[Obsesii part-time] Andrei Stanca: Am avut și voi mai avea câteva discuții cu Dictatorul perfecționist, vom cădea la pace și voi publica, la un moment dat, prima mea carte

Cuvintele sunt reperul care îl conduc pe Andrei Stanca, Executive PR Zaga Brand, indiferent de domeniul profesional. A lucrat în presă și într-o agenție de SEO, a avut un site, și acum lucrează în PR. În paralel, în timpul liber a fost foarte ocupat: ciclism, judo, urcat pe munți, gaming, călătorii. Își dezvoltă pasiuni destul de ușor, dar cea care îi ocupă cel mai mult mintea și timpul este scrisul. Este și pasiunea care naște cele mai grele lupte interioare. 

"Mi-am dorit încă din copilărie să scriu măcar o carte, dar am crescut, în același timp, și cu ideea că acea carte va trebui să fie cartea perfectă, să fie o operă de artă asemănătoare celor pe care le-au creat marii scriitori. Probabil că undeva, în adâncurile minții mele, frica de eșec s-a transformat într-un mare Dictator", spune Andrei.

Vorbim în continuare cu Andrei despre scris, temeri, încrederea în sine, sindromul impostorului și cum a reușit să câștige lupta cu Dictatorul Perfecționist. 

Psihologie, jurnalism, PR

Imediat după liceu, am intrat la Facultatea de Psihologie, apoi la Facultatea de Jurnalism și era anul 2011 când pășeam pentru prima dată într-o redacție. Întâi, redacția unei reviste trimestriale, care mi-a arătat că lumea presei poate fi atât de glossy și de frumoasă, apoi în redacția online a unui cotidian. Atunci am avut contact pentru prima oară cu lumea „online”-ului, știri după știri, breaking news-uri după breaking news-uri și cifre, multe cifre. Munca mea putea fi cuantificată, articolele mele făceau X afișări. Când plecam acasă, după program, știam dacă am avut o zi bună, o zi mediocră sau o zi slabă, din punctul de vedere al traficului. Știam unde mă aflam.

Am ieșit, la un moment dat, din presă timp de un an pentru a crea și a dezvolta propriul site dedicat unei pasiuni de-ale mele de-atunci, am revenit în redacția online a unui alt cotidian, apoi am ieșit din presă pentru încă un an și m-am angajat într-o agenție SEO, în zona de content, unde am avut contact și cu o altă fațetă a acestui uriaș domeniu numit „online”. Apoi, am revenit în presă, ca Editor of the Day (șef de tură, pentru cei mai puțin familiarizați cu termenul), unde am coordonat echipe frumoase, diverse, cu oameni foarte faini și atât de diferiți, încât mă miram, uneori, că pot să funcționeze atât de bine împreună, profesional.

În PR și comunicare sunt de aproape patru luni. Am redevenit angajatul „ăla mic”, omul cu întrebările, omul care tace, ascultă și încearcă să înțeleagă despre ce e vorba, care vrea să priceapă cum se fac lucrurile și care caută mereu rețeta cea bună, pe care s-o aplice și colo și dincolo. Dar vorbim despre comunicare, un domeniu mult mai puțin predispus la rețete decât presa online în care m-am format. Îmi lipsește ceva? Da, îmi lipsește să știu cum să fac lucrurile bine. Îmi lipsește senzația de control. Îmi lipsește „vibe”-ul ăla de redacție, pe care-l cunosc și-l înțeleg doar oamenii care-au trecut câțiva ani prin redacții. Îmi place? Da, evident. Când ești novice într-un domeniu, chiar dacă înrudit cu cel din care provii, e mult loc de creștere, iar asta mă încântă. E un nou loc de joacă, cu multe reguli diferite, cu alte principii. Să ne jucăm, zic.

Ciclism, judo, scris

Sunt un om care-și dezvoltă pasiuni destul de ușor și am și un mare respect pentru pasionați, pentru cei dispuși să aloce timp, energie și bani într-o activitate care le face plăcere, care-i deconectează, care-i ajută să uite de muncă și de problemele de zi cu zi. De aceea și simt o oarecare invidie pentru oamenii care ajung să trăiască din pasiunile lor.

Am trecut prin pasiunea pentru ciclism (ca amator, evident), prin pasiunea pentru Judo, pentru Krav Maga. Îmi plăcea, la un moment dat, să urc pe munte. Și gaming-ul e o pasiune, am cochetat destul de mult și cu asta, la un moment dat, și chiar și acum mai deschid, uneori, Play Station-ul pentru a mă imagina un erou de poveste și pentru a face eu lucrurile bine, cu mâna mea. Dar pasiunile care mi-au rămas de-a lungul anilor și la care nu renunț sunt pasiunea pentru călătorii și cea pentru scris. Și mă voi referi, în continuare, la pasiunea pentru scris.

Această lume a început să mă încânte în clasa a doua. Atunci mi-am făcut, pentru prima oară, un jurnal, în care notam vrute și nevrute, iar în anii de școală generală am început să scriu primele povestiri, pe care, din păcate, le-am pierdut. Iar dorința și capacitatea de a inventa povești au venit din două direcții. În primul rând, imaginația era rețeta perfectă pentru a-mi crea o lume așa cum mi-o doream, uneori mai bună și de fiecare dată mai plină de eroism decât viața reală. În al doilea rând, când primeam de la școală teme creative, când trebuia să „facem propoziții” în funcție de tot felul de criterii, mama îmi spunea că pot mai mult. „Mama are mere” nu e suficient. Am la dispoziție o sumedenie de cuvinte, de ce să mă limitez doar la cele trei? Când ajungeam la școală, propozițiile mele erau întotdeauna „altfel”. Iată două ingrediente care pot face un copil să se îndrăgostească de scris. Primul (imaginația) îți oferă spațiul în care să te desfășori, iar al doilea (să „profiți” de cuvinte și să nu te limitezi la propoziții banale) îți oferă mijloacele prin care s-o faci.

Ce a urmat 

Primii pași au fost jurnalele mele „de zi cu zi”, apoi primele povestiri pe care le-am scris și care semănau foarte mult cu poveștile și cu romanele pe care le citeam atunci, în copilărie, în preadolecență. Iar de-a lungul întregului drum am fost însoțit de cărți minunate. Eu cred că nimeni nu poate să scrie ceva decent, pe lumea asta, fără să citească de cincizeci de ori mai mult decât scrie, iar ceea ce citești contează enorm. La fel cum contează și anumite cărți care îți ies în cale la momentul potrivit, care nu te lasă să blazezi, care te iau de mână dintr-un loc și te poartă, apoi, într-un cu totul alt univers. Pentru mine, primul „șoc” literar au fost cărțile lui Karl May, cândva, în școala generală. Am primit cadou, la o zi de naștere, două dintre romane, apoi am ajuns să-mi fac o adevărată colecție. Eram înnebunit după ele. Erau literatura perfectă. La un moment dat, am renunțat la jocul meu „pe televizor” pentru o sacoșă de cărți de Karl May, pe care le-am cărat de la un vecin de la țară, pe ploaie, cu o încântare incredibilă. Eu și vecinul meu credeam, fiecare, c-am făcut o mare afacere.

Pe lângă romanele de aventuri ale lui Karl May, am citit multe alte cărți, cam tot ce-mi pica în mână. Diferite teme, diverși scriitori, unele dintre romane recomandate de mama, o cititoare pasionată, la rândul ei. Lecturile obligatorii? Așa și-așa. Andrei și lucrurile impuse n-au fost niciodată prieteni extraordinari.

Am simțit al doilea „șoc” literar destul de târziu, spre final de liceu și în primii ani de facultate, când un prieten bun m-a introdus în lumea scriitorilor sud-americani, Marquez, Sabato, Borges, Llosa. Tot el mi i-a „prezentat” pe Grass și pe Saramago. Iar sensibilitatea mea pentru sud-americani a rămas până astăzi. Cu timpul, am descoperit și alți scriitori pe care i-am iubit, pe care, uneori, i-am recitit și pe care îi citesc în continuare cu mare interes: Steinbeck, Boll, Pamuk, Golding, fascinantul Cortazar, Amado, Casares, Umberto Eco și mulți alții.

Cum ai învățat

După cum povesteam mai sus, profesorul meu de scriere creativă, dacă pot s-o numesc așa, a fost mama. Ea și nimeni altcineva.

Dictatorul perfecționist

Am avut mereu, de-a lungul timpului, o problemă cu încrederea în sine și cu sindromul impostorului. Mi s-a părut că nu am prea multe lucruri de spus celorlalți și că postările pe Facebook, uneori arogante, de multe ori incisive, sunt suficiente. Mi-am dorit încă din copilărie să scriu măcar o carte, dar am crescut, în același timp, și cu ideea că acea carte va trebui să fie cartea perfectă, să fie o operă de artă asemănătoare celor pe care le-au creat marii scriitori. Eu n-aș fi putut să vin în fața publicului cu o cărticică de duzină. Probabil că undeva, în adâncurile minții mele, frica de eșec s-a transformat într-un mare Dictator.

Doar că nu este așa. În ultimul an, am ajuns la concluzia că nu trebuie să scrii o carte „de Nobel” ca să le arăți și altora cum vezi tu lumea. Că poți să scrii, pur și simplu, ceva ce te reprezintă în acel moment și să ai curajul să te adresezi apoi unei edituri.

Învăț și eu de la alții care, cu multă lejeritate, devin autori. Am avut și voi mai avea, prin urmare, câteva discuții cu Dictatorul perfecționist, vom cădea la pace și voi publica, la un moment dat (sper că anul viitor, iar dacă nu anul viitor, atunci peste doi ani), prima mea carte de proză scurtă, la care lucrez în prezent. Este pentru prima dată când fac pași concreți în această direcție și când nu mai visez la cartea perfectă. În această etapă, este mai important să scot, pur și simplu, nasul în lume cu rezultatele pasiunii mele.

Cât timp dedici scrisului

E o pasiune ciudată, care „joacă” după alte reguli decât, de exemplu, pasiunea pentru ciclism. Dacă ești pasionat de pedalat, poți să faci asta oricând, poți să pedalezi în fiecare seară, după muncă. Te relaxează. Vorbim despre două activități din paradigme diferite. Cu scrisul e altceva. Ai o idee, iar ideea are nevoie, uneori, de câteva zile pentru a încolți. Eu nu pot scrie seara, după muncă, pentru că mă simt deja obosit din punct de vedere psihic. Seara, mă plimb cu soția mea, ne uităm la un serial sau ieșim la o bere cu prietenii. În weekend, de multe ori, suntem plecați, ne vizităm părinții sau ne plimbăm prin țară.

Pentru a scrie, am nevoie de o zi liniștită, în care n-am nimic de făcut, cel puțin dimineața, în care nimic nu mă stresează. Aceasta este, de fapt, cea mai mare provocare: să intru în „vibe”. Nu-l am, nu scriu. Cea mai frumoasă parte? Să scriu, efectiv, și apoi să-i arăt soției ce am scris și să aștept reacția ei. Cu sufletul la gură, prefăcându-mă că sunt relaxat sau, dimpotrivă, preocupat de ceva anume, privind în altă parte, dar plin de emoție, ca un copil.

De ce e nevoie 

Pentru a urma o astfel de pasiune, eu am nevoie de timp, de weekenduri relaxante, de lecturi bune, de o minte liniștită și de un elan pe care uneori îl am, iar alteori fuge mâncând pământul, iar eu rămân blocat într-o idee pe care nu reușesc s-o descurc timp de câteva săptămâni. De aceea nici n-aș putea scrie, în prezent, un roman.

Un roman presupune disciplină și (cred că) și o capacitate ieșită din comun, vorba unui prieten, de a reintra în  aceeași stare de spirit de fiecare dată când te așezi în fața laptopului. Dacă scrii, timp de un an, un roman, trebuie să te conectezi la acel univers de fiecare dată când scrii. Nu cred că poți să fii euforic acum, furios mâine, extrem de anxios poimâine, să scrii în toate cele trei zile la romanul tău și să și iasă ceva coerent de-acolo. În ce mă privește, e clar că nu mă aflu într-un astfel de punct.

Momente în care ai vrut să renunți

Nu am avut momente în care am vrut să renunț, pentru că abia am început. Aș putea spune că lipsa de curaj de care am dat dovadă până acum a fost o continuă renunțare.

Ce ai descoperit

Mult feedback pozitiv. Soția mea este și cel mai bun prieten al meu, mă încurajează mereu și este și singura care citește tot ceea ce scriu în această perioadă. Cei mai mulți dintre prieteni vor avea o surpriză când vor citi, la un moment dat, tot ce-am scris în ultimele luni. Iar marea mea surpriză a fost, în toată această perioadă, să reușesc să aștern cu mult mai multă claritate, într-un word, ceea ce am în minte. Cu siguranță că exercițiul a avut, are și va avea un rol foarte important.

Scrisul & PR-ul

Cred că mai am nevoie de timp în comunicare pentru a afla cum se influențează cele două domenii. Deocamdată, pentru mine, sunt două universuri diferite, care nu se intersectează decât în lumea cuvintelor, de care ne folosim atunci când comunicăm sau când scriem orice, oricând și oriunde.