Nu am luat sculptura în serios până în primul an de master, când am descoperit ceramica, și acum lucrez aproape exclusiv în ceramică și, câteodată, în textil. Mă avânt foarte mult și în pictură și poezie, dar încă nu am găsit momentul potrivit ca să las lumea să vadă și partea aceea din mine. Ca om și artist, pot spune că sunt mai retrasă și focusată pe partea de muncă, mai mult decât pe orice altceva.

Câteva capitole care m-au adus pe acest traseu au fost intrarea la un liceu cu profil de artă, unde am cunoscut un profesor care mi-a schimbat atât atitudinea față de artă, cât și traseul vieții. Cred că aceasta este unul dintre cele mai importante lucruri care mi s-au întâmplat în viață, iar, din păcate, domnul profesor Păcurar nu mai este printre noi ca să îi pot mulțumi pentru tot ce a făcut pentru mine. El a fost un pedagog și un ghid pentru mine în puținul timp pe care l-am petrecut împreună în atelierul de sculptură, pe timpul liceului.

Am început să lucrez și prin galerii la începutul masterului; am învățat atâtea lucruri despre ce se întâmplă în spatele scenei. Acest lucru a alterat modul în care mă prezint și îmi prezint arta. Am cunoscut atât de mulți oameni minunați care au fost alături de mine, oferindu-mi sprijin și un loc unde să mă pot întoarce oricând, dacă îmi este greu. Am făcut parte din tabere de creație, expoziții și activități ce țin de artă; acestea au contribuit la formarea mea ca artist, dar și la preocuparea personală pentru literatură și cultură.

Pentru arta mea, cel mai important lucru a fost să învăț să extrag puterea creatoare din tragediile vieții și din toate experiențele acumulate pe parcursul ultimilor ani. Sunt doar la început și încă mai am capitole de completat, dar sper ca toate să fie la fel de minunate ca primele.

Primele amintiri ale conectării cu arta

Mama mea obișnuia să țină cont de cât de repede cresc în înălțime, după cât de sus începeam să desenez pe pereți. De jur împrejur, toți pereții casei erau mâzgăliți și niciun colțișor nu scăpase de determinarea mea feroce de a-mi exprima punctul de vedere (acela că nu îmi plac pereții albi și că am multe de spus). Desenam caietele de teme ale fraților mei, pe oglinzi și pe haine, în farfurii și pe papuci, în special; tot ce îmi venea la mână se transforma într-o manifestare creativă, sub atenta supraveghere a mamei mele, care niciodată nu a obiectat. Îmi aduc aminte, de la o vârstă fragedă, de încurajările profesorilor în direcția artei; un lucru pe care eu nu l-am luat în serios decât după ce am intrat în facultate. Într-un moment, totul a devenit clar: urma să devin artist cu adevărat, iar visul acela ce încolțise în capul meu încă de când eram mică părea tot mai real și mai aproape.

În retrospectivă, pot spune că intensitatea și compulsivitatea cu care fac artă acum se leagă strâns de compulsia manifestată în copilărie, dar și de libertatea pe care am primit-o de la mama, un sprijin care, și în ziua de astăzi, îmi servește ca inspirație. Am fost tot timpul un copil creativ; scriam, dansam sau decoram orice împrejurare, arta a fost cel mai natural lucru ce îmi venea la orice oră în orice împrejurare, și a rămas așa până azi.

Ce este arta mea acum? O variație a unei compulsii creatoare de care sufăr încă, având și un caracter puternic autobiografic. Arta mea sunt eu și ce iubesc sau detest, interesele mele, dar cel mai mult trăirile mele. Nu pot aduce în ființă o lucrare cu o temă pe care nu am trăit-o sau cu care nu am fost strâns legată.

Schimbarea perspectivei asupra artei și rolului artistului

În primul an al facultății, credeam că arta este tehnică, perfecțiune și rigurozitate; credeam că obiectul este principal și respingeam orice tip de artă care nu era clasică, considerând că artistul are oarecare superioritate în ceea ce privește creația și tot felul de idei eronate.

În al doilea an, consideram că obiectul și studiul sunt inutile, că nu asta e sensul artei; totul stă în concept și în crezul artistic, în ceea ce te face să simți. Iar în anul trei m-am dat bătută. Nu mai înțelegeam nimic despre ce sunt arta și artistul. Mă înțepau stereotipuri și idei împrumutate de la alții; eram o persoană gullibilă, dar undeva în naivitatea mea am înțeles că este nevoie de abilități și tehnici, iar conceptul trebuie să se ridice la nivelul abilităților tale și vice versa.

Putem lua arta ca fiind ceva divin și magic (este, nu mă înțelegeți greșit), dar cred că arta e muncă, foarte multă muncă, disciplină și perseverență. Tot ce știu despre artist este că nu are voie să fie leneș și tot ce știu despre artă e că trebuie să existe.

Limbaje de expresie artistică preferate

Ca artist, pot spune că sunt la început, și atunci când ești la început, încă tinzi să te împrăștii peste tot, încercând să atingi un ideal. Încerc să mă mențin pe o linie de plutire care să nu mă facă să mă îndoiesc de integritatea mea artistică. Încerc să combin ceramica cu textilul și, mai nou, am început să caut noi moduri de panotare a lucrărilor. Caut să mă îmbunătățesc tot mai mult tehnic, dar și compozițional; pot spune că am conceptul în buzunar, dar mai trebuie să dobândesc abilități pentru a echivala distanța dintre acestea.

O amprentă personală este motivul anatomiei bebelușului sau a copilului, cu care lucrez de doi ani încoace; am dezvoltat-o după moartea prematură a doi nepoți, dar și în relație cu modul în care relaționez cu frații mei mai mari și oamenii dragi din jurul meu. Încă e ceață când vine vorba de claritatea cu care expediez această anatomie a copilului pentru că, cu cat mă uit mai adânc, cu atât înțeleg mai mult despre mine și ceilalți.

Important pentru un creator la început de drum

Un spațiu unde să te simți în siguranță ca tânăr artist și îndrumare corectă din partea oamenilor cu mai multă experiență. Contează mult și cu ce fel de anturaj alegi să petreci timp. Dar cel mai important lucru, cred că este acceptarea faptului că arta este cea mai importantă parte a vieții artistului și că trebuie luată mai în serios; văd mulți oameni care aspiră spre o carieră în artă, dar refuză să depună efort. Efort, atât; un creator la început de drum trebuie să depună mai mult efort în direcția artei proprii.

Rutine de creație

De când aștept o întrebare de genul acesta.

Păi, acum mi-am schimbat atelierul recent și mi-am dezvoltat o altă rutină față de cea cu care mă obișnuisem în ultimii doi ani. Aceasta constă în prezentarea la atelier de la ora opt și parcurgerea unui tabiet ce se desfășura în acest mod: mă instalez în atelier, analizez ce am de făcut și cota pe ziua de azi, după care merg la un magazin pentru un mic dejun rapid, pe care îl servesc în timp ce primesc un brief din partea colegilor sau a profesorilor. După aceasta, începe munca, care, de obicei, începe la 9 dimineața și se întinde până la 20 seara, cu puține excepții mai devreme.

Lucrez în timp ce mă vizitează prietenii și colegii; câteodată iau prânzul cu ei și mă mai opresc câte o jumătate de oră să mă bucur de prezența lor. Ascult foarte multă muzică și cărți audio în timp ce modelez, dar în rest este muncă continuă.

La finalul zilei, obligatoriu, este curățenia; sunt oameni care se ocupă de asta, dar eu nu plec până nu am curățat mesele și podelele. Oricât de greu este după o zi plină de muncă, este un privilegiu să ai un atelier unde să lucrezi, iar locul trebuie tratat cu respectul pe care îl oferi lucrărilor tale.

Cum s-a schimbat procesul de creație de-a lungul timpului

Procesul este într-o continuă schimbare, de la o serie la alta. Învăț și acumulez atât de multe informații și abilități încât îmi este greu să cred că am pierdut ceva pe drum. Am pierdut nesiguranțele ce dau târcoale tuturor artiștilor; eu sunt norocoasă și pot spune că am lăsat în urmă un bagaj în plus care doar mă încetinea.

Odată cu experiența a venit și rapiditatea cu care lucrez; am reușit să completez peste 60 de lucrări în patru luni, iar în prezent, am lucrat în luna august și septembrie la o nouă serie, unde am completat deja 20 de lucrări. Cred că depinde mult de mentalitate cum abordezi schimbarea în procesul de creație; eu văd doar un progres.

Perioadele de blocaj

Rutina nu mă lasă să mă blochez. Eu sunt un artist care lucrează cu o cotă și după un program bine stabilit. Pățesc să mai obosesc fizic, pentru că tind să mă dedic trup și suflet în orice lucrare, dar în afară de o zi de odihnă și o masă bună, nu prea tind să iau pauze. Și dacă pățesc să pierd elanul, trec la celelalte discipline în care activez—pictură, dans, scris. Cred în puterea „pivotatului” către o altă disciplină, ca artist.

Cât contează felul în care publicul îți interpretează creațiile

Pentru mine, acest aspect este central. Am un crez pe care îl respect cu sfințenie: „Fără public, lucrările mele nu au nicio valoare.” Am scris-o pe un bilețel și l-am lipit deasupra biroului meu de studiu. Lucrările mele prind viață atunci când oameni se simt încurajați să le ofere propriile interpretări. Deși fiecare lucrare are un sens clar pentru mine, nu este o obligație ca toți cei care pășesc în galeria sau atelierul meu să îl înțeleagă pe deplin. Dacă cineva își manifestă interesul față de semnificația pe care o atribui, asta este o adevărată bucurie.

Cred că este crucial ca publicul să aibă curiozitatea de a descoperi ce vrea să transmită artistul, dar la fel de important este să facem accesibilă comunicarea dintre noi. Mie, personal, îmi place să ascult explicațiile și reacțiile vizitatorilor, mai ales atunci când intră în contact cu lucrările mele. Aceste interacțiuni nu doar că îmbogățesc experiența artistică, ci transformă fiecare lucrare într-un dialog viu între mine si privitor.

 „Am curaj să iubesc ceea ce va muri”. Etape de creație

Nu am crezut că această lucrare va ieși din subsolul facultății. Ideea inițială pentru proiectul de disertație era una total diferită și de altă natură. Lucrarea aceasta a început ca un omagiu în opt piese pentru frații și surorile mele mai mari; un gest de consolare în urma răcirii relației noastre odată cu mutarea mea la Timișoara și a tragediilor culese pe drum.

Etapele de lucru pot spune că au fost doar discuțiile mele cu profesorul coordonator, care m-a îndrumat spre crearea unui număr cât mai mare și variat de module, dar în rest a fost o muncă continuă, care câteodată era pe autopilot. Mi-am imortalizat familia, prietenii, concepte și idei trăite recent, dar și modul în care lucrez (mult și în serie). Am pus în aceste module tot ce am cunoscut pe parcursul realizarii acestea. Cred ca dacă aș simți mai puține lucruri despre această lucrare, aș putea să vorbesc mai mult despre ea.

Acest proiect depinde în totalitate de implicarea publicului iar caracteristica imersivă a acesteia face ca proiectul să fie văzut în ansamblu ca o lucrare ce consolideaaza spațiul expozițional. El își schimbă continuu caracterul amplasării în spațiu și se mulează pe specificul spațiului unde este expus.

Am ales sa folosesc cat mai multe tipuri de argilă și gresie, glazuri și texturi dar și trăsături și accesorii; pentru a reda caracterul variat decorativ al acestora.

Ce ai simțit când ai ajuns la final cu acest proiect

Am simțit o tristețe profundă; am lăsat ceva din mine în acel proiect și încă nu îmi pot da seama ce anume. 60 de lucrări în patru luni, sute de ore de muncă și o concluzie ambiguă nu m-au lăsat satisfăcută. Totuși, am învățat să îmi apreciez munca odată ce alți oameni au început să aprecieze proiectul.

Am avut expoziția de final de an împreună cu alți doi artiști, într-o locație diferită de restul proiectelor, ceea ce a fost o binecuvântare—o oportunitate deosebită. Am întâlnit oameni care au venit special ca să vadă lucrările, dar și pe cei care au făcut eforturi pentru a fi prezenți la vernisaje și în timpul expoziției. Experiența a fost atât de pozitivă, încât extinderea expoziției de la două săptămâni la aproape trei luni mi-a arătat că acest proiect nu este doar al meu; de fapt, părea că aparține deja tuturor.

Participarea la Diploma Show 2024

Mă îndrumase un fost participant să aplic; știusem despre edițiile anterioare de la profesori și prieteni. Am observat interesul pe care organizatorii l-au acordat fiecărui artist și cum, de la an la an, festivalul a devenit tot mai important pentru tinerii artiști. Această atenție nu doar că sporește vizibilitatea lucrărilor, dar oferă și oportunități valoroase de networking și colaborare.

Ce spun lucrările de la Diploma Show despre noile generații de creatori

Ca arta este la fel de activă, dacă nu mai mult, ca în generațiile trecute. Și ca tot mai mulți dintre noi avem curajul să spunem și să creăm mai autentic.

Comunitatea artiștilor din Timișoara

Eu am avut norocul să cunosc oameni, artiști, care mi-au fost alături și care m-au primit cu brațele deschise, oferindu-mi doar înțelegere și susținere. În Timișoara, sunt multe spații culturale și toată lumea cunoaște pe toată lumea; există o prietenie și o familiaritate nescrisă care se regăsește peste tot. Mulți dintre noi tindem să oferim o mână de ajutor și suport oricărui artist care are nevoie. Comunitatea este vie și înflorește tot mai mult an de an; este loc pentru toată lumea, iar toți sunt bine primiți.

Frumusețea pentru tine

Când eram copil, frumusețea era părul lung și negru al mamei mele și străzile neasfaltate unde mă jucam; erau prunii cu var de unde furam fructe și părul blond vopsit al surorii mele. În adolescență, frumusețea o defineam timid, prin persoana pe care o plăceam și râsetul prietenilor mei; o vedeam în mâinile muncite ale fratelui meu și în modul în care picurii de apă se prelingeau de pe papucii înnoroiți ai nepotului meu, așezându-se pe podea.

Acum, frumusețea este coroana de flori și buchetul care păzesc mormintele prietenilor mei, o briză răcoroasă într-o zi caniculară și căldura pe care o emană cuptorul de ceramică în timpul iernii. Pentru mine, frumusețea nu este ceva ce pot defini cu certitudine; este peste tot, dacă știi unde să te uiți.