[Obsesii part-time] Marius Motoca: Gătitul mi-a dat structura de care am avut nevoie ca să performez în comunicare. Mi-a creat un spațiu separat de joacă

Marius Motoca, Senior PR Manager Golin, s-a apucat de gătit din nevoie, ca orice student la începuturile anilor 2000. Dar nevoia s-a transformat treptat în pasiune, iar gătitul a devenit o formă de a-și antrena curiozitatea și inteligența culinară. Marius face tagliatelle de la zero, încearcă rețete fusion și deserturi cu layere de arome, îi place să gătească pentru prieteni și chiar a făcut, în mai multe rânduri, mese pentru peste 30 de persoane. 

"Gătitul mi-a arătat că e momentul să mă reinventez e mereu. Cred că este exercițiul cel mai bun de răbdare, creativitate, empatie și totodată momentul de pauză cu mine", spune Marius. 

Povestim cu Marius în continuare despre mâncare și comunicare, arome, rețete, lecții de viață și experiențe culinare. 

Cultură & PR

Am fost mereu mai mult sau mai puțin idealist. Și, ca orice filolog crescut în tranziție care se respectă, nu aveam niciun habar ce puteam face după absolvirea facultății de limbi străine. După câțiva ani ca expert în proiecte culturale la stat, unde făceam comunicare doar tangențial, dar organizam multe evenimente, m-am nimerit coordonator de PR și organizator de evenimente la Salonul Internațional de Carte.

După vreo 50 de târguri de carte, o perioadă în CSR, câțiva ani de freelancing, un episod de PR manager într-o agenția de talent manegement, 5 ani în calitate de coordonator și apoi PR Director în probabil cea mai performantă și premiată echipă de comunicare culturală de la noi, la Curtea Veche Publishing, cea mai mare editură de non ficțiune din România, am ajuns să mă ocup de clienți din banking, tech, gaming, toys și auto.

Pasiunea mea cea mai veche, însă, coincide cu primul meu job.

Pasiunea din afara jobului

Aș vrea să pot spune că am pornit dintr-o epifanie într-o seară. La fel cum aș vrea să pot spune că am o singură pasiune care mă definește întru totul și la care sunt extrem de bun. Realitatea e că am multiple pasiuni, care îmi ocupă perioade variate de timp și pe care le-am descoperit pe măsură ce mi-am căutat, fără să îmi fi dat seama inițial că am această nevoie, diverse metode de a-mi separa viața profesională de cea personală, în mod organic.

Pe de o parte sunt relativ tehnic și îmi place să „get my hands dirty” cu diverse îndeletniciri DIY, în special cu electronice, pe de alta consum cărți, teatru și filme cu o anumită voracitate. Și îmi place această abodare multi-disciplinară atât la muncă cât și în afara ei. Dacă ar fi să-l parafrazez pe un jurat de la Guinness World Records pe care am avut ocazia să-l cunosc în cadrul unui proiect recent pentru Lego, unul dintre clienții pe are lucrez: „E bine să creștem cu mentalitatea de a fi independenți”. Cred foarte mult că avem capacitatea de a învăța ceva nou literalmente în fiecare zi, fără presiunea educației formale sau a formării profesionale – în ritmul nostru, fiecare după nevoile lui practice și emoționale. E drept că nu e bine să fii „bun la toate” nici când vine vorba de pasiuni. Ajung mai degrabă să te consume, decât să te ajute să te deconectezi (sau să se transforme într-un „side hustle”).

Așa că, dacă ar fi să pun degetul pe un singur hobby la care revin mereu, chiar și după blocaje lungi, acela ar fi gătitul. Decât să ai o pasiune care te consumă, mai bine una pe care să o poți consuma tu cu prietenii și colegii. ;)

Și cum spuneam, aș vrea să fie o poveste de spus nepoților, dar de gătit m-am apucat mai degrabă din nevoie, ca orice student venit în București pe la începuturile anilor 2000.

Prima rețetă

Îmi amintesc și acum prima rețetă. Deși după standardele de azi, n-ai spune că e cine știe ce, mai ales că absolveam cu brio de la piure cu șnițele, erau niște paste bolognese semi-preparate pe care le învățasem de la o verișoară care se mutase în Italia. Spun semi-preparate, pentru că sosul era în mare parte dintr-un borcan de la Dolmio („no plug intended”), care devenise popular prin supermarket-uri la vremea respectivă. Îl adăgam peste carne tocată de porc și vită, călită în puțin ulei de măsline cu niște ceapă. Pastele erau niște tortelini sau ravioli uscate, de calitate îndoielnică, dar care păreau cea mai grozavă delicatesă pe atunci. Dacă aveam și niște brânză rasă deasupra la final, care numai parmezan sau grana padano nu era, eram deja maestru culinar cu laude multiple în seara aia.

Astăzi rețete fixe fac mai rar, poate doar pastele preferate de duminică după amiază ale lui Jools, soția lui Jamie Oliver – dați o cautare online, n-o să mai priviți o conservă de ton la fel după asta.

Îmi place să mă joc cu mâinile în aluat, nimic nu se compară cu niște tagliatelle făcute cu mâna ta – apropo, și bunicile noastre făceau niște tăieței demențiali pentru ciorbă și habar n-aveam noi ce bunătate mâncam și să „umblu” un pic în rețetele clasice. Sau să fac o rețetă „fusion” cu resurse disponibile pe meleaguri românești. Și apropo de aluat, recunosc că specialitatea mea sunt dulciurile – o dată pentru că zahărul e singurul meu viciu și apoi pentru că deserturile au o complexitate în care îmi place să mă imersez. Un desert care are „layere” de arome e chimie pură. Și am descoperit destul de devreme cât de mult mă relaxează să gătesc ceva dulce, mă rog, nu vorbim de momentele când nu îmi ieșea ceva și îmi strica nu doar ziua, ci și săptămâna :D.

Cum ai învățat

Nu am primit o lecție de gătit de când mă știu. De la mama poate că am prins câteva lucruri, dar doar mai târziu am realizat că se întâmplase prin expunere, or nu pentru că eram interesat să îmi petrec timpul în bucătărie. Am învățat fiind curios și urmărind un mix de chefs vechi și noi, în mare parte consumând content online, când încă nu era neapărat un trend. Pentru unii e un clișeu, dar o influență enormă a fost Jamie Oliver, care era la începutul anilor 2000 un alt fel de chef, „The naked chef” pentru cine își aduce aminte prima lui serie de emisiuni de pe BBC Two.

Îmi amintesc cum am trecut de la a tăia tradiționalele ingrediente pentru salata de boeuf de sărbători pentru mama într-o oră, la 15 minute, pentru că am învățat să folosesc corect un cuțit pe la 21 de ani, urmărind „Jamie’s School Dinners”. Dar sigur că am urmărit și clasicii: să faci o omletă după metoda Jacques Pepin – apropo, omleta e probă pentru multe dintre cele mai mari școli culinare, – e probabil unui dintre cele mai grele lucruri pe care le-am gătit vreodată – cu unt, nu ulei, într-o tigaie de fontă, puțin moale la interior, perfect galbenă la exterior și fără urme de „prăjeală”, împăturită ca o clătită.

În ce s-a transformat această pasiune

Cel mai important lucru pe care l-am aflat despre gătit e că poate fi un „conversation starter” aproape în orice context. Mai ales că îmi place să gătesc pentru ceilalți: partener de viață, prieteni, colegi. E drept că e altceva când gătești și pentru tine, dar am altă energie când pregătesc ceva pentru o altă persoană – e și altă miză, ești mai atent și la prezentare, nu doar la arome, te încarci cu multă energie de la laudele celorlalți, cine spune că nu o face și pentru asta, minte, dar mai ales vezi reacția cuiva care gustă pentru prima dată un strudel cu dovleac dintr-o simplă foaie subțire (nu Millefeuille-ul nenorocit din toate patiseriile), la care adaugi niște ingrediente simple care schimbă tot: un pic de pesmet tras prin unt, un praf de nucșoară și cardamom și un pic de zeamă de portocală. Dacă nu îți spuneam că e dovleac, ce mi-ai fi zis să mănânci? Sau ce zici de „butter chicken” indian, fără „interpretările” europene de arome. Chit că o faci o singură dată pe an, gătitul tot rămâne cea mai bună declarație de prețuire față de cineva. Și schimbă percepții, sparge prejudecăți și te ajută să descoperi alimente pe care le urai pentru că nu le-ai gustat niciodată gătite corect.

Ce nu am reușit să fac până acum a fost să monetizez pasiunea asta, chiar dacă am gătit în multiple contexte pentru peste 30 de persoane. Pe de o parte pentru că am avut un soi de frică de a ieși din zona  de „home cook”, care e confortabilă și lipsită de presiunea unei bucătării profesioniste. Pe de alta, relația mea cu gătitul e mai degrabă o chestiune de gust și curiozitate și nu neapărat un obicei zilnic.

Însă are regretatul chef Anthony Bourdain o vorbă în cartea lui cea mai populară – „Kitchen Confidential”: doar pentru că îți place să gătești și te pricepi la asta, nu înseamnă că trebuie să îți deschizi restaurant. Pentru că restaurantul nu e doar o altă meserie, ci complet altă paradigmă, e mariajul tău, e viața ta de la 8 dimineața până la 3 dimineața, e tot.

Cât timp dedici gătitului

Am avut perioade când am gătit zilnic, atât pentru hrană proprie, cât și pentru petreceri, întâlniri, ieșiri. Dar și perioade când nu m-am apropiat de bucătărie decât ca să-mi pun o porție de noodles de la takeaway într-o farfurie. Perioadele astea mă scot din ritm; îmi pierd dexteritatea și răbdarea. Însă cel mai greu lucru rămâne să găsești ingrediente de calitate pentru bucătăria asiatică, orientală, creolă etc, chiar și în 2024.

Mă descurc și cu mai puține ingrediente sau înlocuitori. Asta mă face să merg mereu mai departe: mă surprind până și pe mine când descopăr un nou profil de arome.

De ce e nevoie pentru a urma această pasiune

Un singur cuțit de 20 cm, curiozitate și plăcerea de a mânca și de a oferi mâncare, în egală măsură. Disciplină cu siguranță că ai nevoie, dar cumva vine de la sine pe măsură ce intri în miezul gătitului. Uneori îmi doresc să fi avut mai multe reguli, ca să nu am episoade de „secetă” culinară, din lipsă de timp sau prea puțin spațiu emoțional pentru ceea ce ar trebui să fie un „pansament” emoțional.

Momente în care ai vrut să renunți

Pandemia care a început în 2020 a avut un efect complet opus asupra mea, față de majoritatea: în vreme ce toată lumea se întrecea pe Instagram în rețete de „banana bread”, eu începeam cea mai lungă perioadă de blocaj culinar, comandând mâncare de 2-3 ore pe zi. Literalmente nu m-am atins de aragaz timp de cel puțin un an. Motivele le cunosc și sunt, cum am mai zis, de ordin emoțional. Ce m-a ajutat au fost fost prietenii și colegii. Când am reînceput să gătesc pentru ei, m-am reîntâlnit cu mine și cu drumul pe care îl începusem.

Ce ai descoperit

Cel mai tare m-a suprins mereu cât de mare diferență face starea ta în procesul de gătit și vice-versa. Până și azi pot să ard cel mai simplu pilaf, dacă nu mi-e mintea la bucătărit sau dacă am o stare deplorabilă. Pe de altă parte, cu puțină „inteligență culinară”, și chiar cred că există abilitatea asta și e ceva ce poate fi instruit în aproape oricine, poți să faci pe cineva care urăște peștele să devoreze un cod la grătar sau să își schimbe opinia despre crema de caramel sărat, de exemplu. Trebuie doar să fii acolo, în „zona” ta și doar a ta. Se simte în capătul celuilalt al furculiței dacă ai pus sau nu multă emoție într-un „dish”.

Mâncarea & comunicarea

Cred că gătitul mi-a dat structura de care am avut nevoie ca să performez în comunicare. Mi-a creat un spațiu separat de joacă, ca să mă pot întoarce mereu la birou cu mai multă energie și idei proaspete. Mi-a arătat că e momentul să mă reinventez e mereu. Cred că este exercițiul cel mai bun de răbdare, creativitate, empatie și totodată momentul de pauză cu mine.