Raluca Hatmanu: M-am născut, pur și simplu, cu dorința de a cunoaște "lumea mare", pe care mult timp doar mi-am imaginat-o pentru că nu ne permiteam să plecăm în vacanțe cu familia

De la prima călătorie pe care și-a organizat-o singură în Thassos la ultima, în care a văzut Nepalul prin ochii unui turist curios, Raluca Hatmanu a trăit câteva experiențe interesante prin lume. După sentimentul acela de libertate absolută, pe care multora ni-l oferă doar călătoriile, fuge și ea, căutând să descopere locuri, culturi diferite de a noastră, oameni și poveștile lor.

Din ultima aventură s-a întors recent, cu multe poze și experiențe neobișnuite trăite. În Nepal a descoperit o lume bizară, unde există armonie în ceea ce, la o primă vedere, pare un univers în care domnește haosul. Ritualurile din templele budiste și hinduse, satele de șerpași, orașele cu trafic fără reguli, festivalurile, imaginile cu oameni desculți, copiii nepalezi care merg la școală au cucerit-o iremediabil. De când a revenit din Nepal, spune că se simte prinsă între lumi.

"Funcționez aici, în spațiul ăsta familiar, dar îmi apar în minte frânturi de scene din cele văzute acolo, visez că sunt din nou în Namche Bazar și nu am curent, îmi amintesc din senin câte un chip, mi se strânge inima când dau de poza unui copiluț care merge la școală, pe ploaie, doar în șlapi", spune Raluca.

Povestim despre călătorii în lumea largă, dar mai ales despre Nepal, cu Raluca Hatmanu, jurnalist, om de comunicare și marketing. Am avut multe curiozități, iar din poveștile ei am aflat printre altele cum trăiesc oamenii acolo, cum este mâncarea nepaleză și cum este zborul cu un avion de mici dimensiuni.

Etape din călătoria ta personală și profesională

La intrarea în stupa budistă Swayambhunath din Kathmandu, numită și Templul Maimuțelor, unde trebuie să fii cu ochii în patru să nu îți smulgă vreo maimuță telefonul din mână, pe un zid cineva a scris cu creta:

Place - Earth
Race - Human
Politics: Freedom
Religion: Humanity
Certification: Not the only proof of Education

E mesajul care m-a atins cel mai mult în această călătorie pentru că exprimă perfect felul în care mă raportez la mine și la ceilalți: sunt un om care nu aparține unui loc anume și care, totuși, se simte "acasă" oriunde se află. Drumul până la atingerea acestei "înțelepciuni" a fost destul de lung. Am crescut înconjurată de povești, la poalele unui deal cu numele Cătălina având propria sa legendă, lângă podgoriile de la Cotnari. Am crescut cu doi bunici pe care îi mai am doar în amintiri, o mamă iubitoare, care s-a descurcat, Dumnezeu știe cum, să aibă grijă de mine și de surorile mele, una mai mică, cealaltă mai mare, și cu convingerea că nu-mi lipsește absolut nimic.

Ca să-l parafrazez pe Jep Gambardella din "La grande bellezza", când eram mică, mirosul preferat era cel al caselor vechi și abandonate, în care mă strecuram sperând că voi găsi ceva - o scrisoare, o vedere, o poză alb-negru - pretext ca să-mi închipui povestea oamenilor care locuiseră acolo. În zonă existau o cetate dacică și ruinele unui conac ce a aparținut familiei cronicarului Grigore Ureche care nu au scăpat de explorările mele curioase. Cu visul de a deveni arheolog, am fost pe punctul de a mă înscrie la Facultatea de Istorie, către care mă încuraja și mama, profesoară de română, care mă vedea potrivită la catedră, nu scormonind printre tranșee arheologice. Însă, cu puțin timp înainte de admitere, m-am răzgândit: de fapt, voiam să fiu prezentă unde se întâmpla vreun eveniment important și să povestesc despre el. Am ajuns la Litere, la Departamentul Jurnalistică și Științele Comunicării de la "Al.I. Cuza" și nu regret nicio secundă decizia luată. Am iubit și iubesc meseria asta, chiar dacă astăzi nu o mai practic cu normă întreagă. Mai scriu când și când, pentru că încă mai cred în puterea cuvintelor de a urni ceva în oameni și poate și în societate.

Imediat după facultate, m-am mutat la București, orașul care a devenit un alt "acasă", locul în care mi-am găsit o a doua familie la Europa FM, radioul la care am lucrat mulți ani. Însă, când am simțit că încep să mă strângă locul și rolul pe care le aveam, am decis să renunț la radio și m-am convertit în om de comunicare, a doua mea specializare, și de marketing. M-am îndreptat spre un alt domeniu în care mă simt ca peștele în apă - turismul - și am fost director de marketing la Christian Tour. În prezent, am această poziție la Litoralulromanesc.ro, bookingul litoralului nostru. Fiecare din aceste ipostaze a fost și este o călătorie în sine, din care învăț în fiecare zi câte ceva despre mine și despre ceilalți.

Pasiunea pentru călătorie

E ceva în mine care tânjește după sentimentul de libertate absolută pe care mi-l oferă doar călătoriile. Nimic nu se compară cu această libertate de a descoperi, de a interacționa cu oameni noi, de a le afla poveștile, de a-i înțelege. Evident că nu am conștientizat acest lucru de la primele călătorii, care erau, de fapt, excursii cu clasa la Humulești, la Cetatea Neamțului sau la Voroneț, însă chiar de atunci țin minte că puteam să îndur orice - răul de autocar (și în ce hal miroseau autocarele alea!), cazările prin cămine etc. - ca să ajung să văd veranda pe care a stat ultima dată Veronica Micle sau locul de unde, se zice, a tras Ștefan cel Mare cu arcul ca să stabilească fundația viitoarei Mănăstiri Putna.

M-am născut, pur și simplu, cu dorința de a cunoaște "lumea mare", pe care mult timp doar mi-am imaginat-o pentru că nu ne permiteam să plecăm în vacanțe cu familia. Marea am văzut-o prima dată prin liceu, când am ajuns într-o excursie la Sulina, unde am dormit într-un internat plin de țânțari și molii. Dar cui îi păsa? Aveam sare de mare pe piele prima oară în viață și asta era mai important decât orice altceva. Cu avionul am zburat prima dată când mă mutasem deja în București; până la Praga am stat cu nasul lipit de geam. Îmi vine să râd acum, când privesc retrospectiv, și îmi dau seama că am reușit să recuperez destul de frumușel acest start tardiv. :)

Prima călătorie memorabilă pe care ți-ai organizat-o

Ca să arunc puțin penibil asupră-mi, o să povestesc că prima călătorie pe care mi-am organizat-o singură a fost un splendid fiasco. Nu din cauza destinației, ci a contextului. Îmi plăcea de un prieten cu care petreceam destul de mult timp: mergeam la teatre, adormeam la cinema la aceleași filme, împărtășeam pasiunea pentru clădiri vechi și povești de altădată. Însă, după cum ziceam, eram doar prieteni. Eu, prea timidă ca să recunosc vreodată ceva, el, în fine, am aflat mai târziu explicația... Am plănuit să mergem împreună în Grecia. Niciunul dintre noi nu avea mașină, așa că ne-am luat bilete la un autocar care făcea ruta București-Thassos, am găsit o vilă fără pretenții, dar aflată pe malul mării. Totul a costat aproximativ 100 de euro, perfect pentru salariul meu de jurnalist la început de drum, care trăia cu spaima că nu avea niciodată suficienți bani pentru chiria în București. Grecia, cum o știe toată lumea, a fost minunată.

Pe atunci, Thassos nu era încă "pământ românesc". În primele zile, am explorat insula în doi, nu am ratat nicio plajă, tavernă sau biserică. Dar apoi amicul meu m-a informat că urmează să ni se alăture un bun prieten de-ai lui, care și-a luat concediu ca să vină special în Grecia înainte de nunta pe care o avea programată în toamnă. Un fel de party de "adio, burlăcie". Din momentul sosirii acelui prieten, am cam rămas singură să explorez plajele insulei pentru că amicul meu pur și simplu se evaporase. Se mutase cu lucrurile din vila în care stătea în hotelul în care era cazat prietenul prietenului. Deci, așteptările mele când am plecat în călătorie erau legate de împlinirea unei povești de dragoste. S-au împlinit, dar nu eu am fost protagonista. :)) De atunci am mai ajuns o singură dată în Thassos: într-un început de decembrie, când am împărțit ulițele satelor cu pisicile locului.

Cea mai frumoasă călătorie pe care ai făcut-o până acum

Cuba, Cuba, Cuba! De trei ori Cuba. Acum mulți ani, am făcut un interviu cu patronul unei agenții de turism care mi-a povestit cum e în Cuba și a concluzionat: "Un loc merită să fie vizitat înainte de a se deschide primul McDonald's". Mi-a rămas în minte această frază, plus toate istoriile pe care mi le-a spus despre Cuba. Apoi, am văzut un documentar despre Buena Vista Social Club, în care apar toate vedetele grupului muzical, dintre care unele nu mai sunt printre noi: Compay Segundo, Rubén González și Ibrahim Ferrer. Mi-am dorit și mai mult să ajung în locul în care au trăit și au creat acești oameni și să le cunosc cultura.

Mi-am organizat singură întreaga aventură în Cuba, care a durat vreo două săptămâni și în care am călătorit din Havana până în ruralul Vinales, recunoscut pentru plantațiile de tutun și livezile de mango, în artisticul Trinidad, oraș aflat în patrimoniul UNESCO, și în Cienfuegos, care mai păstrează în arhitectura clădirilor moștenirea franceză.

Nu au lipsit provocările, evident. Cuba este o țară în continuare extrem de izolată, prinsă între trecutul său comunist și încercările timide de a-și deschide porțile către lumea largă. M-am confruntat cu situații care nu îmi erau deloc familiare ca de exemplu lipsa hârtiei igienice, rafturile goale ale magazinelor, supermarketurile doar pentru turiști pentru că oricum cubanezii nu își permit să cumpere mare lucru, piața neagră a valutiștilor care te întreabă la fiecare colț de stradă "change money?", sacul de bancnote, literalmente, pe care l-am primit de la gazda din Havana pe cele câteva sute de dolari schimbate, Muzeul Ciocolatei fără ciocolată, cozile pentru rația de pâine, ulei sau orez, șpaga pe care am dat-o (prima dată în viața mea) ca să îmi cumpăr sim-card... Cubanezii trăiesc extrem de greu, dar, paradoxal, nu am întâlnit oameni cu o mai mare poftă de viață. În Cuba ai mereu coloană sonoră, salsa se aude pe străzi, din blocuri aproape ruină, de la terase. Salsa și romul - cred că asta e rețeta fericirii cubanezilor. :)

Chiar și după aproape doi ani de la această aventură, încă mai simt că Havana este locul în care mi-ar plăcea să trăiesc măcar un timp și să scriu, să fiu un Hemingway feminin, fără, însă, talentul și ficatul lui. :))

Și nu, nu există încă niciun McDonald's în Cuba.

Ce trebuie să aibă o destinație pentru fi sigură că acolo găsești experiențele potrivite pentru tine

Spun ce nu ar trebui să aibă o destinație ca să fie pe placul meu: McDonalds'. :)) Glumesc, dar doar pe jumătate, pentru că îmi plac locurile autentice, în care nu găsesc mai nimic din ce există acasă, în care mă minunez la fiecare pas de ceea ce văd, aud, simt, gust, miros. Cu cât e totul mai inedit, cu atât mai împlinită mă simt în ipostaza de călătoare. Și nu fug nici de ritualuri ale căror scene mă urmăresc apoi zile și nopți în șir, așa cum au fost incinerările de la Templul Pashupati din Kathmandu, nici de dormitul la cort dacă asta e singura cale prin care pot să văd răsăritul de pe Kilimanjaro, nici de mersul singură, pe un hârb de motor, printre plantații de bananieri în Columbia, dacă doar așa pot vizita casa în care a crescut Gabriel Garcia Marquez. Pe scurt, destinații autentice, care au o semnificație pentru mine prin prisma lecturilor sau a personajelor care mă inspiră.

La polul opus, se află locurile artificiale, în care ego-urile unora cu prea mulți bani se iau la întrecere ca să construiască cea mai înaltă clădire, cea mai mare grădină botanică, cea mai lungă pistă de ski etc., însă care pentru mine sunt recorduri găunoase și nimic mai mult. Exemplul cel mai clar este Dubai. Când am revenit din Nepal, am avut o escală de șapte ore în Dubai; în mod normal, aș fi profitat de acest timp ca să vizitez un loc nou, dar pentru că Dubai mă atrage mult mai puțin decât o comună oarecare din Moldova, am preferat să stau în aeroport și să citesc.

Procesul de documentare, înainte de o nouă călătorie

E ca mersul pe un pod șubred pentru că încerc să găsesc un echilibru între a cunoaște dinainte lucruri esențiale, de ordin practic - cum ar fi care e moneda națională, câți bani să schimb, unde găsesc și dacă găsesc cartelă telefonică ca să pot comunica cu familia cât sunt plecată - și a nu citi prea multe ca să mă las surprinsă de tot ceea ce descopăr la destinație. Trebuie să recunosc că uneori, în cazul meu, ignorance is blessing; de pildă, dacă m-aș fi uitat la documentare înainte de  ascensiunea pe Muntele Kilimanjaro, cu ai săi aproape 6.000 metri, m-aș fi speriat și aș fi dat înapoi. Dar așa, în neștiința mea, mi-am zis că dacă pot să alerg un semimaraton, pot să urc lejer și un aproape șasemiar, fără să conștientizez că nimic nu pregătește corpul pentru lipsa de oxigen și stările de amețeală, oboseală, vomă, nervozitate pe care le dă. Plus dorința de a abandona totul și a pune capăt chinului.

Totuși, documentarea e sfântă și te salvează din situații care pot deveni cu adevărat problematice la destinație. De exemplu, înainte de a pleca în China, am realizat că Google, la fel ca orice altceva realizat de gigantul american, este interzis în țara asiatică. Acest lucru făcea imposibilă orice căutare de informații pe Google, atât de firească în viața de zi cu zi, sau orientarea în spațiile largi și uneori haotice din China cu Google Maps. Datorită documentării, am instalat aplicația chinezească AliPay, fără de care nu aș fi putut să fac vreo plată la fața locului. Cu cash se achită în foarte puține locuri, inclusiv la toaletele publice se plătește cu telefonul, iar această aplicație m-a ajutat, între altele, să traduc texte din chineză sau să conversez la nivel basic cu localnicii.

Tot la documentare intră și faptul că mereu caut să aflu care sunt sensibilitățile oamenilor în țara pe care urmează să o vizitez. Din neștiință, riști să îi lezezi doar pentru că nu te apleci în fața statuii lui Buddha sau pentru că vrei să mângâi pe cap un copil. Caut mereu câteva informații despre obiceiuri și credințe și, pe cât posibil, cum se spune "bună ziua" și "mulțumesc" în limba țării pe care o vizitez.

Ultima aventură: Nepal. De ce ai vrut să vezi țara asta

Nepal este o destinație populară mai ales în rândul alpiniștilor, inclusiv români, atrași de traseele din Himalaya, unii chiar cu ambiția de a cuceri Everestul. Altfel, Nepal nu e neapărat o țară aflată pe radarul multor turiști străini. Nu e ca Bali, unde turistul occidental se caută pe sine în retreat-uri, și nici nu e vreo stațiune thailandeză, potrivită pentru vacanțele cu familia. Nepal e o destinație mai degrabă pentru aventurieri, pentru oameni interesați de o cultură diferită și de cutume care nu au nimic în comun cu lumea vestică.

Pe de altă parte, orașele și satele nepaleze sunt extrem de fotogenice, sunt perfecte pentru amatorii de street photography, așa ca mine, care am fost cu un grup de fotografi într-o tură foto.

Însă, dincolo de peisaje, mâncare, atracții și orice altceva mai mișcă turistul din locșorul lui confortabil de acasă, pe mine mă interesează un loc și din punct de vedere social, politic, economic. Cu alte cuvinte, vreau să știu cât mai mult din cum trăiesc localnicii, cum merg la școală, ce drepturi au femeile, de ce nu au drumuri dacă nu au, dacă există corupție, cum sunt guvernați, în cine cred și la ce zei se închină. În plus, în ceea ce privește Nepalul, îmi doream să înțeleg mai bine locul căruia îi spun "acasă" miile de muncitori străini, uneori invizibili, care ne fac nouă, românilor, viața mai ușoară, fie că ne aduc pizza la birou sau spală vasele în cafenele.

Ce știai înainte de a pleca. Temerile cu care ai pornit la drum

Acum, după cele aproape trei săptămâni petrecute în Nepal, îmi dau seamă că am plecat de acasă știind extrem de puține lucruri despre această țară. Sigur, cunoșteam cadrul general, ca la o lecție de geografie: că Nepal se află, aproape sufocat, între uriașa Indie și Tibetul luat în stăpânire de și mai uriașa Chină, că prețurile sunt mult mai mici decât la noi, că nivelul șomajului e mare, că economia se bazează în mare parte pe agricultură, orezul fiind principala cereală pe care o cultivă, și pe turism, mai ales pe turiștii care fac expediții în Himalaya. Dar când ajungi în Nepal ți se deschide o lume la care nu te aștepți și pentru care nu te pregătește nimic, nici măcar vreo vizită anterioară într-o altă țară asiatică. În primă fază, e destul de greu să te integrezi în acest univers, în care totul pare răsturnat. De pildă, e o adevărată aventură să traversezi strada într-un trafic haotic, în care nu există treceri de pietoni, semafoare sau reguli, iar claxoanele se aud încontinuu. Mai întâi, te concentrezi pe unde calci și simți nevoia să cauți în geantă o mască să-ți protejezi plămânii de poluarea din Kathmandu. Dar apoi, pe măsură ce îți deschizi ochii, începi să vezi și alte lucruri: ritualurile din templele budiste și hindu, festivalurile pline de culoare și muzică, imaginile cu oameni desculți care dorm înghesuiți în câte o firidă, scenele de familie cu oameni care gătesc, (se) spală, își îngrijesc copiii, la care privești ca la televizor, bazarurile cu rochii în culori aprinse și conduri țesuți, bărbații care încearcă să-ți vândă șaluri din cașmir care nu-s din cașmir, zâmbetul unei doamne ridate care coace porumb pe o plită și îți întinde unul, bărbații care conduc ricșe strânși în jurul unei mese de șah în pauza dintre două curse. Nepalul este atât de plin de viață și există atât de multă armonie în ceea ce pare inițial dizarmonie încât te cucerește treptat. Iar la asta cu siguranță nu m-am așteptat.

Cât despre temeri, nu am plecat cu vreo temere, cum nu am plecat cu prejudecăți.

Instagram vs reality. Ce te-a surprins cel mai mult

Cred că am văzut toți în online poze cu acei călugări saddhu din religia hindu, asceți care arată foarte pitoresc cu desene pictate pe față și haine colorate. Ei bine, am fost puțin dezamăgită să aflu că acești saddhu, ușor de găsit în zona templelor hinduiste, se așază frumos la poză dacă primesc bani. Ceva din acest "obicei" care, din punctul meu de vedere, încalcă principiul esențial al fotografiei de stradă și anume spontaneitatea, m-a făcut să nu am nicio poză cu saddhu în aparatul foto, oricât de spectaculoși ar fi ca apariție.

Pe de altă parte, ce m-a surprins foarte mult a fost cu câtă atenție și dedicare își îngrijesc șerpașii satele. Șerpa, care este o castă în Nepal, este formată din oamenii care locuiesc în zonele montane. Sunt obișnuiți cu greul, cară în spate provizii pe distanțe lungi, trăiesc din puținul pe care li-l oferă agricultura și din turism. În toate satele străbătute din orașul Lukla, poarta de intrare spre Everest, până în Namche Bazar, ultima stație a alpiniștilor înainte de ascensiunea pe munte, pe o distanță de 20 km, am văzut foarte mulți localnici care spălau până și pietrele de pe alei, nu doar din fața casei, după fiecare ploaie. Totul este extrem de curat și îngrijit și nu există casă fără flori la ferestre sau în curte. Atenția aceasta pentru micile detalii m-a impresionat foarte mult.

Nu m-am putut obișnui cu mirosul de naftalină întâlnit în toate toaletele din Nepal, pe care ei o folosesc ca dezinfectant.

Localnicii

E paradoxal cum oameni atât de săraci sau care au atât de puține după criteriile noastre, europene, pot arăta atât de mulțumiți de viețile lor. Este ceea ce am observat la fiecare interacțiune cu nepalezii. Sunt multe imagini și scene cu care m-am întors în minte. Am realizat pe parcursul celor aproape trei săptămâni, cât am fost acolo, că Nepal nu e ca alte destinații, în care mergi ca să te minunezi de arhitectura clădirilor sau să explorezi nu știu ce muzee, în Nepal oamenii sunt cei care contează și care te fac să te simți atât de bine. Sunt primitori, zâmbitori, dornici să ajute dacă te văd în impas și curioși să intre în vorbă - la asta contribuie și faptul că engleza se vorbește bine, pe scară largă, inclusiv copiii foarte mici știu să spună câteva cuvinte în engleză pentru că multe școli sunt cu predare în această limbă. Ți se spune "Namaste" și "Welcome to Nepal" la fiecare pas, mai ales în sate.

Întâmplări mai puțin obișnuite prin care ai trecut

Au fost, evident, și întâmplări care m-au lăsat cu gura căscată. De exemplu, într-una din zile, am urcat într-un taxi - a propos, se negociază orice tarif, mai ales cu taximetriștii - și pe la jumătatea cursei, omul a oprit, pur și simplu, lângă ceea ce părea să fie un service auto, și a anunțat că "I need to pee". "Ăăăă, ok", am spus, gândindu-mă că asta a fost prima dată în viață când mi s-a întâmplat așa ceva.

O altă întâmplare: în hotelul din Namche Bazar, în munți, trebuia să plătești pentru un duș cu apă caldă. M-am bucurat că exista posibilitatea asta, așa că am cerut să mi se arate unde e dușul. Gazda, o doamna îmbrăcată cu costum tradițional tibetan și trăsături tibetane, m-a condus la subsol, am ajuns pe un hol întunecat, blocat de cutii cu cartofi și materiale de construcție. A descuiat ușa unei camere care avea și baie proprie, a dat drumul la robinet și a plecat spunând doar să am grijă pentru că e fierbinte. Nu a precizat, însă, că robinetul de apă rece nu merge. A fost cel mai scurt și mai fierbinte duș din viața mea.

O parte din frumusețea zilelor de trekking i se datorează ghidului pe care l-am avut, Prakash, care m-a ajutat să înțeleg mai bine cum funcționează societatea nepaleză. Cred că cel mai mare șoc a fost să aflu că, în continuare, căsătoriile sunt aranjate de părinți, el însuși fiind informat la telefon de părinții lui, în timp ce se afla la muncă în străinătate, că trebuie să se întoarcă acasă pentru propria nuntă. Curios lucru: au trecut trei ani de atunci, are o fetiță de un an și ceva și spune că își iubește soția; se pare că părinții au știut exact ce i se potrivește.

Energia locului

Cred că e foarte important să mergi în Nepal cu mintea și sufletul deschise și să accepți, pur și simplu, ceea ce se întâmplă în jurul tău. Altfel, nu prea ai cum să înțelegi și să simți vibe-ul nepalez. Și din tot ce am povestit anterior reiese cât de mult mi-a plăcut acest loc în care îmi doresc să mă întorc. Nu știu când, peste 5, peste 10 ani, poate data viitoare ajung și la basecamp dacă mă ambiționez un pic, dar cert este că abia am gustat din această destinație și nu mi-a ajuns. Nepalul e ca mâncarea lor: very spicy. Îți place sau nu îți place. Sincer, nu cred că există cale de mijloc, cum nu cred că e genul de loc în care se poate face turism de masă, pentru că nu este pentru turism de masă.

Cel mai mult mi-a plăcut interacțiunea cu oamenii și, mai ales, cu copiii. Am fost impresionată de cât de frumoși sunt, de cât de îngrijiți sunt elevii, cum sunt trimiși la școală, cum arată școlile lor, chiar dacă multe, mai ales în zonele rurale, se confruntă cu lipsa materialelor didactice ori a altor resurse.

Nu e ceva ce să nu-mi fi plăcut, mai ales că nici nu am tendința de a mă concentra pe astfel de lucruri. Poate că m-am întors puțin dezamăgită că, din cauza norilor, nu am putut să zăresc Everestul de lângă Namche Bazar, așa cum ne-am dorit toți. Însă, acestea sunt lucruri care nu pot fi controlate de noi, așa că sentimentul de dezamăgire nu ajută la nimic.

Locurile care ți-au plăcut cel mai mult. Ce te-a uimit. Ce ți-ai luat din experiențele acelea

De departe, cea mai tare experiență trăită în Nepal a fost zborul cu un avion de mici dimensiuni din Kathmandu spre Lukla, un avion pe care grupul nostru l-a ocupat aproape în totalitate și în care stewardesa trebuia să stea aplecată ca să ne facă instructajul de zbor, iar spațiul dintre pasageri și cockpit era delimitat de o perdeluță. Amuzant a fost că pe boarding pass nu era trecut un loc anume, ci doar mențiunea "any".

La întreaga aventură plină de adrenalină s-a adăugat și faptul că am aterizat (și câteva zile mai târziu, decolat) pe unul dintre cele mai periculoase aeroporturi din lume, cu o pistă ce măsoară puțin peste 500 de metri. Aeroportul a fost construit la inițiativa lui Sir Edmund Hillary, primul om care a ajuns pe vârful Everestului, alături de șerpașul Tenzing Norgay, iar inițial pista era de pământ. Zborul este autorizat doar dacă cerul e senin, pentru că e nevoie de o vizibilitate foarte bună dat fiind că aparatul zboară printre munți. Însă, toată această nebunie, pulsul care crește și tot crește pe măsură ce aparatul se desprinde de sol, merită din plin. Am avut ocazia să văd Everestul prin geamul pilotului, iar senzația e unică. E una dintre amintirile cele mai puternice cu care m-am întors acasă.

Pe de altă parte, cred că am menționat deja cât de mult mi-au plăcut satele de șerpași, liniștea incredibilă în totală opoziție cu agitatul Kathmandu, oamenii pe care i-am întâlnit: de exemplu, ne-am așezat la întâmplare la o terasă, am cerut un ceai de ghimbir, iar doamna de acolo, care se chinuia să bată niște cuie într-un panou pe care scrisese numele localului, ne-a anunțat că nu are ghimbir, dar ne pregătește un ceai cu mentă proaspătă din grădina ei. Și a fost excelent!

M-am simțit extraordinar și în Kathmandu, oraș al templelor, al nebuniei în trafic, al restaurantelor cu muzică live și localnici care intră în vorbă cu tine, te cheamă la masa lor și, până la finalul serii, se transformă în prieteni.

Un alt loc în care m-aș mai întoarce este orașul Bhaktapur, capitala culturală a Nepalului, unde am descoperit-o pe "Monalisa" lor. Se numește "Peacock window", o operă de artă din lemn, datând din secolul al XV-lea, care a avut de suferit, la fel ca restul orașului, în urma cutremurului devastator din 2015. E un orășel mic și artistic, cu numeroase ateliere de olărit - acesta fiind unul dintre meșteșugurile străvechi -, cu ateliere de pictat mandale și calendare cu ochii lui Buddha și numeroase temple în formă de pagodă, aici, în Bhaktapur, luând naștere acest stil arhitectural care a fost împrumutat de chinezi.

Mâncarea nepaleză

Ca să încep cu concluzia, de când am revenit din Nepal, nu știu ce să mai mănânc și mi-este dor de restaurantul Mitho din Kathmandu, o afacere de familie, unde am găsit cel mai bun tofu cu curry din Nepal. După toate aromele și condimentele nepaleze, mi se pare că orice aș pune în farfurie e fad, parcă aș mânca niște cartoane. Mâncarea nepaleză este puternic influențată de cea indiană. Curry este nelipsit, la fel și ardeiul iute sau ghimbirul, ceea ce o face foarte picantă. Chiar și variantele "nepicante", pentru turiști, sunt tot picante. O bucurie pentru oameni ca mine, care nu au o problemă cu mâncarea spicy. În plus, e un paradis pentru vegetarieni, orice fel de mâncare având și variantă veggie. Cred că am încercat tot ce se putea încerca din bucătăria lor și pot declara că este țara care mi-a satisfăcut cel mai mult papilele gustative. Sigur, nu am avut curaj să mănânc pește; în definitiv, e o țară fără ieșire la mare, iar peștele nu ar putea fi pescuit decât din râuri, care, în religia hindu, sunt folosite și pentru ultima îmbăiere a morților și împrăștierea cenușii după incinerare.

Ce îi lipsește bucătăriei nepaleze este desertul; se mulțumesc cu fructe și miere și nu obișnuiesc să mănânce zahăr, iar în majoritatea restaurantelor puținele opțiuni de desert sunt după rețete occidentale: brownie sau plăcintă cu mere.

La capitolul băuturi, în multe locuri se bea ness în loc de cafea, deși în Kathmandu am găsit și cafenele cu cafea de specialitate - de Himalaya - foarte bună. Localnicii preferă ceaiul: ceai masala sau de ghimbir. Există și alcool, inclusiv câteva branduri locale de bere precum Gorkha sau Sherpa Beer, însă sunt foarte scumpe, chiar și pentru turiștii străini. O bere poate fi mai scumpă decât un prânz copios din cauza taxelor mari pe alcool.

Costurile unei călătorii în Nepal

Cel mai dificil lucru e să găsești bilete de avion spre Kathmandu la prețuri accesibile, însă nu imposibil, evident. Varianta de zbor pe care am mers eu a fost cu plecare din Belgrad și o escală în Dubai, ceea ce a însemnat un zbor foarte echilibrat: aproximativ 5 ore până în Dubai și încă tot atâtea din Dubai în Kathmandu. Cazările sunt ieftine; de exemplu, în satele de șerpași, camera dublă poate fi rezervată și cu 9-10 dolari pe noapte. Mâncarea e și mai ieftină: un prânz copios costă cam 20 de lei în centrul capitalei. În schimb, e foarte scump zborul intern din Kathmandu spre Lukla, dus-întors costă în jur de 400 de dolari, dar e mare păcat să ajungi în Nepal și să nu încerci experiența această plină de adrenalină, care îți oferă și șansa de a vedea din avion Everestul.

Cum te-ai întors din experiența asta

Orice călătorie lasă o amprentă asupra mea, dar în ceea ce privește Nepalul e foarte ciudat că, de când am revenit, mă simt prinsă între lumi. Funcționez aici, în spațiul ăsta familiar, dar îmi apar în minte frânturi de scene din cele văzute acolo, visez că sunt din nou în Namche Bazar și nu am curent, îmi amintesc din senin câte un chip, mi se strânge inima când dau de poza unui copiluț care merge la școală, pe ploaie, doar în șlapi, le răspund pe Instagram celor cu care m-am împrietenit.

Pe de altă parte, mai în glumă, mai în serios, mă bucur și mai mult că pot să fac oricând un duș cald (nu fierbinte), că pot să traversez strada fără să fac slalom printre mașini și motociclete, că nu stau cu grija viiturilor dacă plouă prea tare, așa cum s-a întâmplat în Parcul Național Sagarmatha (cum îi spun nepalezii Everestului).

Însă, cel mai greu e să mă reobișnuiesc cu lipsa zâmbetelor pe chipurile oamenilor, pe care nepalezii le oferă cu atât de multă generozitate.