[Obsesii part-time] Ștefania Oancea: Am trăit sentimentul de libertate pe care nu îl poți avea decât depășindu-ți propriile limite, făcând exact ceea ce îți place, fără nicio așteptare și niciun plan

Când cazi, te ridici, te scuturi și te urci din nou în șa. Asta a învățat-o cel mai important echitația pe Ștefania Oancea, Communication Manager la Rogalski Damaschin. Ștefania vede în comunicare o oportunitate de a-și hrăni curiozitatea și nevoia de a înțelege perspective noi dintr-o varietate de domenii și industrii. În timpul liber, echitația îi dă un sentiment de libertate, dar este și cel mai bun antrenament pentru atenție și pentru a fi în prezent. 

"Fiecare experiență mă ajută să mă cunosc un pic mai bine, să-mi cunosc limitele și să aflu ce-mi aprinde imaginația sau îmi face inima să bată mai tare. Însă de departe, echitația m-a învățat cele mai multe lucruri despre mine", spune Ștefania. 

De ce a ales comunicarea, cum a descoperit echitația și care au fost cele mai importante descoperiri până acum, povestește Ștefania mai multe în rândurile de mai jos: 

Comunicarea 

Comunicarea este o meserie de vocație, o lentilă specială prin care privim viața de zi cu zi. Când ai primit un brief nou, nu poți opri mintea să zboare la ce ai de făcut atunci când închizi laptopul. Inspirația și ideile vin și după 6 p.m., poate chiar mai mult și mai bine, iar asta vine cu plusuri și minusuri.

Dar adevărul este că pauza adevărată este mai mult decât necesară pentru a veni cu idei proaspete, creative, pasiune și curiozitate pentru ceea ce faci, atât de importantă mai ales când lucrezi timp îndelungat pentru un singur brand. Pentru mine, ceea ce dă volumul gândurilor la minim și-mi dă un reset adevărat, este călăria.

Un sentiment de libertate

Prima dată am încălecat în copilărie, într-un mod neașteptat și exact așa cum nu ar trebui. Într-o vacanță de vară băteam câmpurile pe biciclete cu o gașcă de copii, când ne-am întâlnit cu doi prieteni mai mari, călare. Dintr-una în alta, am schimbat bicicleta pe cal. Calul primește o palmă pe fund și uite așa mă trezesc călare fără șa, fără instruire, fără tocă. Inconștiența copilăriei m-a ajutat să mă mențin pe cal și să afișez un zâmbet larg pe față. Asta este tot ce îmi aduc aminte pe lângă sentimentul de libertate și promisiunea că într-o zi o să mai fac asta o dată, dar de-adevăratelea și pe îndelete, orice ar fi fost pentru mine atunci de-adevăratelea.

Ce a urmat

Acel „într-o zi” a venit peste mai bine de 20 de ani. De data asta aveam tocă, șa și cel mai important, un instructor, iar prima lecție de călărie au fost două pentru că nu voiam să mă mai dau jos de pe cal. Cu o nouă conștientizare a mușchilor umani și a dificultății a ceea ce mi-am propus, a urmat o perioadă lungă de întâlniri aproape săptămânale cu calul. Prima ieșire la galop, la câmp – recompensa după lecțiile disciplinate din manej, a fost una dintre cele mai mari satisfacții pe care le-am trăit vreodată. Am trăit sentimentul de libertate pe care nu îl poți avea decât depășindu-ți propriile limite, făcând exact ceea ce îți place, fără nicio așteptare și niciun plan.

Descoperiri

Pentru mine, echitația este cel mai bun antrenament pentru atenție și pentru a fi în prezent. Nu pot rămâne cu mintea agățată în altă parte pentru că trebuie să fiu mereu atentă la cal, la postura mea și la direcția în care vreau să-mi conduc calul.

Când calul nu mă ascultă, nu pot interpreta lucrurile altfel decât că fie nu sunt atentă, fie am corpul încordat, nu mai am poziția corectă sau îi dau comenzi contradictorii. Când sunt încordată, la finalul ședinței de călărie mă doare tot. Dacă sunt prea dură cu el, opune rezistență. Dacă sunt lipsită de energie și de fermitate, preia controlul. Dacă nu îl conduc corect, nu ajung unde doresc. Trebuie să rămân conștientă și să exercit un control ferm dar relaxat. De aceea, trebuie să revin mereu cu atenția la mine și la acțiunile mele și să-mi asum responsabilitatea pentru contribuția mea în dinamica dintre noi.

Sigur că fiecare experiență mă ajută să mă cunosc un pic mai bine, să-mi cunosc limitele și să aflu ce-mi aprinde imaginația sau îmi face inima să bată mai tare. Însă de departe, echitația m-a învățat cele mai multe lucruri despre mine, inclusiv, când m-am învârtit de două ori în aer până am aterizat întinsă perfect pe spate. M-am ridicat, m-am scuturat, am urcat din nou în șa pentru că nu-i așa, în viață mai iei și câte o căzătură.