[Creativitatea de zi cu zi] Cristina Alexandrescu: Nu cred în inspirație, cred în exercițiu. Nu cred în talent ca un dat, cred în exersarea unor abilități și înclinații înnăscute

Cristina Alexandrescu a privit mult timp creativitatea prin lentila perfecționismului și asta nu a ajutat. Din acest motiv a durat aproape 10 ani până s-a hotărât să publice primul ei volum de poezie. Cristina este poetă, Marketing Specialist Cărturești și Features Editor GLAMOUR. Jonglează cu mai multe roluri, dar aceste exerciții de echilibristică o ajută să iasă din rutină. 

"E important „să-ți găsești vocea”, dar e ideal să-ți găsești mai multe voci și să știi să le alternezi cu agilitate. Pentru mine, creativitatea e și mișcare. Cât timp există mobilitate, mă simt în siguranță", spune Cristina.

 Despre presiunea creativității de zi cu zi, inspirație, deadline-uri strânse, mișcarea continuă între mai multe roluri, momente de blocaj și restart, povestim mai multe cu Cristina în rândurile următoare. 

Definiția personală a creativității

Mereu mi s-a părut că definițiile sunt restrictive. Nu sunt sigură dacă asta e o scuză pe care o inventez eu pentru mine când mă găsesc în situația asta. Singurul lucru care-mi vine-n minte e vocea colectivă a tuturor profesorilor, care obișnuiau să spună că dacă nu poți formula o definiție, înseamnă că nu ai suficiente cunoștințe despre subiect. Mă bântuie puțin, dar nu exclud nici posibilitatea asta. Pentru a mă apropia cât mai mult, voi spune că a fi creativă se traduce, pentru mine, prin expansiune, mișcare, capacitatea de a te debarasa (cu recunoștință) de versiunile tale vechi în timp ce rămâi deschisă și participi activ la formarea celei prezente.

Au fost câțiva ani în care am privit creativitatea prin lentila perfecționismului și, evident, asta m-a încorsetat destul de tare și a încetinit dezvoltarea. Senzația era mereu că nimic din ceea ce nu era deja aproape perfect în mintea mea, nu merita să fie scris pe hârtie sau exprimat verbal.

Mi-a luat 10 ani să decid să public un volum de poezie parțial din exact acest motiv. Încă mă recuperez. A fost un antrenament strict pe care mi l-am aplicat singură, dar care a condus și la rezultate bune. Acum, știu că nu trebuie să livrez perfecțiune, dar severitatea față de mine însămi din anii respectivi m-a adus într-o formă din care pot crea lucruri (concepte, campanii, texte) de calitate ok și sub presiunea unor deadline-uri strânse de exemplu. Nu o recomand nimănui, dar eu îi datorez multe antrenoarei mele interioare.

Ce a intervenit odată cu experiența

În copilărie, sufeream de ceea ce am aflat relativ recent că se numește maladaptive daydreaming. Mă entuziasmam la gândul că pe drumul dintre școală și casă urma să rămân singură și că în cele câteva minute, eram liberă să fiu orice, într-un oricare alt loc din lume, doar în corpul meu și exact în acel punct de pe hartă nu. Cu prima următoare ocazie în care se întâmpla să mă izolez din nou, reluam „episodul” și duceam povestea mai departe, ca într-un serial, dacă vrei. Când ajungeam acasă, transcriam ceea ce-mi imaginasem și credeam că asta înseamnă să ai inspirație. 

Din fericire, acum, singura realitate din care aș vrea să evadez pentru o vacanță și nimic mai mult ar fi colaborările multiple în care sunt implicată în acest moment. Pentru că, oricât de tare mi-ar plăcea lucrurile pe care le fac, nu glorific munca până la epuizare. În caz că există vreun dubiu, da – și munca creativă te poate conduce spre burnout. Poate chiar mai repede decât alte lucruri pe care trebuie să le faci. Pentru că, unde există pasiune și implicare, vorbim despre un grad mai mare de suprasolicitare.

Aș zice că aici stă maturitatea mea referitoare la procesul creativ – știu când e cazul să iau o pauză de la el. Nu mi-o permit mereu, dar îmi permit să accept că în unele zile nu pot da 100% pe filiera creativ-artistică și atunci mă orientez spre părțile care țin de rutină și mentenanță – munca aceea, pe care, de regulă, o eviți, te ajută cumva să te autoreglezi. Ca o zi de curățenie spontană atunci când alte 10 lucruri ard pe scara priorităților.

Nu aș spune că accesez inspirația mai ușor sau mai greu. De altfel, după ce am aflat că visarea cu ochii deschiși în mod intenționat nu era o muză generoasă cu mine, ci un mecanism de dedublare și un efect al unor traume, mi-am pierdut încrederea în întregul concept. Nu cred în inspirație, cred în exercițiu. Nu cred în talent ca un dat, cred în exersarea unor abilități și înclinații înnăscute.

Tabieturi, shortcut-uri, rețete

Profesional, posibilitatea de a lucra de acasă a fost un boost imens dat creativității mele și nu sunt singura care spune asta. Încă sper la o lume în care vom accepta cu adevărat că suntem diferiți și că unii dintre noi strălucesc mai tare într-o sesiune de lucru cu colegii după pauza de cafea, iar alții – din intimitatea locuințelor proprii. Virginia Woolf știa ce zice.

În proiectele editoriale și artistice, liniștea absolută ar fi shortcut-ul la care apelez. Cum fac asta? Scriu noaptea. Legenda spune că, pe acest tărâm, notificările de pe grupurile de Whatsapp nu te bruiază, emailurile nu sunt urgente, iar în calendar, nu se suprapun call-urile importante. Totuși, un asemenea program nu e sustenabil pe termen lung. Trebuie să mă mulțumesc cu un singur astfel de spike creativ pe săptămână și să încerc să nu uit nici de odihnă.

Cum îți antrenezi creativitatea

Vorbeam mai sus despre expansiune și aici voiam să ajung de fapt: să fii creativ nu e neapărat un act deliberat, dar poate că e locul de întâlnire al tuturor intereselor pe care le ai și rezultatul a ceea ce faci să le alimentezi. Eu consum foarte multe tipuri de conținut. Azi, de exemplu, în timp ce așteptam să se trimită niște materiale pentru muncă, am găsit disponibil pentru descărcare, pe We Present, un fanzine cu și despre Björk, pe care o ador. Țin pasul cu brio cu targetul de cărți citite stabilit pentru anul ăsta pe Goodreads. Mi-am reactivat contul Mubi pentru Sofia Coppola după ce am văzut „Priscilla” chiar dacă filmul nou nu m-a impresionat deloc. Urmăresc pagini cu meme-uri filosofice, literare, feministe. Mă uit la emisiuni cringe la TV. 

E ceva reconfortant în a vedea cum toate aceste mici bucăți din mine se întorc „acasă” în momentul în care încep un proiect nou, să scriu sau să traduc un text. Și mai mult mă bucur când cei care interacționează cu munca mea, cunoscuți sau străini mie, îmi spun că au recunoscut amprenta mea acolo. Știm toți cât de greu e să te distingi pe acest fundal aglomerat, într-o perioadă aflată sub semnul cantității. 

Cursuri, ateliere

Nu știu dacă cele trei tabere de scriere creativă la care am participat pe la 20 de ani au făcut ceva pentru mine. Provocări precum scrierea unui sonet, haiku sau a unei vilanele nu sunt lucruri care ajută real la dezvoltarea unor skill-uri. Sunt doar intenții cutesy de a manipula din punct de vedere formal limbajul. În perioada recentă, am mers la conferințe și masterclassuri din sfera marketingului. Merg mereu cu deschiderea de a vedea dincolo de superficialitatea contextelor în care sunt organizate acestea și îmi extrag singură doar informațiile cu adevărat relevante pentru ceea ce fac, de la oamenii specializați, în adevăratul sens al cuvântului.

Surse de inspirație

Pentru o persoană care activează în acest domeniu, e extrem de important să fie informată și conectată la ce se întâmplă. Acum trec printr-o fază twitch pentru că e o platformă care îmi oferă conținut casual, relaxat, adică lucruri pe care nu le regăsesc la mine în momentul ăsta. Îmi place și ideea de newsletter de anul trecut, când am început și eu #cafeluțăpoem, un newsletter zilnic, care a avut o viață de peste 100 de ediții. L-am oprit din lipsa timpului liber, dar le urmăresc febril pe cele la care sunt abonată. Nu m-am predat culturii podcasturilor și sunt foarte selectivă cu ce intră în căștile mele, dar când am descoperit „High Low with Emrata”, am făcut binge listening de câteva ore consecutive. Mare păcat că au oprit producția lui.

Cred că am început să văd atingerea poeziei (pentru că din asta îmi extrag eu resursele) în cele mai neașteptate lucruri. Știu cât de dubios și fără ancoră poate suna perspectiva asta pentru unii. 

Obstacole

Dacă am spus la vreun interviu de angajare că lucrez bine sub presiune, am mințit. Teoria mea e că nimeni nu lucrează „bine” în condiții austere. Cel mult, presiunea reușește să mă copleșescă într-atât cât să mă facă să scad standardele față de munca mea, ceea ce, în final, se traduce prin prelungirea întregului proces, dar și a travaliului creativ. Din teama de a nu primi alte mesaje insistente, ajungi să livrezi materiale de calitate chestionabilă, care sunt expuse feedback-ului și apoi îți sunt întoarse spre rezolvare. Deci, logic vorbind, presiunea dublează timpul de finalizare a unui task, care în lipsa ei ar fi ieșit bine din prima.

Din interior, cel mai tare mă blochează teama de a nu dezamăgi, chiar dacă să spun asta se simte precum sensibilitatea locului de pe care tocmai s-a desprins crusta unei răni vechi și vindecate. 

Momentele de blocaj

Sunt puține momentele și situațiile în care cer ajutor, dar, când se întâmplă, o fac abia când deja mă aflu într-un punct critic, de unde nu pot ieși singură. De obicei, mă încurc în detalii și în supraanaliza acestora, iar butonul de restart stă undeva în blândețea și răbdarea partenerului meu. 

E foarte ok să recunoaștem că, până la urmă, butonul de restart trebuie apăsat de cineva din exterior. Nimănui nu-i place un laptop care-și face update-urile neanunțat și care se restartează pe cont propriu, în cele mai nepotrivite momente. 

Creativitatea e pe buzele tuturor. Ce s-a pierdut, ce am câștigat

Dacă ne gândim, însăși formularea oximoronică „industrie creativă” reprezintă un red flag. Pare că nu înțelegem diferența dintre a produce și a crea. Nu aș vrea să fac acum hermeneutica tuturor termenilor vehiculați în domeniul nostru, dar există destule astfel de alăturări deloc… creative. Poate că s-a pierdut, într-adevăr, o parte din sens, odată cu generalizarea asta. 

Dar ca orice alt lucru devenit o descriere generică, creativitatea s-a transformat într-un concept relatable chiar și pentru cei mai lipsiți de creativitate dintre noi. Ne gâdilă puțin în orgoliu să ne numim creativi. Rămâne de văzut dacă popularitatea nou dobândită a creativității e un câștig sau tot o pierdere. Încă nu sunt sigură.

Presiunea de a fi nonstop creativă

Lucrul care mă scoate din rutină e faptul că fac exerciții de echilibristică între două roluri foarte diferite între ele. Pentru că e important „să-ți găsești vocea”, dar e ideal să-ți găsești mai multe voci și să știi să le alternezi cu agilitate. Există și pericolul de a repeta și perpetua la nesfârșit un anumit discurs, dar momentan mă simt departe de el. Pentru mine, creativitatea e și mișcare. Cât timp există mobilitate, mă simt în siguranță. „I'm never the same, but I'm always myself.”, cum zice Emma Watson într-una dintre reclamele mele preferate.