[Obsesii part-time] Larisa Ghițulescu: Mai vie și mai sănătoasă ca în sălbăticie nu mă simt nicăieri, nicicum

Pe munte, Larisa Ghițulescu a descoperit fericirea pură și a căpătat știința vieții. A înțeles că în situații limită devii mai puternic, mai înțelept și rezilient în situații de criză. Larisa este specialist cu 25 de ani de experiență în comunicarea de brand și de criză, marketing și jurnalismul de business. A descoperit muntele pe la 27 de ani și a învățat lecția supraviețuirii. 

"Furtuni, vijelii, zăpadă până la piept, ceață s-o tai cu cuțitul, avalanșe, viituri, arsuri de la soare și vânt, deshidratare, îngheț, alunecări de teren, urși, lupi, vipere, pădurari hoți cu mâna pe pușcă... toate sunt normale pe munte, deci să înveți să le gestionezi e un proces continuu. Mereu ești în priză, mereu ești alert, mereu înveți, mereu gestionezi", spune Larisa.

Când a început aventura ei pe munte, cum a fost expediția din Himalaya sub îndrumarea lui Ticu Lăcătușu, care sunt traseele căutate și ce a învățat departe de civilizație, povestește Larisa în rândurile de mai jos:

Un jurnalist incomod

Mi-a plăcut enorm să citesc și să scriu de când eram copil. La ora de Limba Română, în gimnaziu, profa mă ridica în picioare să citesc compunerile cu voce tare, să le audă toată clasa. Ai mei aveau o prietenă de familie, învățătoare din Roșiorii de Vede, care atunci când venea în vizită la noi la țară cerea caietul meu de compuneri și apoi șușotea cu mama. Am dedus despre mine că o să am treabă cu scrisul când o să mă fac mare.

Ai mei mă împingeau la Pedagogic, dar eu m-am încăpățânat să nu. Am mers pe ce am vrut eu – limbi străine, științe umaniste...

Și mai e ceva ce mi-a influențat drumul profesional. Locul meu natal este în Teleorman, sunt din satul Moromeților. Mă conectam altfel cu Preda la ora de Română, fiind „de-al nostru”. M-a motivat enorm forța personajului Niculae de a-și depăși condiția, scena cu frigurile m-a mișcat profund, iar gândirea critică a lui Ilie Moromete am adorat-o încă de atunci. Marin Preda a fost unul dintre eroii mei – în copilărie, în adolescență și a rămas eroul meu și în viața de adult. Până la vârsta de 19 ani citisem de patru ori „Cel mai iubit dintre pământeni”.

În liceu m-am hotărât să dau la facultatea de Limbi Străine, la Japoneză. Atunci erau doar zece locuri pe țară, iar examenul de admitere se organiza din doi în doi ani. Am priceput destul de repede că doar cu manualul Angelei Hondru și cu munca individuală nu aveam șanse să intru, pentru că bani de navetă la București și pentru meditații nu aveam. M-am recalibrat și am ales Jurnalismul.

Așa că pe la 17 ani am început să citesc România Liberă (mi se părea mie mai răsărit decât alte ziare de atunci, în anii ‘90), și să mă plimb cu reportofonul prin curtea liceului, să îmi testez abilitățile: conving oamenii să stea de vorbă cu mine? Cât reușesc să obțin de la ei? M-am băgat apoi la un concurs de reporteri al unui ziar local din Pitești (unde era liceul meu), l-am câștigat, am scris câteva articole – și așa am făcut rost de primii mei bani. Cred că toată școala aflase de jurnalismul din capul meu. Profa de Chimie se îndoia că o să reușesc - zicea că dacă nu mă pricep la Benzen, n-am cum să mă fac jurnalist.

Pixul în mână mi l-a pus un american, care fusese editor la ediția internațională a ziarului The New York Times. Am avut norocul să-l întâlnesc la 20 de ani, și să și lucrez cu el pentru o perioadă. N-am mai putut să cobor standardele de atunci. Peste niște ani, Trâncă de la Friends făcea ironii de genul: „Ce mă, tu vrei să faci presă ca la Londra la București?”, „Da, mă, da!!”, îi răspundeam. „Și când n-o să mai pot o să ies din presă”. Știu că am fost un jurnalist incomod, dar fiind imparțială m-a ajutat să înțeleg în ce fel de lume mă învârt. Și pentru mine a fost mai important să îmi respect meseria, să îmi fac treaba cât am putut eu de onest, decât să fiu iubită de toți, complimentată sau să fiu invitată la petrecerile de Crăciun din industrie.

În 2010, când am simțit că n-o să mai pot face „presă ca la Londra”, am ieșit din viața de redacție și am luat-o pe alt drum. Am făcut de toate – comunicare corporate, de criză, de brand, consiliere la nivel guvernamental, marketing sportiv, marketing în domeniul tehnologiei la nivel global, am făcut și traininguri media, și voluntariat, și lucru cu studenții la Jurnalism...  am pus și diacritice, vorba vine. Nu m-am dat înapoi de la muncă - nici aia de sus, nici aia de jos.

Când am timp, mai scriu de plăcere și ca să nu-mi pierd exercițiul gândirii și al scriiturii de print.

Foto: Otto Hauck

Pasiunile din afara jobului

Prima mea pasiune a fost japoneza, a început în adolescență. În anul al treilea de facultate am prins un fel de bursă de jurnalism în Japonia, care mi-a dat un boost de încredere extraordinar pentru anii aceia de sărăcie și de lipsă de perspectivă (finalul anilor ‘90). N-am făcut eu o specializare din japoneză cum visam, dar am continuat să mă joc cu limba și cultura japoneză, ceea ce mi-a fost foarte util ulterior.

Pe la 27-28 de ani am descoperit muntele. Am început ușor-ușor cu traseele clasice, bătătorite. Pe la 30 și ceva de ani am înțeles ce minuni face pentru mine trăitul în munți, în stare pură, departe de orice urmă de civilizație. Subliniez „pentru mine”, pentru că partea sălbatică și dificilă a muntelui – singura care mă și atrage – nu e pentru toată lumea. Te coboară la limita de jos a confortului, a siguranței, a supraviețuirii.

Las un video ca să înțelegi ce spun eu aici – cum în Munții Vrancei am captat apă dintr-un izvor distrus, transformat în baltă de noroi de utilajele de exploatare forestieră. Cred că era și ulei de motor sau combustibil în apa aia... oricum un lichid de utilaj. Nu aveam altă opțiune ca să trecem noaptea și a doua zi, până la următoarea sursă de apă, așa că am captat de acolo.

Altă dată, în Munții Mehedinți, am captat și am fiert dintr-un ochi de baltă, era plin de mormoloci. În Godeanu am captat dintr-un firișor de apă de unde tocmai băuse un măgar (și cine știe ce alte lighioane înainte). Asta se întâmplă deseori în traversări sau în ture lungi prin munții sărăcăcioși în izvoare. Te transformi, devii una cu natura. Dar mai vie și mai sănătoasă ca în sălbăticie nu mă simt nicăieri, nicicum.

 Foto: Otto Hauck

Ce a urmat

Am avut noroc de prieteni cu aceeași pasiune (Sorin, în special), deci am avut de la cine să învăț trasee, trucuri, ce echipament să folosesc în funcție de situație, ce să fac și mai ales ce să nu fac pe munte. Să respecți muntele și să-l iubești cu tot ce vine el la pachet e o regulă care apare în fiecare etapă, de la început până la sfârșit.

Furtuni, vijelii, ruperi de nori, zăpadă până la piept, ceață s-o tai cu cuțitul, avalanșe, crevase, ploi violente, viituri, trăznete, arsuri de la soare și vânt, deshidratare, îngheț, alunecări de teren, desprinderi de bolovani și stânci, urși, lupi, vipere, câini de stână agresivi, pădurari hoți cu mâna pe pușcă... toate sunt normale pe munte, deci să înveți să le gestionezi e un proces continuu. La altitudine mai ridicată te lovești de altele – hipoxie, degerături, halucinații... Mereu ești în priză, mereu ești alert, mereu înveți, mereu gestionezi.

 
Foto: Otto Hauck

Lecții

Cele mai bune lecții le înveți mergând pe munte, greșind, transpirând, reușind, explorând continuu și trecând prin toate cele ale muntelui (pomenite mai devreme), deci și prin toate emoțiile posibile: de la extaz și lacrimi de fericire pură până la frustrare și stare de epuizare.

Când situația a impus-o, am apelat la profesioniști. În 2012 am vrut să înțeleg pe pielea mea ce înseamnă altitudinea, așa că am mers într-o expediție în Himalaya din Nepal sub îndrumarea lui Ticu Lăcătușu, primul alpinist român pe Everest. El mergea cu niște nemți atunci să încerce o premieră mondială (pe Mt.Tsartse), și-și făcea aclimatizarea pe un munte de 6.000m, pe Chulu Far East, undeva pe lângă Annapurna. Am mers cu Ticu și cu nemții în tura aia pe Chulu. Am fost singura femeie printre 18 bărbați... pfff, parcă aș fi făcut armata.

Fac o paranteză necesară: Ticu a urcat pe Everest la jumătatea anilor ‘90 – atunci doar cine se pricepea la munte ajungea pe Everest. În zilele noastre este o industrie, urcă mii de amatori – cu multe zeci de mii de dolari cumperi munca celor care îți echipează ruta, îți cară echipamentul, munca de a topi zăpada, plătești să ți se pună colțarii dacă nu știi cum, plătești pentru oxigen îmbuteliat.. Chiar și certificatul de vârf îl poți cumpăra dacă știi shortcuturile - a devenit un fenomen al escrocheriei bine orchestrat.

Eu nu practic la nivel de profesionist, să fie clar. Urc pentru că am drag de natură și pentru sănătatea mea. În niciun caz nu urc ca să mă laud cu vârfuri și „cuceriri”. Fără îndrumare, pe propriile mele forțe, n-aș fi ajuns la 6.000m. Mie expediția aia mi-a destupat multe, am învățat enorm.

Nici să mă descurc prin munții noștri sălbatici n-aș fi reușit singură, iar aici îi voi rămâne mereu recunoscătoare lui Otto, un prieten foarte bun ceh, foarte experimentat și bine antrenat, alături de care am făcut cele mai solicitante traversări prin Carpații noștri. Ne cunoaște munții ca în palmă. Ar merita să faci un interviu și cu el, e o sursă valoroasă de cunoaștere.

Când am vrut să învăț să cațăr, am mers la sală, am avut instructor. Etapa asta nu m-a ținut mult – mersul la sală îmi consuma ore bune seara, copilul era mic atunci, și n-am vrut să îl neglijez pentru propriile mele ambiții. Și nici nu eram vreun talent la cățărat. Mă mai urc din când în când pe stâncă, cu prieteni care știu să cațere. Dacă aș fi avut perete de stâncă în București, unde să mă pot antrena, situația poate era alta acum. Peretele artificial nu mă atrage.

Am mai apelat la ghid să fac Acele Morarului, erau pe lista de dorințe. La ultimul rapel am zis că mă las de cățărat și mă apuc de pus murături și bucătăreală, cum fac femeile normale la vârsta mea.

Nu cred că poți să înveți și să te dezvolți singură dacă ești mamă full-time și ai job solicitant.

În ce s-a transformat această pasiune

La un moment dat, după experiența din Nepal, cineva m-a recomandat pentru un job de management sportiv în alpinismul de altitudine. Timp de câțiva ani m-am ocupat de treaba asta, am făcut construcție de marketing sportiv ca la carte. Apoi, împreună cu un trainer și fost prof la Master, Romeo Crețu, am gândit un program de echipe pentru companii, inspirat din situații reale la altitudine. Am documentat câteva expediții importante, reușite și eșuate, recunoscute pe plan mondial, din care am extras ce a funcționat și ce nu în munca lor de echipă. La altitudine se joacă pe viață și pe moarte, nu pe bilanț de profit și pierderi sau cote de piață. E loc de multă învățare despre munca în echipă când miza e viața ta. Deci pasiunea asta s-a transformat într-un fel de job prin 2014.

Apoi s-a transformat în hrană pentru suflet. Am ieșit din granițele țării, pentru că mi-am dorit să îi cunosc și să îi intervievez pe unii dintre cei mai buni alpiniști din lume. Am reușit cu câțiva, polonezi și ruși. Cu unul dintre ei, Denis Urubko, am și lucrat pe unele proiecte, l-am adus de două ori în România. Dar cu Denis am legat și o prietenie bazată pe valori și respect reciproc. Denis reprezintă pentru alpinismul mondial ce reprezintă Messi pentru fotbal, la nivel de palmares și nivel de performanță – și nu exagerez. A scris istorie, a reușit nenumărate premiere mondiale, e o legendă vie, e unic în lume la ora actuală.

Țin minte că la un moment dat am mers în Polonia pentru niște interviuri pentru expediția de iarnă a polonezilor pe K2, sprijinită de Guvernul Poloniei, și i-am trimis lui Denis o poză de acolo. Iar el mi-a răspuns: ”Welcome to the team!” M-am înmuiat. Nu s-a terminat cu bine expediția aia, dar a fost o experiență valoroasă pentru mine.

Și cum e ca în dimineața zilei de 8 martie să îți piuie notificarea pe WhatsApp la 6 dimineața, și să găsești acolo un mesaj personalizat de Ziua Femeii de la cel mai bun alpinist de altitudine din lume? Simți bucurie și respect. În bucurie s-a concretizat, și e bine că e așa.

Cât timp dedici muntelui

Cu excepția perioadei de restricții din pandemie, în fiecare vară în ultimii zece ani mi-am petrecut concediul cu rucsacul în spate, câte o săptămână în inima muntelui, în Carpații noștri, de care sunt îndrăgostită iremediabil. Deci practic acestei pasiuni îi dedic concediul de vară. Și când se ivește ocazia și am cu cine, fug la munte - fie vară, fie iarnă.

Cea mai grea parte? Prima zi din tura de o săptămână, când rucsacul te doboară. Anul trecut, înainte să plec la gară spre Făgăraș, cântărea 17 kg fără apă. Când te bagi în traseu mai adaugi 3 litri, dacă nu ai sursă de apă în prima zi.

Cea mai ușoară parte? E ultima zi din tură, după ce ai terminat toate proviziile de hrană și s-a ușurat bagajul – rămâne doar gunoiul. Simt că zbor la coborâre. În loc să mă simt epuizată după o săptămână de urcat pieptiș și mers zi-lumină, mă simt plină de energie. Sănătoasă-tun.

Dificil îmi e la fiecare urcuș abrupt, cu rucsac greu. Nu urc alert, am o problemă de sănătate care îmi dă dificultăți la respirație când urc. Iar cea mai frumoasă parte după o astfel de tură lungă e când coborâm teferi, transpirați și ciufuliți, și beau o bere rece cu Otto la prima cârciumă din sat care ne iese în cale, și apoi mergem la gară, de unde fiecare își ia trenul lui, în direcții diferite.

î
Foto: Otto Hauck

De ce e nevoie pentru a urma această pasiune

E nevoie de dragoste pentru natură, mai presus de orice. De aici derivă toate: 1. Respectul arătat muntelui - deci măsurile de precauție pe care ți le iei (dacă ești arogant sau neglijent la acest aspect, la un moment dat ți-o furi); 2. Grija față de mediu - să nu lași niciun gunoi în urmă, să nu poluezi apa; și 3. Să respecți biodiversitatea: să fii conștient de mediul în care te afli și să îți asumi decizia de a intra nepoftit în habitatul animalelor sălbatice - deci îți asumi și consecințele.

Sunt și oameni care urcă pentru orgoliu sau să bifeze obiective. Sau pentru imagine/sponsori – nu sunt în filmul ăla, acolo sunt alte reguli de abordare, altă disciplină, nu dezvolt.

Foto: Otto Hauck

Voi povesti deci despre disciplina mea, care constă în multe, pe toate palierele. Hrana de pildă începe cu o porție zdravănă de carbohidrați cu o zi înainte de efort, glucide în timpul, și multă hidratare mereu, plus protecție solară la altitudine. Evit cafeaua când nu am sursă de apă (pentru că deshidratează). Interzis consumul de alcool pe trasee expuse (la cabană/după ce ai pus cortul/ la final de traseu, o bere intră cel mai bine). La altitudini ridicate ajută o aspirină în fiecare zi.

Alte reguli: niciodată băuturi energizante. Să am un kit de supraviețuire: apă, trusă de prim-ajutor, frontală, baterii de rezervă, briceag, brichetă, cordelină, o busolă, pelerină de ploaie, folie de supraviețuire, filtru de apă, fluier, spray de câini – sunt mulți câini de stână agresivi (spray de urși am luat doar în tură de weekend sau de o zi), și evident harta. Telefonul să fie pe modul salvare baterie/avion, și dezactivate toate aplicațiile nenecesare. Mulți ani la rând am mers cu telefon cu taste, neinteligent, mă ținea bateria o săptămână, era vis.

Altă disciplină, dacă nu mergi cu ghid: să studiezi harta înainte de tură, să știi geografia locului. Să fii informat legat de prognoză, condițiile din teren, sursele de apă, animale sălbatice. Să ai echipamentul adecvat (încălțăminte, haine în trei straturi). Ideal să nu mergi singur(ă), mai ales ca femeie. Tot ideal ar fi să anunți la Salvamont de existența ta, înainte de o tură dificilă („Bună ziua, sunt Cutărescu, vă informez că am de gând să fac asta și ailaltă în intervalul cutare”). Dacă mergi cu oameni cu experiență și pricepuți și știi că decideți corect la fața locului, nu e neapărat nevoie.

Am și o disciplină a gramajului proviziilor, precum și a modului în care distribui și protejez echipamentul în rucsac. O singură dată am greșit cu o forfecuță băgată în grabă într-un buzunar exterior al rucsacului, iar când am intrat în cort în viteză - pentru că ploua de rupea și era foarte frig - , am sfâșiat podeaua cortului cu vârful forfecuței în momentul în care am împins rucsacul înăuntru. Dacă plouă torențial și ești la peste 2.000m ai încurcat-o, ți se poate inunda cortul, uzi sacul de dormit, hainele... A fost o scăpare, o abatere de la disciplina bagajului, și era gata să ne coste treaba asta.

Regula cu ce mănânci și când o faci în funcție de apa întâlnită pe traseu. Ce cântărește greu - dacă ai acces la apă -, gătești la început, ca să scapi de greutate (de pildă paste cu ton). Ce e uscat și rezistă la căldură mai multe zile (un salam uscat, fructe confiate, biscuiți, alune etc) păstrezi pentru finalul turei.

O altă regulă importantă când facem bivuac: dacă ne știm în zonă cu urși, punem absolut toată mâncarea într-un sac rezistent (nici măcar un baton de ciocolată nu ținem în buzunar), și cu ajutorul unei cordeline îl atârnăm într-un copac, departe de trunchi, cât mai departe de cort – la zeci de metri distanță. Dacă ursul simte mirosul de mâncare, el cu mâncarea are treabă, nu cu tine. În cel mai rău scenariu rămâi fără provizii și cobori a doua zi, renunți la tură, dar ești viu. Am înțeles că pentru ursul grizzly trebuie și mai multă precauție – nici pasta de dinți nu o lași cu tine în cort, nici creme, nimic mirositor.

Momente în care ai vrut să renunți

Să renunț la munte, nu. Nu am avut un astfel de moment, să renunț. Dimpotrivă, sper să mă țină articulațiile, plămânii și inima până la 70 de ani, să urc și atunci. Dar să renunț la un vârf sau alt obiectiv... da, mi s-a întâmplat de multe ori. Dacă s-a stricat prognoza și am detectat pericol, am făcut cale întoarsă. Iar dacă era prea târziu să facem cale întoarsă, pentru că eram deja avansați pe hartă, am dat din picioare nonstop, să nu intrăm în hipotermie.

Îmi amintesc de un traseu de iarnă, care a început la 9 dimineața la gară în Bușteni și s-a încheiat la 2.00 noaptea dincolo de munte, la Bolboci, unde trebuia să și ajungem să ne întâlnim cu niște prieteni. Am început urcușul pe soare și cer senin, zăpada era perfectă, erau și trepte făcute în zăpadă, prognoza era ideală, dar sus pe platou s-a înrăutățit prognoza, s-a schimbat în cod roșu de viscol și ninsoare. Un cod roșu pe platou în Bucegi, în miezul iernii, noaptea, nu e distractiv deloc. Nu se vedea niciun marcaj, ceața era ca un zid alb în nasul tău. Era un vânt de ne înghețaseră genele. Am traversat cu bine platoul pentru că am avut GPS, coechipierii potriviți, echipamentul fără fisură și tărie în picioare, și mai ales la căpșor. Motivația pe munte, când apare un moment de cumpănă, este supraviețuirea. În situații-limită te transformi în ceva ce habar nu aveai că poți fi. Devii mai puternic, mai sănătos, mai înțelept și rezilient în situații de criză.

Foto: Otto Hauck

Ce ai descoperit

M-am descoperit pe mine și l-am descoperit pe Dumnezeu. Am descoperit fericirea pură și am căpătat știința vieții. Bucuriile simple. Restul, chiar și surprizele, fac parte din peisaj.

Foto: Otto Hauck

Muntele & comunicarea

Acum nu am niciun proiect profesional care să aibă legătură cu muntele. În schimb, urmăresc evenimentele montane, iar meseria mă ajută să înțeleg ce se întâmplă dincolo de narativul oficial. Când zic meserie spun jurnalism și comunicare laolaltă.

Menționez două evenimente de notorietate din ultimul deceniu, cu un puternic impact emoțional, pe care am reușit să le decodez, să îmi trag propriile concluzii și să avertizez în mod public ce s-a întâmplat acolo (presa de știri fiind în gravă eroare în primele momente după aflarea știrii).

Primul eveniment: moartea celor doi copii, Dor Geta Popescu și Erik Gulacsi în aprilie 2017, luați de avalanșă pe Muntele Peleaga din Retezat. A fost un șoc pentru public, emoția a fost incredibilă atunci. Ce am semnalat imediat pe Facebook și ziariștilor care m-au contactat imediat – că nu avalanșa i-a omorât pe copii, ci deciziile de dinainte – , s-a văzut patru ani mai târziu, cu trimiterea în judecată a tatălui fetei, pentru ucidere din culpă.

Am chestionat Ministerul Sportului, am învinovățit în mod public Federația Română de Alpinism și Escaladă pentru fabricarea acestui sport la români: „alpinismul de altitudine, categoria copii”. O escrocherie, în opinia mea. Conducerii Federației îi semnalasem și în privat pericolul la care este expusă Geta, cu doar câteva luni înainte de moartea copilei, dar ei au dat înainte cu validarea și promovarea. După momentul avalanșei, la cald, am fost doar doi inși din lumea montană în bătălia de a informa corect publicul, presa și autoritățile: eu și Costin Miu. Ce spune asta despre noi, ca nație?

Mă bucur enorm că am pus umărul la stoparea promovării copiilor la altitudine extremă și a fraudării încrederii publicului. Moartea copiilor Geta și Erik reprezintă un studiu de caz de manual despre efectele mortale ale unui hoax scăpat de sub control.

Al doilea eveniment este cel petrecut recent, cu atacul de urs de pe Jepii Mici. Încă fac verificări și urmăresc evoluția narativului oficial, precum și măsurile imediate anunțate de statul român. Sunt extrem de multe informații și declarații – oficiale și pe surse – care se contrazic și adâncesc confuzia legată de cronologia momentelor în acea zi. Sper ca anchetatorii să acționeze responsabil, ca și în cazul celor doi copii, și să concluzioneze că fata ar fi trăit și astăzi, dacă niște oameni abilitați ar fi acționat prompt și responsabil, în spiritul legii, în baza unei informații pe care au avut-o din timp.